Am evadat un timp ca să-mi dau seama. Furoul franţuzoaicei, zbierătele, bătăile în pereţi, lălăitul de dimineaţă, băile, liniştea, bucătăria, mireasma de mort a frigiderului, canadianul. Jean-François. Prima sărmăluţă și râsul. A trecut anul ca şi tăcerea. Înveţi să te baţi cu toţi şi mai ales cu tine. Şi nu e nimic mai real decât o plecare cu sufletul dezbrăcat, la vedere, fără duplicitate sau joc de glezne. Aş vrea să spun că am crescut şi am aflat ce e iubirea, nu. N-am nicio idee. Am avut momente când am presupus c-am nimerit-o şi mă făleam grozav. Nu. Iubirea e dorinţă susţinută de neîmplinire - am găsit asta într-o carte ca motto. E un tip de iubire, da, cel mai sfâşietor. Căci întâmplându-se, iubirea se traduce într-o serie de rateuri, bâlbâieli, greşeli, aşteptări eronate, aerate, încrezute. Neîntâmplându-se, de traduce în trăire fantezistă, diafană, căci n-ai ce analiza, omul n-a zis nimic, n-ai ce aştepta, că doar nu e acolo, n-ai pe cine învinovăţi, doar eşti singur.


-Şi dacă ţi-aş fi spus? Ar fi schimbat ceva?
-Da! Te-aş fi ajutat, ne-am fi ajutat, nu ne-am fi privit tâmpiţi, dacă mi-ai fi spus…
-Acum erai în cealaltă cameră... Citeai poveşti.

Am ajuns în Franţa fără voia mea, pasată de către o prietenă unei agenţii de baby-sitters care s-a dovedit a fi cu totul altceva. Când André mi-a propus să spăl vase în dosul unui restaurant mi s-a părut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior; căci André nu m-a întrebat nimic, cred că a înţeles după felul în care priveam peste umăr, după modul în care fugeam în spate de fiecare dată când recunoşteam un client. Cine-şi imaginează că Parisul e romantic, n-a trăit acolo şi nu şi-a luat bocanci în gara de nord, în timp ce dormea pe jos, cu un bilet îndesat în sutien, pentru de a doua zi. Au fost două săptămâni între fuga de la agenţie şi André, în care am dormit prin parcuri, pe rutele turiştilor, unde era mai sigur, şi prin gări. Plescăiam privind oamenii mâncând pe stradă, speram să lase o parte din ce mâncau în tomberon, vorbeam de ruşine în limba engleză şi vizionam jafuri. Primul, doi negri pe un scuter agăţau poşete, şi mi-am vârât adânc biletul în sutien. Iar al doilea, un jeep din care au ieşit patru negri şi-au jefuit un magazin de parfumuri, iar în loc să mă oripilez am pufnit în râs. Numai în Franţa pot negrii să fure parfumuri. În curând m-am prins că aşa sunt ei, francezii, diferiţi. Gândesc altfel, iubesc altfel, de exemplu Antoine, ospătarul, n-ar fi înţeles niciodată căsătoria mea cu Artur (Artur fără h, căci soacră-mea-i o imbecilă). Subteranele prin care trăiesc, pe sub luminile ce ameţesc turişti, au devenit o magmă fără amprente în care evadez. Evadez dintre morţii români, căci n-am nimic cu cei nu francezi. Unii spun că am fugit, nu ştiu decât că s-a terminat, şi asta mi-a dat certitudinea că ziua de mâine, e doar o zi, prin care, orice-ar fi, voi trece, căci nu mă mai leagă nimic, şi nimic nu mă mai poate târî, cum își târăşte un copil jucăria după el. Nimic. Aș putea să mă mai tânguiesc puţin, să vă spun că să fii prostituată a fost oribil, adevărul e că n-a fost, ar putea fi pentru altcineva. Pentru mine a fost o calamitate prin care am trecut inertă, ca atunci când îţi seacă o mare şi te uiţi zâmbind la o furtună, căci vine degeaba. E o furtună de nisip, un infern în cer, iar tu te plimbi calm pe dedesubt, prin ea. Cam aşa a fost pentru mine prostituţia, un nimic în aer, nisip în ochi, poate de aceea am şi avut curajul să plec. André ţipă după mine să mă prezint, să mătur, că nu-ştiu-ce a făcut un nu-ştiu-cine, şi-o să merg rapid, în fugă, ţipă bine, şi-şi permite pentru că m-a salvat, pentru că n-am un ban şi pentru că-s româncă. Staţi, nu vă atacaţi, nu contează, sunt doar o străină. Aşa că mă duc. Iar când spăl, de fapt, mă spăl pe mine şi încet mă vindec de Artur, şi de România, de slujbe la fel de proaste, dar mai prost plătite. Nu mă deranjează, dacă sunt aici, este pentru că sunt dependentă de liberul meu arbitru, e pentru că sunt o pământeancă înrăită şi dacă aş fi înger m-aş sinucide. Chiar dacă aici mi-e străin totul, până şi dezordinea personală devine impersonală, gunoiul meu e străin de mine, ciudat, nu? Când o sa miros a alta, vin acasă.

- va urma -

Vizualizări: 22

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Ion Burhan pe Martie 31, 2010 la 7:52am
interesant, inedit si o excelenta cunoastere a unei noi realitati umane, cea a exclusilor.
Comentariu publicat de constantin mihai pe Martie 31, 2010 la 7:25am
frumos text aştept contiunuarea cu interes
Comentariu publicat de reli voicu pe Martie 30, 2010 la 10:22pm
bravo, esti tare, iar finalul e sublim
mi-a placut treaba cu marea secata urmata de furtuna, am simtit-o si eu, care nu-s o pamanteana, motiv pentru care uit sa manac de cand ma stiu, dar asta e alta poveste..nu am inteles niciodata aviditatea manancatului de aceea am privit cu 7 ochi tipul pamantean fara sa-l inteleg niciodata, de unde atata sete de viata... de aceea traiesc intr-o permanenta depresie, chiar si cand rad o fac pentru imaginea de bucurie a semenilor printre care traiesc dupa un ceas al lor care imi aminteste sa mananc cand ei o fac, uneori ei ma hranesc si iar ma mir de ce o fac..
cand am ajuns la "dezordinea personala" care devine impersonala m-am regasit
Comentariu publicat de Dumitru Mălin pe Martie 30, 2010 la 10:00pm
interesant si incitant. sa mai vedem
Comentariu publicat de stroescu florina pe Martie 30, 2010 la 2:41pm
continuarea....
cand?

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor