abia mijeşti ochii şi singurătatea începe să-ţi picteze pereţii:
o masă, un scaun, o ceaşcă de cafea, o ţigară fumegând,
un tonomat, o melodie-n surdină, năluci violet rânjesc de pe pereţi
la masa de-alături e o siluetă strălucitoare care-ţi zâmbeşte,
o priveşti încruntat, nu-nţelegi ce vrea de la tine, eşti atât de obosit,
porţi în spate povara tuturor zilelor în care te-ai sinucis fără rost,
azi, doar fumul ţigărilor tale de foi îţi spune că respiri,
şi asta doar pentru că cineva ţi-a mai aruncat, din milă, o gură de aer,
alegi să mori în fiecare zi, aşa poţi să resetezi timpul şi să o iei de la capăt,
preferi să repeţi a o mia oară aceeaşi zi, sperând că totul va fi altfel,
poate vei îndrăzni să faci spre ea primul pas din restul paşilor voştri împreună

azi îţi lipseşte curajul, închizi ochii şi te sinucizi în tăcere

e o altă nouă dimineaţă, singurătatea îşi pictează pereţii, iar,
o masă, un scaun, o ceaşcă de cafea, o ţigară fumegând,
un tonomat, o melodie-n surdină, oamenii sunt acum un caleidoscop,
toate culorile lor cântă, se-amestecă ţipând extaziate
un pas înapoi, două cute pe frunte, ceva lipseşte ca totul să fie perfect,
alături, ea, balerina eterică, dansează învăluită-n dantele albastre,
cu ochii închişi pe jumătate şi mâinile aruncate-n rugăciune spre cer,
te strigă în taină „unde eşti, iubire, dansează cu mine aici şi acum,
în visul unei nopţi de toamnă în care nu îndrăzneşti să apari...”
tu alegi să te-ascunzi în spatele umbre-i tale şi taci, e mult mai uşor,
tot ce ai fi vrut era doar să o priveşti la nesfârşit, fără să clipeşti, fără să respiri,
până când aţi fi trecut brusc, amândoi, dincolo de moarte,
când muzica tace, sufletul ţi s-a rătăcit deja de trup, e prea târziu,
ultima ta bătaie fugară de inimă te sperie,
„uite, şi-a amintit că exist!”

singurătăţii i-au albit pletele de când îţi pictează pe pereţi
o masă, un scaun, o ceaşcă de cafea, o ţigară fumegând,
un tonomat, o melodie-n surdină, aceeaşi balerină, tristă acum, un alt pas de deux ,
degetele i-au sângerat dansând până i-au ajuns poantele pe lumea cealaltă,
tu nu vezi, nu auzi nimic, numeri apatic stropii care curg atât de frust,
de pe geam până în fundul inimii tale,
le urmăreşti drumul cu degetele albite de neputinţa de a decide
ce sa faci cu restul aceleiaşi zile din viaţa ta,
tresari doar când singurătatea îţi spune "rămas bun!"
iar smith-ul tău nu mai are nici un glonţ

Vizualizări: 82

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Lilioara Macovei pe Septembrie 18, 2014 la 8:06pm

cu drag am citit si...stiu foarte bine cum este singuratatea, uneori insuportabila...dar sunt atatea remedii...si acest poem este o minunatie!

Comentariu publicat de Mariana Pancu pe Septembrie 18, 2014 la 5:00pm
.... Multumesc de trecere si citire Lilioara... singuratatea poate fi ....fascinanta ..sa stii!!!
Multumesc Dominique!!! Parerea ta conteaza ptr mine!!
Comentariu publicat de Lilioara Macovei pe Septembrie 18, 2014 la 8:39am

,,singurătăţii i-au albit pletele de când îţi pictează pe pereţi ..."

Foarte frumos poemul, dar e atata singuratate!!!

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor