Adrian Păunescu a murit! Dumnezeu să se îndure de sufletul acesta răscolitor şi patetic, sensibil şi tandru, talentat şi genial, şi să-l primească în Împărăţia Sa, acolo unde, cu certitudine, - măcar acolo -, genialii au un loc aparte, de-a dreapta Tatălui!
Vestea - deşi suferinţa poetului ne era deja cunoscută din mass-media, cade asupra noastră ca un trăsnet, ca o explozie ce rupe tragic şi iremediabil ceva din realitatea în care ne aflăm, din noi şi din destinele noastre. Patetic şi răscolitor, în stare să tulbure lumea din inerţii crezute de neînlăturat, iubit şi adulat de gneraţii pentru care a devenit lider de conştiinţe, Adrian Păunescu trezea cu versurile sale generaţiile, mai ales pe tineri, (dar nu numai) din adormirea istorică ce se instalase, din uitarea identităţii noastre naţionale, indusă de comunism, şi de dictatură, reîntorcându-ne la versurile unor cântece interzise, murmurate doar în şoaptă de părinţii noştri, ca dureroasă amintire a unei perioade istorice pilduitoare, şi glorioase etc.:

"Treceţi batalioane române Carpaţii, / la arme cu frunze şi flori.../ Ne-aşteaptă izbânda, Ne-aşteaptă şi fraţii/ cu inima la trecători.... Să trecem Carpaţii, ne trebuie Ardealul/ De-o fi să ne-ngropăm de vii..." Adrian Păunescu ne făcea să murmurăm în şoaptă, pe sute sau pe mii, câţi umpleau la un moment dat un stadion sau o sală de sport, un amfiteatru în aer liber, - Oda eminesciană, - "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată..." sau " Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea....(Mistreţul cu colţi de argint), sau emoţionanta rugă pentru părinţi, colindele de Crăciun, dar şi rostind retoric versuri îndrăzneţe, incisive însă deranjante pentru unii activişti:

"Prin ministere şi prin alte părţi/ trăiesc acei care pustiu inspiră,/ aceia care se îmburgheziră -/ Fiinţa lor morală naşte morţi.", sau refrene ce electrizau mulţimile şi ne făceau pe mii să vibrăm la unison: "Revoluţia e-n noi, Flacăra păziţi-i!/ Nu e cale înapoi; Jos îmburgheziţii!" , ori sloganul "Lumină -Luptă- Libertate!"

Pe atunci, prin deceniile 8 şi 9, Adrian Păunescu devoala prin versurile sale, şi prin manifestările publice de-o uluitoare anvergură, adevăruri ascunse în sufletul aproape fiecărui român, iar aceasta era o îndrăzneală fără seamăn, poate doar Labiş tentase asemenea atitudine. Mulţimile se revărsau şuvoi pe stadioane şi aceasta era de neoprit. Tinerii se simţeau bine la spectacolelele cenaclului Flacăra, cântau, dansau, se eliberau de inhibiţii, rosteau versuri electrizante sub bagheta magică a Poetului, şopteau sau murmurau refrene într-o atmosferă de-a dreptul magică.

Urât şi contestat apoi, negat şi înlăturat, şi evident, nedreptăţit şi coborât de pe soclu ca orice personalitate ce tinde să se impună în realul contemporan românesc, Poetul a fost cu certitudine rănit şi nedreptăţit....Şi nimenu nu i-a sărit în apărare public şi cu îndrăzneală, chiar dacă acum toţi îi suntem prieteni şi admiratori. Reproşez aceasta, mie în primul rând, şi altora, intelectualilor, artiştilor, scriitorilor. E o problemă, nu ştiu dacă doar românească, sau general-umană, dar în societatea noastră e notorie: câtă vreme valorile întrupate în oameni vii cu slăbiciunile şi imperfecţiunile etern-umane, sunt lângă noi, ignorăm, contestăm, le citim cu voluptate defectele, ironizăm şi judecăm, şi ne trezim pustiiţi când acestea pleacă-n veşnicie lăsând în jur goluri ameninţătoare. Atunci lăcrimăm, ne-ndurerăm şi depunem jerba la catafalc, abia atunci recunoaştem, ipocrit însă, valoarea, din onestitate şi sinceritate sau dintr-o nevoie de afirmare publică.

Cred că Recunoştinţa şi Recunoaşterea sunt valori ce pot nu numai răscoli, ci pot mai ales înălţa omenescul din nivelul vegetativ, lipsit de orice relevanţă spirituală. Recunoaşterea şi Recunoştinţa educă, înalţă, civilizizează. Trebuie să le reînvăţăm, trebuie să le exersăm.

Cu Adrian Păunescu se rupe ceva din tinereţea noastră, din destinul societăţii româneşti, aşa cum a fost el prin deceniile 8 şi 9 din trecutul secol 20, ceva din istoria noastră încremenită în tipare bine controlate, dar pe care el le-a zgâlţâit cu versurile şi energia sa, debordante, tulburând în felul lui acel real ce s-a vrut infailibil şi durabil.

Societăţii noastre de azi, României răvăşite de felurite crize economice dar mai ales morale şi spirituale, României de la suprafaţă îi lipseşte o personalitate elctrizantă şi tonică, sensibilă şi patetică, precum cea a Poetului care înaintează acum pe căile înnegurate ale veşniciei spre locul luminat din ceruri pentru a completa celebrisima galerie a poeţilor de acolo.

Vizualizări: 76

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de ZINCA MARIUS IULIAN pe Mai 11, 2011 la 9:30pm

Buzele nu se mai mişcau.

(Ochii nu mai clipeau)

                               lui Adrian Păunescu

 

 

 

Glasul a uitat îndoielile înfiripate,

a adoptat un mic zâmbet,

era o şoaptă răguşită.

Cu privirea aţintită în tavan

gura îi zâmbea puţin

pe chipul rămas strâns

în timpul ce acţiona ca o pensulă udă

şi pleoapele coborâte

cu sângele năvălind în obraji

încremenind la tâmple zbătute

de două vene umflate în geana cenuşie

de lumina gândurilor alergate prin mintea

ochilor ce aruncau scântei

din timpul fără graniţe

când tăcerile lungi şi urâte au reînceput

şi fruntea era o rană sângerândă

cu palma făcută căuş ca un cuib

ce adulmeca în jur căutând o scăpare

din lumea roasă pe dinăuntru

ca un om care se zgârie pe faţă

şi sângerează în propria-i barbă

într-un astfel de timp

în mlaştina neagră din-lăuntru

şi-a umezit buzele cu vârful limbii

când pielea gusta aerul.

Buzele nu se mai mişcau. Ochii nu mai clipeau.

 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor