ALTAR CIOPLIT DIN TRUP CURAT SAU DANIEL VORONA, POETUL PENTRU AZI ŞI PENTRU MAI TÎRZIU (de MARIA DIANA POPESCU

ALTAR CIOPLIT DIN TRUP CURAT SAU DANIEL VORONA, POETUL PENTRU AZI ŞI PENTRU MAI TÎRZIU MARIA DIANA POPESCU Daniel Vorona este purtătorul de grijă al feţelor şi glasurilor poemelor, ele fiind părtaşele propriei vederi, dublul nevăzut al propriului său contur, prin care îşi anunţă apropierea de CUVÂNTUL, fără de care nici creatorii nu pot trece pragul de dincolo. Cuvântul nestricat, nealterat, care îi repune poetului Daniel Vorona conştiinţa în ordinea firii sale, dar şi acel pumn de pământ, asupra căruia Dumnezeu e gata să sufle şi să-l creeze din nou: „Lăudaţi-L pe el soarele şi luna, lăudaţi-L pe el toate stelele şi lumina” (Psalm 148, 3) „: lacrimă a lui Dumnezeu / ştiu şi de unde şi de când şi de ce / mi-ai răsărit în lumină / ca o furtună / ca o povară / m-ai botezat cu pământ trecător / să nu-mi mai pot culca întrebările pe munte / şi dementa culoare a sunetelor / să n-o mai aud pe descompunerea şi durerea metalelor”. Sfera magică a poemelor acordă credit acestui „martor” implacabil al semnelor intrate în altă conjuncţie cu Dumnezeu, într-o conjuncţie a seninătăţii, sau, de ce nu?, a euforiei care tulbură şi geme neştiută durere, (re)întorcându-se în paradis, „aşa cum s-ar întoarce o ploaie sau un copil în pântecele mamei”:„: tu îmi vorbeşti cu un plop sub pleoape cu un porumbel în mâini îmi arăţi / ceva dincolo de culoarea imediată şi definitivă a instinctelor cardinale / care / s-au retras în clandestinitate cu cinci zile înainte de noaptea în care a/trebuit / să mi se pună cununa aceea povară şi logodnă şi iată ploaia se întoarce / înapoi în nori / ca un copil în pântecele maicii sale.” Iată poetul dând glas frământărilor sale, pline de autenticitate, trăirilor nemijlocite şi expresiei spontane, neîncorsetate, capabile să asigure legătura profundă dar nu uşor de desluşit dintre poeme şi unele experienţe modelatoare ale conştiinţei, ale existenţei sale. Este convingerea poetului Daniel Vorona că orice creaţie literară autentică este în fond autobiografie, mărturisire intimă a propriei vieţi. În lirica prezentului nu este cunoscută o altă realizare marcată de o asemenea originalitate şi, afirm, asumându-mi riscul de a fi contrazisă, cu ecouri viitoare asupra scrisului vremii. Volumul de versuri şi poeme „eu tu şi bunul Dumnezeu” pare a fi unic în literatura universală, nu doar în cea românească - unic în întocmire, profunzime şi frumuseţe. În literatura de până acum nimeni nu a mai venit cu citate, cu psalmi din Sfânta Scriptură. Fiecare poem este construit / rânduit în jurul unei înţelepciuni biblice, răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu în acest mod fiind la fel de singulară. Şi câte semne se arată în poeme, şi de toate felurile, din infinitul Universului, din infinitul apropiat autorului! Carnea lor, a poemelor, le-a receptat înfiorându-se, Creatorul, Îndelungrăbdătorul a inventat anume pentru Daniel Vorona paradisul poetic „eu tu şi bunul Dumnezeu”: „: rădăcină şi ram de cireş privind în două oglinzi paralele aerul liber şi /matern / care refuză să moară pentru a trăi altfel tu îmi vorbeşti despre acest atâ / de transparent /marş spre mântuire pe care îl acceptăm şi îl dorim mai puţin sunet şi mai / mult / autenticitate şi ax laolaltă dulce şi amar eu număr oasele identităţii în / reflux dublele / explozii ale miresmelor de ceai şi fără să pot să mă uit cu ură ori mirare / la cămila / care trece zâmbind prin urechile acului îţi răspund la fel / am greşit veacul dar am aşteptat cu întinsul cu înaltul / cu struguri cu ieri şi cu mâine cu tot ce mereun-am ştiut…” Daniel Vorona nu poate separa poezia de filosofie şi de religie, obiectivul lor fiind identic: cunoaşterea esenţei realităţii umane. Şi pentru aceasta poetul ni se arată ca un mag înzestrat cu puterea de a exprima nu misterul personalităţii sale, ci pe cel al fiinţei în genere, folosind în acest travaliu mijloacele discursului liric pentru revărsarea de lavă a sensibilităţii sale puternice, prin abordarea cu prioritate a aspectului sugestiv-afectiv. Majoritatea poemele par extensii ale scrierilor biblice, versurile sunt aşezate cu aplicaţie de arhitect, conform unui algoritm extrem de precis, astfel încât cititorul nu poate decripta uşor „codul” lor, dar se lasă pătruns de cuvânt, de şoaptele UMBREI, „de dincolo de lumi”, „de numele ploii”, de furtună, de foc mistuitor, „de toate acestea ale sale” şi, mai presus, de un Dumnezeu numai al poetului: „: abia văd / cum treci prin mine / cum mă rosteşti pe dinafară // Dumnezeul meu nu a murit // cu cele cinci degete ale mâinii drepte o femeie îşi mângâie perna/(noaptea este ziuă / călătoresc drept în jurul meu şi / nu există zid mai presus de dăruirea mea) / cu vârful degetelor de la mâna stângă femeia brodată / în aur şi baladă / în miere şi făină de grâu îşi mângâie sânii cum o lupoaică puii / (poate pe ea am aşteptat-o azinoapte în somn / să se aprindă / să se schimbe la faţă / un nume să-i dea fulgerului) // Dumnezeul meu nu-i pentru pulberea drumurilor.”Unică mi se pare şi modalitatea celor două puncte, după care Daniel Vorona începe scrierea fiecărui poem în cel mai original mod cu putinţă: „: cu grai necunoscut cu limbă neînţeleasă şi trufaşă/ (din celelalte lumi) / îmi arătau cum şi-au părăsit copitele deşi le vorbeam / despre creşterea urzicilor printre pietre despre niciodată despre / barza neagră despărţită în două respiraţii în două destrămări iar / cei ce o privesc nu o pot jumuli în pas de dans pentru că / viclenia cu o gheară în plus nu are părinţi nu are fii”. În nebuloasa lirică a prezentului, eliberate de orice lest, după cum se prezintă cele treizeci şi trei de poeme, par ţâşnite din nu ştiu ce miracol de „fecundare”, par minunate fenomene de sinteză generatoare a unor autentice stări poetice. Măsura măiestriei poetice este dată de mobilitatea spiritului său înclinat cu precădere spre meditaţii filosofice. Tonul profund capătă pe alocuri şi nuanţări mai înalte („…am ţinut un copac între măsele / oricare umbră e o femeie strepezită), dar cel mai adesea poetul Daniel Vorona este un şarmant, unul riguros, un purtător de cuvânt al iubirii, al umbrelor interioare, al legilor neînţelese, dar poetice în fragilitatea lor spectaculoasă: „…stau în genunchi lângă o pată de sânge în care nu a fost îngropată de nici o / lege / şi nu ştiu căreia dintre icoanele venite în nopţile mele să-i sărut cămaşa.” Ceea ce impresionează la aceste poeme este construcţia severă a liniilor, viziunea străbătură de dinamismul unui spirit neliniştit („să nu purtăm mănuşi poate am făcut dragoste pe marginea unui ciob de sticlă”), veşnic în aflarea detaliului, incitat în egală măsură de sinteze: « azinoapte am sărutat întunericul pe gură iar tu erai un nume întrerupt erai o cruce care mă privea şi nu era nimic profilat pe cer decât invocarea celui de-al şaptelea element spre a fi răstignit într-un dans ocular (mireasmă a legii anorganice) şi luna (ca o inimă în grevă) ca un câine fără stăpân bătând în fereastră peste una unica şi nemaiîntâlnita dragoste a mea” Pentru acestea toate, pentru altele nespuse, afirm fără sfială, poetul pare să fi învăţat pe de rost crezul artistic şi menirea creaţiei. Să revoluţioneze Daniel Vorona limbajul poetic, să dea cumva lovitura de graţie postmodernismului?

Vizualizări: 82

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor