Am fost si sunt un vesnic calator - interviu cu Gelu Vlasin

Un rol important l-a avut minimalismul francez, pe care am ajuns să-l cunosc foarte bine şi care şi-a lăsat o amprentă puternică asupra scriiturii mele, atât în prima carte cât şi în următoarele


EgoPHobia: La ce vârstă ai scris primele versuri? Ţi le mai aminteşti?


Gelu Vlaşin: Ştiu doar atât: pe la vreo şapte ani, cotrobăind ca orice puşti curios prin sertarele ciudate ale unui dulăpior din camera părinţilor mei, am descoperit un teanc de scrisori – exact în sertarul în care n-ar fi trebuit să umblu, pentru că întotdeauna era închis. De data asta, cineva uitase cheia în sertar şi mai mare fericire pe un copil nu era decât să încerce să facă ce nu avea voie sa facă. Aşa am deschis sertarul şi am găsit scrisorile. Erau scrisori de dragoste pe care ai mei şi le scriseseră în perioada în care taică-miu era plecat la Cluj, la şcoală, şi maică-mea rămăsese cu mine, un bebeluş mic. Erau atât de frumoase şi atât de pline de simţire încât efectiv nu am putut să-mi revin multă vreme de atunci, mai ales că înăuntrul lor erau foarte multe versuri. Mai târziu mi-am dat seama că nu erau versurile lor, ci compilaţii din Eminescu, Minulescu, Bacovia, Labiş şi alţi autori. Dar simplul fapt că erau acolo a însemnat un foarte mare impact asupra mea. Ştiu că la puţine zile după întîmplarea asta, m-am apucat de scris. Am scris primele versuri – bineînţeles, dedicate părinţilor mei.


EPH: Pe la şapte ani, deci?



G. V.: Da, cam pe la şapte ani. Consacrarea mea ca poet a venit pe la 14 ani. În clasa a 8-a fiind, mai mereu rezervă pentru olimpiada la literatură, s-a întâmplat să se îmbolnăvească protagonistul, cel care mergea mai mereu şi nu făcea mare brânză, dar profesoara avea o empatie specială pentru tipul ăla, un creţ roşcovan şi urâcios. Aşa m-am trezit împins de la spate şi trimis la olimpiadă. Am câştigat faza pe judeţ şi am ajuns la faza pe ţară. A fost o uimire pentru toţi, dintr-o dată, eterna rezervă reuşea să confirme, mai ales că, la olimpiadă, ce mi-a trecut mie prin cap, eseul respectiv l-am făcut în versuri – toată lucrarea. Că o fi avut legătură nu subiectul, că n-o fi avut, eu am avut inspiraţia de a scrie totul în versuri. Trebuie să recunosc totuşi că eram, cred, cam pe lângă subiect. Cam asta a fost prima etapă a existenţei mele literare.


EPH: Ce autori îţi plăceau în perioada în care ai scris primul volum?



G. V.: În primul rând, scriitorii americani. Am dat într-o antologie de autori americani peste T. S. Eliot, Ezra Pound; eram cumva conectat cu ei şi datorită întîmplărilor afective, care de altfel au generat Tratat la psihiatrie. Pe lângă aceştia, un rol important l-a avut minimalismul francez, pe care am ajuns să-l cunosc foarte bine şi care şi-a lăsat o amprentă puternică asupra scriiturii mele, atât în prima carte cât şi în următoarele. Despre minimalismul francez îi povesteam în acea perioadă lui Alexandru Matei, într-o întâlnire pe care am avut-o în casa Angelei Marinescu, cu Domnica Drumea şi alţii. Alexandru Matei a fost foarte fascinat de povestea mea cu minimalismul francez, pe vremea aia nu prea ştia decât foarte puţină lume de el, ba chiar la un moment dat Ion Bogdan Lefter spunea într-un articol că minimalismul nu există, am avut omică polemică pe această temă. Cert este că Alexandru Matei a devenit un fan al acestui curent – a făcut şi un master, a fost cu o bursă in Franţa pe o specializare în minimalismul francez. Minimalismul francez m-a inspirat în toate manifestările sale – nu doar în literatură, ci şi în arte plastice, eu având de pe atunci senzaţia că pentru a reuşi să laşi ceva cu adevărat în urma ta, trebuie să faci conexiune între muzică, culoare şi cuvânt. Întotdeauna am încercat în poeziile mele să realizez acest fel de conexiuni.



[Gelu Vlaşin @ Cafe Deko Bucureşti]


EPH: Premiile primite pentru Tratat la psihiatrie au fost importante în evoluţia ta literară?



G. V.: Da şi nu. Au fost importante, pentru că, la fel ca orice premiu, îţi dă o stare specială, îţi cresc nişte aripi fictive şi ai sentimentul că zbori. Dar în scurtă vreme, am stat şi m-am gândit, am reflectat… M-am întâlnit la un moment dat şi cu nişte scriitori din afară, care mi-au spus: “uau, premiul Uniunii Scriitorilor, premiu pentru debut, înseamnă că tu câştigi foarte mulţi bani”… Atunci mi-am spus – stai aşa, cum adică? Ãştia erau din Franţa şi Belgia. „Păi da, la noi un autor care debutează şi primeşte un premiu naţional, în afara faptului că editurile se înghesuie ca să semneze un contract cu el, primeşte pentru drepturile de autor suficient cât să poată sta liniştit”. Când le-am spus că am primit 50 de euro (sau 100, nici nu mai ştiu cât era), au făcut ochii mari şi m-au întrebat în cît timp am scris cartea. Le-am spus că în doi ani. “Păi şipentru munca ta de 2 ani tu câştigi 50 de euro?”. Zic: nu chiar, că am mai câştigat încă unul de 50 de euro… Şi aşa atunci, dintr-o dată, mi-au căzut aripile, m-am dezumflat şi tot aerul ăla proapăt din jurul bucuriei debutului devenise dintr-o dată îmbâcsit. M-am gândit ce dracu’ fac eu… Cam aşa a venit şi decizia mea de a pleca. Trebuia să cunosc altceva ca să am măcar un termen de comparaţie. Câmpia Iberică, Cervantes şi Don Quijote mă fascinau, pe undeva îmi identificam trăirile cu ale celebrului personaj. Au fost mai multe întâmplări până la urmă care m-au făcut să au decizia asta.


Nu cred în ipostaza în care tu, aflat într-un alt spaţiu, devii ataşat sută la sută de acest spaţiu şi nu mai poţi, la nivel de scriitură, să te întorci înapoi


EPH: Texte de-ale tale au fost traduse în mai multe limbi, dar continui să publici doar în română. Ai încercat să scrii în spaniolă? Dacă da, ai publicat?



G. V.: Am încercat să scriu şi chiar am scris în spaniolă, n-am publicat pe nicăieri texte scrise direct în spaniolă, dar amicii mei iberici au avut ocazia în ipostaze particulare să mă asculte rostindu-mi poeme scrise direct în limba spaniolă. Nu ştiu dacă sunt bune, dacă sunt interesante, ei au fost încântaţi şi m-au încurajat să scriu în spaniolă. Consider că ar fi însemnat să-mi trădez starea, să încerc să-mi mimez trăirile, pentru că nu cred în ipostaza în care tu, aflat într-un alt spaţiu, devii ataşat sută la sută de acest spaţiu şi nu mai poţi, la nivel de scriitură, să te întorci înapoi. Aş putea să scriu în spaniolă, dar nu cred că asta e menirea mea. Aşa cum nu cred într-o traducere, de altfel bună, făcută de un român în limba spaniolă, în limba engleză sau franceză, pentru că n-ai cum să faci o traducere foarte bună dacă nu eşti nativ, dacă nu stăpâneşti toate dedesubturile limbii respective. La fel, nu cred nici în scriitura direct într-o altă limbă, pentru că, chipurile, ţi-a venit dintr-o dată inspiraţia ancestrală şi nu poţi să te debarasezi de ea. E mai degrabă un moft – cei care au făcut lucrul ăsta au făcut-o conjuctural şi majoritatea şi-au amintit într-în final al existenţei că afectivitatea lor se află acolo în locurile în care s-au născut. Chiar şi Eugen Ionescu s-a debarasat spre final de lucrul ăsta care înseamnă scriitura într-o altă limbă.


Nu numai elevii sunt desprinşi de realitate, de poezia actuală, ci mai ales profesorii, ei sunt principalii vinovaţi, sunt cei mai refractari la ceea ce înseamnă scriitură


EPH: Ai încercat să scrii un roman? Sau nu trădezi poezia decât pentru cel mult însemnări şi eseuri?



G. V.: Încă n-am încercat să scriu un roman, deşi sincer s-au acumulat idei şi chiar şi texte. Consider însă că mai am de făcut nişte paşi – nu mă hazardez aşa brusc să părăsesc genul care m-a consacrat, doar în ideea că este la modă. Pentru că, ştim cu toţii, actualmente se vorbeşte despre poezie ca despre o secvenţă moartă a
literaturii şi este total fals – poezia există şi subzistă şi trăieşte prin autorii de bună calitate. E adevărat că proza a devenit mai vizibilă, şi datorită amalgamului de mercantil apărut pe piaţa românească, a cărţilor care au înlocuit treptat maculatura venită din Occident – Sandra Brown, Dan Brown, cărţi de genul ăsta. În afară de asta, editurile promovează mai mulţi autori de proză, în ideea că cititorii se îndreaptă mai mult spre nuvele şi roman şi mai puţin către poezie. Experimental vorbind, există însă foarte mulţi oameni şi în special tineri care ar dori să citească poezie, dar nu este promovată suficient. În primul rând, din cauza sistemului de învăţământ, care a rămas atât de mult în urmă – promovează exclusiv poezia cu formă fixă. Am avut câteva recitări, turnee în licee prin ţară şi surpriza a fost de proporţii când elevi de clasele a 10-a, a 11-a m-au întrebat dacă asta este poezie – ei fiind obişnuiţi numai cu cea cu formă fixă, cu rimă. Asta e foarte grav, pentru că nu numai elevii sunt desprinşi de realitate, de poezia actuală, ci mai ales profesorii, ei sunt principalii vinovaţi, sunt cei mai refractari la ceea ce înseamnă scriitură. Extrapolând, ajungem şi la scriitorii care au rămas undeva în secolul trecut dacă nu mai rău şi nu înţeleg că lucrurile care se întâmplă acum în literatura noastră sunt o raportare la ceea ce se întâmplă în literatura universală, la ceea ce se întâmplă în lume. Se cramponează, se încorseteaza în formule epigonice, şi apar peste noapte nişte bieţi oameni (nu am cum să le spun altfel) care îşi imaginează că poezia trebuie să se nască dintr-o dragoste absolută, rimă, şi tot ce a însemnat romantism, clasicism. E ca şi cum te-ai îmbrăca în armură şi scut şi ai ieşi pe stradă, pretinzând că eşti un om normal şi că trăieşti în lumea de azi fară probleme. Sunt grafomani care scriu tone de maculatură, un epigonism de cea mai joasă speţă şi îşi imaginează că sunt autori importanţi. Mai rău, publică foarte mult şi sunt edituri care acceptă, de dragul unor sume, să le publice cărţile.


Sunt grafomani care scriu tone de maculatură, un epigonism de cea mai joasă speţă şi îşi imaginează că sunt autori importanţi


EPH: Publică şi pe Reţeaua Literară astfel de texte?


G. V.: E adevărat că se publică şi aşa ceva, dar Reţeaua Literară îşi propune şi zic eu că şi reuşeşte să devină formator de opinie. Sunt deja 5.000 de membri înscrişi, fiecare îşi are pagina lui personală, în care poate scrie ce vrea, nu intervenim acolo. Dar textele care într-adevăr sunt valoroase sunt promovate în pagina principală a Reţelei şi de acolo sunt transmise pe mail tuturor membrilor din Reţea – dintr-o dată, 5.000 de oameni primesc textele promovate. În felul ăsta, eu cred că începem să devenim formatori de opinie, pentru că e necesar aşa ceva. Bineînţeles că la început am avut reacţii acide, ni se reproşa că promovăm în special autori tineri în detrimentul celor în vârstă, şi le-am spus că poezia respectivă, a lor, nu este poezie valoroasă. Sigur, ei pot scrie pentru ei, fără probleme, astfel de poezii dar fără a avea pretenţia de a fi recunoscut în branşa scriitoricească şi fără pretenţia că ai ceva de spus. Au fost în total vreo 165 care s-au retras, oameni care n-au înţeles că literatura adevărată are puţine în comun cu scriitura lor şi s-au considerat ofensaţi şi discriminaţi.


EPH: Cum s-a născut conceptul volumului Tratat la psihiatrie – fiecare poem să poarte numele unei tulburări psihice?


G. V.: S-a întâmplat foarte firesc. La un moment dat, după o puternică decepţie afectivă, am ajuns într-o stare în care îmi imaginam că sunt foarte bolnav şi eram atât de preocupat de mine, de ce mi se întâmplă, încât am pus mâna pe cărţi de specialitate. Cartea care mi-a căzut prima dată în mână a fost un tratat de psihiatrie al Universităţii din Oxford. Când am citit prima parte, mi-am zis: “Dumnezeule, sunt bolnav… Sunt bolnav rău de tot”. Am ajuns pe la jumate aşa şi mi-am zis: “Gata, nu mai am nicio scăpare”. Găseam acolo exemple şi simptome şi m-am gândit: am şi psihoze, şi fobii… În ultima parte a tratatului m-am mai liniştit, iar apoi m-am calmat de tot, mi-am dat seama că sunt normal şi că totul e în regulă iar aşa numitele boli psihice nu sunt altceva decât apanajul unor autosugestii pe care noi le dezvoltăm în timp, datorate unor întâmplări existenţiale, nimic altceva. Aşa s-a născut ideea cărţii, constatând că de fapt eu am parcurs toate etapele descrise în acest tratat de psihiatrie. De fapt, titlul iniţial al cărţii chiar aşa a şi fost, Tratat de psihiatrie. L-am schimbat ulterior, Nicolae Manolescu a primit la un moment dat manuscrisul cu titlul ăsta şi primele poeme publicate în România Literară au apărut cu titlul ăsta. Chiar vorbeam despre Tratat de psihiatrie şi nu Tratat la psihiatrie. Bineînţeles că sunt forme ale unor trăiri, mai ales că am cunoscut şi oameni care au trecut prin stările respective. Am vizualizat trăirile respective şi mi-am dat seama că imaginea asta a bolnavului psihic violent e total falsă. Cei mai bolnavi nu sunt nebunii agresivi, ci ăia tăcuţi, care suferă înlăuntrul lor şi care sunt măcinaţi în interior. Din această cauză, chiar am fost întrebat de ce Tratat la psihiatrie nu conţine poeme mai violente, aşa cum poate te-ai fi aşteptat. Le-am spus că depresia nu e aia în care te arunci pe fereastră sau dai în cap, aia deja e o altă etapă. Depresia e atunci când aluneci aşa, patinezi, derapezi. Poemele nu sunt virulente, nu au violenţă, dar au imagini şi stare, pentru că am trăit chestiile alea şi se spune ca oricine poate să-şi regăsească cel puţin o depresie pe acolo, rătăcită în carte.



[Gelu Vlaşin & Felipe Lopez Aranguren - Barcelona]


Eu mereu promovez ideea asta, că nicio construcţie poetică nu are cum să reziste în timp dacă nu are la bază o trăire iniţiatică


EPH: Cum ai ajuns la deprimism? Mai crezi în manifestul deprimist?


G. V.: Nu cred în manifeste literare în general. A fost aşa o perioadă, de fapt a fost nostim ce s-a întâmplat, aş putea spune. Totul a pornit de la un conflict între mine şi Marius Ianuş, noi eram prieteni pe vremea aceea. Marius Ianuş a publicat un articol în revista Vatra şi m-am trezit, fără să fiu întrebat (deh, orgolii de tineri scriitori) că am fost trecut printre promotorii fracturismului, poet fracturist, etc şi asta m-a înfuriat la culme, mai ales că în discuţiile noastre noi vorbeam despre cu totul altceva, despre anti-sistem, despre dărâmarea găştilor prin individualism. Noi încercam să demontăm optzecismul (considerat ca o gaşcă) prin promovarea individualismului, distrugerea găştilor prin structurarea personalităţii puternice a fiecărui autor în parte. Dintr-o dată, Ianuş mă instalează comod în fotoliul de poet fracturist. Bineînţeles, m-am dezis, m-am certat rău de tot cu Ianuş, şi după câteva săptamâni publicam în Cotidianul manifestul deprimist. si de aici conflictul. El a continuat cu manifestul fracturist, eu cu cel deprimist… Consider la un moment dat că ideea mea pornea de la deconstructivismul poeziei şi de la ideea că o poezie nu se poate naşte decât din suferinţă artistică. Eu mereu promovez ideea asta, că nicio construcţie poetică nu are cum să reziste în timp dacă nu are la bază o trăire iniţiatică. Sunt din păcate din ce în ce mai mulţi adepţi ai poeziei construite şi a tehnicizării excesive a poeziei. Nu cred în construcţiile poetice şi dovadă că n-au rezistat în timp nici măcar performanţele vizibile de acest tip ale unor poeţi ca Urmanov pe care i-am cunoscut în faza lor incipientă – drept dovadă este şi ce se întâmplă acum cu Răzvan Ţupa cu care am avut dese conflicte pe tema construcţiei poetice care a ajuns acum în ipostaza în care eu cred că se dezice de construcţiile poetice, deşi susţine ideea ca atare. El foloseşte foarte mult trăirea şi simţirea şi starea şi cumva se dezice de teoriile lui. Nu cred în construcţiile poetice.



[Gelu Vlaşin @ lansarea "soni" de A. Ruse]


EPH: Reţeaua literară este unul dintre site-urile literare cu vechime deja. Crezi că promovarea online a ajutat mulţi autori? Ce nume îţi vin în minte acum?



G. V.: Eu cred că a ajutat şi sper să o facă în continuare. Mizez foarte mult pe tinerii autori şi pe faptul că din păcate nu există o alternativă reală foarte puternică şi sper ca Reţeaua Literară să devină o alternativă a formatului clasic de promovare a unui autor. Revistele literare, dacă ne gândim bine, sunt multe pe cale de dispariţie, paginile culturale ale revistelor sunt pline de cancanuri şi lucruri care n-au nicio legătură cu literatura, cu cultura. Dacă suspendarea lui Mutu este o ştire care să apară pe pagina culturală, atunci eu sunt astronaut – şi mai multe şanse am eu să ajung astronaut! Reţeaua Literară a ajuns la 5.000 de membri şi peste 2.000 de vizitatori zilnic din 140 de ţări. Intră şi foarte mulţi din alte ţari, din Spania în special pentru că am promovat acolo foarte mult Reţeaua Literară, dar şi din Franţa, Germania, Statele Unite, Israel, Australia şi încep oamenii să comunice, să facă schimb de e-mailuri, de cărţi şi aşa mai departe. Eu cred că a devenit o platformă importantă de promovare a autorilor tineri, în special. Bineînţeles însă că nu fac nicio discrimare, acolo sunt şi autori în vârstă care au reuşit să-şi formeze contacte în afară. De ce spun în principal pentru autori tineri, pentru că eu am cunoscut – nu doar prin intermediul Reţelei, ci şi prin participarea la diferite evenimente culturale prin ţară – o mulţime de autori foarte tineri care sunt după părerea mea foarte buni şi care vor lăsa ceva cu adevărat în urma lor. Dacă mă gândesc la modul cum a fost promovat SGB, a avut întotdeauna promovare pe Reţeaua Literară, a avut prime-time, ca şi Sorin Despot, oameni care au confirmat, care în ultimii doi ani au reuşit să câştige premiile pentru debut literar al unor autori sub 35 de ani iniţiate de Uniunea Scriitorilor din România şi care au publicat sau vor publica (în cazul lui Despot) manuscrisele la editura Cartea Românească. Sunt doi dintre autorii din Reţeaua Literară care au fost promovaţi şi au confirmat şi mai sunt mulţi alţii care cu siguranţă vor confirma în viitor. Mă gândesc la concursul literar sprijinit de Reţeaua Literară, la început experimental: cum invitatul principal la cenaclul Poeticile Cotidianului al lui Răzvan Ţupa avea voie să-şi aleagă la rândul lui un invitat, un debutant şi cum mie mi-a fost greu să aleg, şi la sugestia lui Răzvan, am lansat acest concurs – m-am gândit că vor veni 10-15 debutanţi şi vom alege de acolo. M-am trezit cu peste 150 de autori tineri din toată ţara. Treaba a devenit serioasă, aşa că l-am rugat pe Alexandru Matei împreună cu Octavian Soviany şi Cosmin Ciotloş Poeticile Cotidianului şi a ieşit o seară foarte frumoasă, au fost peste 100 de participanţi care n-au plecat dezamăgiţi, textele au fost foarte bune. Câştigătoarea aleasă de juriu este o elevă de 17 ani din Balş, o localitate din Judeţul Olt, Lăzara Elena Gabriela. Pe locul doi a fost Andrei Dósa, care a primit sufragiile publicului şi a fost notat cu cele mai multe puncte de către public. La proză s-a întâmplat la fel, de data aceasta într-o ediţie specială la Ringul de Vorbe. Mi-am propus să-i promovez şi pe ceilalţi finalişti – nu doar pe câştigători, care vor debuta în volum la una dintre editurile importante, chiar şi la Cartea Românească, foarte interesată e adevărat în special pe partea de proză – şi am de gând să editez o antologie după Tabăra de Creaţie de la Telciu unde vor fi invitaţi în vară în august la diverse evenimente care se vor întâmpla acolo, creative writing, workshop-uri. În toamnă vom edita şi antologia respectivă. Încercăm să facem câte ceva pentru autorii tineri şi cred că o să se simtă, se simte deja.
şi bineînţeles pe Ţupa să-mi dea o mână de ajutor. După o primă selecţie au rămas 99 şi la un moment dat mi-am dat seama că nu am cum să aleg un singur câştigător şi atunci am făcut două secţiuni, una de poezie şi una de proză. Au rămas câte 7 finalişti pentru fiecare secţiune. Finaliştii de la poezie au fost invitaţi în grup la


Am fost şi sunt un veşnic călător



EPH: Eşti vicepreşedintele Federaţiei Asociaţiilor Române din Spania (FEDROM), dar te implici în diverse proiecte desfăşurate în România (Ringul de vorbe, Pensiunea Vlaşinilor). Unde locuieşti de fapt? În România sau în Spania?


G. V.: Am fost şi sunt un veşnic călător. Locuiesc in România, actualmente, la Bucuresti cu soția mea Cristina și cu puștiul meu Darius Andrei în vârstă de 6 luni jumate dar sfârșiturile de săptămână le petrecem la Telciu (Bistrița-Năsăud) la Pensiunea Vlașinilor. În acelaşi timp pot fi găsit şi la Madrid sau Barcelona. Îmi place să călătoresc, sunt un călător, fireşte pentru asta trebuie să şi ştii să călătoreşti.



[Gelu Vlaşin]


EPH: Don Quijote Rătăcitorul pare o colecţie de corespondenţe între care se strecoară pagini de jurnal. Este, sau doar ai dorit să pară că e?


G. V.: Hai să spunem că este o mixtură de întâmplări petrecute pe teritoriul iberic şi reflecţii despre ce se întâmplă în literatură pentru că apar şi câteva pasaje, pagini, în care vorbesc despre asta. Hai să spunem că poate fi privit şi ca un jurnal. E structurat ca un fel de compilaţie de imagini şi trăiri. Bineînţeles că nu este un roman, nu este proză, ci exact ceea ce trebuie să fie: o carte în care povestesc întâmplări şi gânduri pe care le am vizavi de anumite lucruri.


EPH: Am remarcat că ai folosit fragmentul DoDu made by Wayfalua ca single care să atragă atenţia asupra volumului Don Quijote Rătăcitorul, deşi nu e neapărat reprezentativ pentru conţinutul acestuia. A fost o întâmplare sau ai încercat să-i determini pe unii indivizi interesaţi de can-can-uri să-i devină cititori?


G. V.: Nu, cred ca a fost un fragment luat la întâmplare, nu neapărat reprezentativ, mai degrabă un fragment în care am câteva destăinuiri vizavi de ce mi s-a întâmplat mie pe parcursul unor ani, într-un interval de ani, dar nu l-am ales voit, special ca să incit vreun cititor. Dacă aş fi ales un alt pasaj, cu siguranţă s-ar fi întâmplat acelaşi lucru – dacă aş fi ales pasajul în care vorbeam despre un loc foarte drag mie din apropierea Gibraltarului, s-ar fi spus că vreau să incit un alt fel de cititor, să fac un fel de jurnal de călătorie, la fel cum s-ar fi întâmplat dacă aş fi pus un fragment din deprimismele literaturii române.


EPH: Acest volum a fost promovat şi printr-un trailer, marca A. Ruse Intenţionezi să continui colaborarea cu el şi pentru promovarea următoarelor tale cărţi?



G. V.: Cu siguranţă. Andrei, în afară de faptul că este un tânăr autor important (a debutat cu poezie şi imediat a publicat un roman, pregăteşte acum un alt roman, eu cred că mult mai bine structurat şi mai bine scris) este şi un promotor cultural care se pricepe să facă un marketing cultural, la noi există foarte puţini oameni care se pricep la lucruri de genul ăsta. Din păcate el trebuie să se împartă între ipostaza de om de marketing cultural şi autor, ar fi fost genial dacă s-ar fi putut ocupa doar de marketing cultural – ar fi fost extraordinar să avem cât mai mulţi oameni de tipul ăsta, pentru că are imaginaţie şi intuiţia necesară pentru a promova literatura de bună calitate. O să colaborez deci fără niciun fel de problemă în continuare, sper eu pe termen lung.


Eu şi cărţile le consider ca pe proprii copii – fiecare carte s-a născut dintr-o altă întâmplare existenţială, alte trăiri


EPH: Am citit un interviu în care anunţai că vei avea o fetiţă căreia voiaţi să-i spuneţi Maya. Între timp am aflat de
venirea pe lume a lui Darius Andrei Vlaşin. Când ai aflat că de fapt vei avea băiat şi cum ai reacţionat?



G. V.: E vina medicilor care la ecografia de la 5 luni ne-au anunţat cu surle şi trâmbiţe că vom avea o fetiţă. Fetiţă a fost până în luna a 7-a; bineînţeles, noi am continuat să-i cumpărăm lucruri de fetiţă şi să-i spunem poveşti de fetiţe. La un moment dat m-a sunat Cristina când eram în ţară, eram nerăbdător, aşteptam veşti, ea tocmai fusese la ecograf şi mi-a dat vestea asta: “Nu ştiu dacă o să te bucuri sau să te întristezi, dar Maya de fapt nu e Maya – o să avem un băieţel”. Fireşte că primul impact a fost bulversant, noi aveam totul pregătit pentru fetiţă, inclusiv numele. În două-trei zile am revenit cu picioarele pe pământ, am început să ne gândim la bebe ca la un băieţel, am schimbat numele – mie îmi plăcea foarte mult Darius, fiind fascinat de tot ce înseamnă Persia şi regele perşilor, iar Cristinei îi plăcea numele Andrei (de fapt a şi visat, înainte de a mă cunoaşte pe mine că va avea un băiat pe nume Andrei) şi aşa i-am dat numele Darius Andrei. Noi iubim mult copiii şi ne-am dorit foarte mult un copil, un copil care schimbă radical tot ce înseamnă existenţă, un copil care îţi dă peste cap anumite principii şi te face să te gândeşti altfel la tot ce există şi îţi aduce o mare bucurie pentru că e un miracol… şi nu o spun aşa dulceag sau mai ştiu eu cum, dar un copil înseamnă foarte mult, şi pentru cine poate să înţeleagă acest lucru, cu siguranţă nu o să fie nicio surpriză că rostesc cuvintele astea.


[Gelu Vlasin & Cristina Vlasin]


EPH: Cât de importantă este pentru un poet această schimbare – să devină părinte? Crezi că îşi va pune amprenta asupra tuturor creaţiilor tale viitoare?


G. V.: Cred că da. E o întâmplare atât de puternică şi atât de miraculoasă, încât deja îşi pune amprenta asupra creaţiilor mele, aşa cum s-a întâmplat de fiecare dată când am scris o altă carte. Eu şi cărţile le consider ca pe proprii copii – fiecare carte s-a născut dintr-o altă întâmplare existenţială, alte trăiri şi are alt filon etic, altă retorică. Cu siguranţă, venirea pe lume a lui Darius Andrei îşi va pune amprenta asupra scriiturii mele viitoare şi chiar ne mai dorim şi alţi copii.


EPH: Te inspiră muzica pe care o cântă Cristina, soţia ta? Compuneţi împreună? Cum decuge o zi din viaţa unei familii de artişti?





G. V.: Prima dată, ca să fiu sincer, m-am îndrăgostit de vocea Cristinei. Eu mă aflam la Madrid şi nişte amici din Bistriţa mi-au propus un proiect şi anume poeziile mele să fie cântate. Au găsit un compozitor simpatic, foarte bun zic eu, şi o voce şi mi-au trimis o mostră cu un poem cântat. Am rămas fascinat total ascultând poemul cântat, atât de fascinat de vocea respectivă încât am ţinut să aflu cine este. Eu eram ascultător de jazz, ştiam lume din zona asta a muzicii, eram prieten cu Anca Parghel, participam frecvent la concerte şi m-a consternat că n-am recunoscut vocea, mi se părea straniu că n-am recunoscut-o. Aşa am aflat că ea, Cristina, este profesoară de muzică la un liceu din Bistriţa. Mi s-a părut foarte tare, şi ajuns la Bistriţa doream neapărat să o cunosc. Eram alături de prietenii respectivi şi am văzut în plan îndepărtat o persoană de sex feminin cântând – deja a fost o empatie din prima clipă. Am întrebat cine este şi am aflat că este fata care mi-a cântat poemul. Din acel moment, n-am mai auzit explicaţiile lor, dădeam din cap şi mă uitam numai la Cristina. De atunci cam tot aşa se întâmplă. Sunt mereu fascinat, are o voce extraordinară şi o provoc mereu să-mi cânte. Acum am şi pretext, de când cu puştiul, o rog să ne cânte ceva. Dacă pe mine m-ar mai refuza, atunci când este vorba să-i cânte puştiului nu poate spune nu, aşa că reuşesc cu ajutorul lui Darius să o seduc şi să o conving să ne cânte. La un moment dat, rămas singur cu Darius, a trebuit să mă adaptez şi să cânt şi eu. Eu mai cânt, dar numai în ipostaze intime, când sunt singur. M-am tot gândit ce să-i cânt şi mi-am adus aminte de Melc, melc codobelc…i-a plăcut atât de mult cântecul, încât acum adoarme numai cu ea – chiar mă ceartă Cristina ca acum puştiul nu mai adoarme decât cu Melc, melc codobelc, cântată cu vocea mea tărăgănată şi lipsită de inflexiuni. Mimează şi el, ca şi cum ar cânta… de la 4 luni şi ceva. Relaţionarea noastră artistică este teribilă, ne completăm, ea are foarte multe idei de proiecte muzicale. Ne gândim să reluăm ce am făcut în Spania, acele poetry performances, în locaţii mai mult sau mai puţin convenţionale, în spaţii publice şi cred că în curând vom face asta – vom relua activitatea artistică. Bineînţeles că nu am de gând să îl las pe Darius Andrei să rateze niciun recital de-al Cristinei.


Internetul ăsta e cu două tăişuri: dacă nu ştii să-l foloseşti, devine periculos, devine stăpânul tău – dacă ştii însă să-l foloseşti, avantajele sunt nenumărate


EPH: Ca scriitor şi animator cultural eşti foarte prezent pe internet (pe diverse site-uri literare, ai blog, eşti pe twitter şi facebook,..). Ţi s-a întâmplat să-ţi doreşti să renunţi, considerând că de fapt pierzi pe internet timp preţios pe care l-ai putea investi altundeva (scris, citit, familie,…)? Dacă da, ce te-a făcut să nu te retragi?



G. V.: Internetul ăsta e cu două tăişuri: dacă nu ştii să-l foloseşti, devine periculos, devine stăpânul tău – dacă ştii însă să-l foloseşti, avantajele sunt nenumărate. Eu nu consider că-mi pierd timpul. Aveam o perioadă de noctambulism, eu dorm în general foarte puţin noaptea, aşa m-am obişnuit de multă vreme, iar orele alea mi le pierdeam inutil, în manifestări bahice sau la taclale cu aşa zişi amici că deh, nu foarte multă lume e dispusă la 2 noaptea să stea să-ţi asculte teoriile literare. Ei, şi Internetul e devenit compensatoriu şi mi-a umplut un gol nocturn pe care l-aş fi pierdut oricum inutil. Activităţile mele internautice se desfăşoară noaptea, ştiu ce fac şi nu aş renunţa şi nu cred că internetul a devenit stăpânul meu ci, pe anumite segmente, eu am devenit stăpânul lui. Cum e aia cu Stăpânul inelelor…Cred că ajungem în ipostaza de înălţare, de senzaţie de zbor fără să fie nevoie să ne ancorăm cu disperare în cutume


EPH: Ce părere ai despre încreştinările bruşte şi cumva exagerate ale unor poeţi precum Urmanov sau Ianuş? Crezi că ţi s-ar putea întâmpla şi ţie aşa ceva?



G. V.: Nu ştiu ce să zic. Ţi se poate întâmpla la un moment dat să fii lovit în moalele capului, la propriu sau la figurat. N-aş vrea să cred că lucrurile astea au devenit totuşi un leitmotiv şi un fel de modă în România ultimilor 20 de ani. Dintr-o dată, vedem preşedinţi de ţară care se închină la toate mănăstirile, inclusiv Monseigneur Iliescu (dacă-i spun aşa, probabil c-o să-mi acorde o medalie) care era un ateu convins, s-a trezit că participă la întâlniri monahale şi îşi face cruci formale. Nu prea cred în lucrurile astea. Cred însă în tot ceea ce se petrece cu noi la un moment dat la nivel de simţire, la nivel de trăire. Chiar îi spuneam unui prieten: eu cred în divinitate, dintr-un motiv foarte simplu – din orgoliu. Nu mă pot împăca cu ideea că sunt descendentul unei maimuţe. Atunci prefer ideea asta, mai generoasă, mai liniştitoare la nivel de orgoliu. Dar n-aş putea să cad în fanatismul ăsta, pe de o parte exagerat, pe de o parte mimat. Nu vreau să spun că oamenii ăstia au virat brusc către religie pentru că asta a fost menirea lor, dar mai ales artiştii au hipersensibilitatea asta în faţa întâmplărilor existenţiale încât derapează adesea, şi atunci derapările de tipul ăsta duc spre ideea de compensare, care poate să vină sub diverse forme: din alcool, droguri, de pe plan erotic sau religios. Sunt oameni care s-au îndreptat înspre zona mistico-religioasă. Treaba lor, deşi devin prea puţin credibili: în momentul în care tu ai perorat şi ai fost abandonat “în braţele diavolului”, apoi să susţii dintr-o dată că ai devenit un bun creştin. Fireşte, se întâmplă şi lucruri miraculoase. Eu cred însă cel mai mult în ceea ce se petrece în sufletul fiecăruia, cred în vibraţiile pe care noi le percepem în momentul în care ne întâlnim unii cu ceilalţi şi empatizăm şi mai cred că ajungem în ipostaza de înălţare, de senzaţie de zbor fără să fie nevoie să ne ancorăm cu disperare în cutume şi în sferi ancestrale. Eu cred că înălţându-te deasupra lumii constaţi în acel moment că lumea eşti tu. Tu, fiind deasupra ta, realizezi ce înseamnă existenţa ta şi cât de important este să laşi ceva în urmă, să faci ceva cu adevărat important şi să nu-ţi pierzi timpul în decriptări axiologice şi eclectisme desuete şi interpretări ale religiei ca şi cum ar fi singura şansă de supravieţuire în societatea actuală.


Eu cred că înălţându-te deasupra lumii constaţi în acel moment că lumea eşti tu


EPH: Răzvan Ţupa vorbea despre generaţia postumă a poeziei actuale, referindu-se la Constantin Virgil Bănescu şi George Vasilievici. Cum ai primit vestea dispariţiei celor doi poeţi?


G. V.: Eu vreau să spun că nu accept titulatura asta de “dispariţie”, pentru că ei n-au dispărut, n-au plecat nicăieri, ei sunt aici printre noi. Nu cred în ipostazele astea denumite generic, “dispariţie” şi „moarte”. De altfel nici n-am fost la înmormântarea lor, pentru că nu cred în tot ce înseamnă materialitatea asta distrusă şi introdusă în zona întunericului. Eu cred că ei sunt printre noi, a rămas imaginea aceea pe care o aveam despre ei. Rememorez amintiri foarte frumoase cu ei, în special cu Virgil, faţă de care am fost foarte apropiat. Eu nu procedez cum văd că s-a procedat şi se procedează în lumea literară, dintr-o dată Nichita n-a mai fost atât de apropiat celorlalţi, “s-a dus dincolo”, şi dintr-o dată au apărut o mulţime de prieteni care se laudă că au stat la masă cu Nichita, au băut un pahar cu Nichita, au vorbit nu ştiu ce cu Nichita. La fel văd că se întâmplă şi cu Virgil şi cu Vasilievici, dintr-o dată mulţi şi-au amintit cât de prieteni au fost şi cum au petrecut amintiri de neuitat. Consider o ipocrizie treaba asta, la fel şi uimirea aia sufocantă şi lacrimile revărsate în ipostaza apropierii de cimitir. Pe mine nu mă şochează veştile de tipul ăsta, consider că e o simplă întâmplare petrecută în existenţa lor, au fost, sunt şi vor rămâne aici. Pe mine stridenţele cu care sunt anunţate dispariţiile astea mă fac chiar să zâmbesc, sincer.


EPH: De care dintre volumele tale de poezii te simţi cel mai ataşat?


G. V.: De fiecare. Aşa cum spuneam, e ca şi cum ar trebui să alegi la un moment dat dintre cei 4 copii pe care îi ai. E foarte greu, mai ales atunci când iubeşti copiii. La fel şi eu, iubesc poezia şi îmi este foarte greu să aleg. Mi-e greu să spun că o carte mi-e mai dragă decât cealaltă. Fiecare carte îşi are locul în existenţa mea, cărţile şi scriitura mea s-au născut de fiecare dată din alte simţiri, trăiri şi nu am vreo preferinţă pentru o carte anume.



Autentic înseamnă în primul rând să reuşeşti să transmiţi prin intermediul a ceea ce scrii trăirile tale, stările miraculoase pe care le-ai parcurs, întâmplările existenţiale


EPH
: În ce constă autenticitatea unui scriitor astăzi?

G. V.

: Oho, grea întrebare. Dacă ar fi să rostim nişte adevăruri asumate, cred că sunt foarte puţini scriitori autentici astăzi. Autentic înseamnă automat să te raportezi la tot ce s-a scris până la tine. Eu am în bibliotecă vreo 3000 de volume. Constat înciudat, cu stupoare, că nu am citit mai mult de 1000. Cum aş putea spune atunci că sunt autentic? Autentic înseamnă să te raportezi la tot ce s-a scris la tine până în momentul respectiv. În acelaşi timp pot spune cu certitudine că autentic înseamnă în primul rând să reuşeşti să transmiţi prin intermediul a ceea ce scrii trăirile tale, stările miraculoase pe care le-ai parcurs, întâmplările existenţiale. Sunt unii care ar putea spune că nu cred în ipostaza asta de a transmite stări. Lor le-aş putea răspunde foarte simplu – şi tu ce faci? Te aşezi la masa de scris şi spui: acum construiesc un poem. Pentru că a scris unu’ un poem despre varză, acum scriu şi eu unul despre conopidă. Te aşezi la masă şi zici: “conopida are nişte frunze şi pe frunze e o omidă şi din ochii ei portocalii tâşnesc nişte fântâni artiziene”. Pac, ai scris un poem, îţi spui că eşti poet. Să fim serioşi. Construcţiile poetice sunt bune pentru constructori şi durează la fel cum durează o construcţie din ziua de astăzi – făcută din elemente care la cea mai mică adiere de vânt se vor prăbuşi. Ferice de noi că nu avem adieri atât de mari şi cutremurele atât de trâmbiţate nu şi-au făcut încă apariţia. După un cutremur în literatura română actuală vor rămâne foarte puţine elemente de susţinere. Autentic înseamnă în primul rând să ai o bază, un fundament, să pleci cu nişte lecturi la drum, să ai şi starea necesară, dar dacă tu nu te raportezi la ceilalţi poţi să-ţi imaginezi eronat că eşti împăratul Romei, nu? Sunt mulţi tineri din păcate care îşi imaginează că au ceva de spus, dar în realitate scriitura lor este la nivelul unui optzecism incipient. Trebuie să te raportezi la ceva în momentul în care parcurgi şi ai grade de comparaţie. E adevărat, nu în măsura în care ajungi să compilezi din lecturile tale scriitura şi s-o transpui ca fiind super autentică.

EPH:

Deci crezi mai mult în poezia bazată pe inspiraţie, care îşi găseşte singură autorul, decât în cea căutată, “lucrată”?

G. V.:

Sigur că din punct de vedere tehnic, o construcţie poate să te impresioneze pe moment. Mai devreme sau mai târziu îţi dai seama dacă tu poţi să te regăseşti la nivel afectiv în imaginea aia sau nu. Pentru că asta se întâmplă până la urmă – exişti prin ceea ce scrii doar în momentul în care cineva îşi identifică trăirile cu scriitura ta. Altfel, te întâlneşti la masă cu nişte prieteni care de complezenţă spun da, ok, uite ce frumos arată. Dar în realitate peste câteva zile într-un alt context dacă îi întrebi ce au înţeles, n-or să-şi aducă aminte nici măcar un cuvânt, nu mai vorbesc de trăire şi aşa mai departe. Multe dintre poeme sunt atât de personale încât ai sentimentul că sunt scrise doar pentru câţiva prieteni şi nimic mai mult.



[Gelu Vlaşin & Basarab Nicolescu]


EPH:
Ce îi conferă forţă unei poezii: imaginile, cuvintele sau ceva dincolo de asta?

G. V

.: Cred că un poem, dacă nu are o imagistică foarte bună, dacă nu are muzicalitate, poate avea şi cele mai teribile cuvinte din lume, dar nu vor fi impactante decât câteva fracţiuni de secunde. Un poem autentic este acel poem care reuşeşte să facă o conexiune între culoare, muzică şi cuvânt.

Editorul trebuie privit ca un om de afaceri


EPH:
Tot mai mulţi autori români se plâng în ultimul timp de relaţia dintre edituri şi scriitor, de lipsa de respect faţă de creaţie, din partea primelor. Ai simţit şi tu această frustrare?

G. V.

: Depinde la ce ne raportăm. Editorul trebuie privit ca un om de afaceri, că doar n-o să fie un mecena care n-are ce face cu banii şi atunci îi aruncă în dreapta şi-n stânga promovând bieţi autori care vor fi sau nu citiţi. Editorul trebuie privit ca un om de afaceri, care îşi drămuieşte fiecare bănuţ căutând să-şi deschidă liniile de editare către public. Adevărul este în felul următor: când sistemul nu promovează cultura, când valorizarea se face cu vip-uri de carton şi alemente aşa zis culturale de doi bani, logic că nu există un public format care să se îndrepte către literatura de calitate. Şi atunci editorii îşi caută, în situaţiile de criză, elementele cele mai mercantile cu putinţă pentru a supravieţui. Într-adevăr, în ecuaţia asta nu există respect faţă de autor, care autor la rândul lui nu are respect faţă de scriitura lui. Dacă ar avea respect faţă de munca lui nu s-ar preta la a-şi publica creaţiile fără să primească nimic în schimb, a se duce spre un editor ca şi cum s-ar duce un cerşetor la metrou să cerşească doi bănuţi. Fireşte, aici este un cerc vicios, iar editorul se comportă unilateral – priveşte autorul ca pe un nevoiaş căruia îi face un bine. Asta pentru că nu există o promovare, nu există instituţiile abilitate să facă lucrul ăsta, nu există un plan de promovare culturală. Ideea că nu se citeşte, alimentată de ambele părţi, editor şi scriitor, este agreată de societate şi sistem, dar este total falsă. Aşa cum este în muzică: se zice că toată lumea ascultă manele. Dacă peste tot – radio, televiziuni, apar maneliştii… gustul se formează. Eu am în minte exemplul clar, iberic – am trăit foarte mult în străinătate şi văd ce se întâmplă. Statul iberic susţine foarte mult cultura şi devine formator de opinie prin punerea în valoare a unor entităţi care se pricep să promoveze la rândul lor valoarea. Exemplul care îmi vine în minte este o campanie extraordinară din Spania: “Nici o zi fără poezie” – a invadat Madridul: pe toate mijloacele de transport în comun au fost lipite autocolante cu poeme scrise de autori contemporani, în fiecare zi. Cele rupte, distruse, au fost imediat puse la loc. Pe parcursul unui an de zile, statisticile spun că a crescut cu peste 25 la sută numărul vânzărilor de poezie. Logic ca trebuie să se întâmple lucruri de genul ăsta într-o societate care îşi uită etalonul, valorile, nu mai are respect faţă de ele. Valoarea în sine este răsturnată. E logic ca omul sărac cu duhul, simplu, neinstruit să nu aibă atracţie pentru a lectura un autor, dacă despre autorul respectiv nu se vorbeşte nicăieri, dacă despre lectura în sine nu se spune nimic, despre ce se întâmplă în momentul în care lecturezi o carte, dacă emisiunile culturale sunt cât se poate de minimale şi neimportante – atât la radio, în televiziune sau presă scrisă. Aici trebuie făcut neapărat ceva, pentru că există tineri, am văzut lucrul ăsta în licee, care şi-ar dori să citească dar habar n-au ce autori şi cărţi.

EPH:

Se vorbeşte deja despre inutilitatea de a publica o carte în varianta clasică, atâta timp cât internetul este mult mai prietenos cu autorii, cu timpul şi eforturile lor. Crezi că în viitor tot mai mulţi scriitori vor opta spre a-şi publica operele online?

G. V.

: E posibil. Dacă ne gândim că a publica o carte de poezie înseamnă cel mult 300 de exemplare, stai şi te gândeşti de ce dumnezeu să mai publici o carte în format clasic, când în format online poţi avea mii de cititori într-o lună. Mă gândesc la varianta în care, pe Reţeaua Literară, vom deschide şi o editură online – la o vizualizare de 2000 de vizitatori pe zi, calculăm într-o lună ce ar însemna o promovare a unei cărţi pe Reţeaua Literară. În aceste condiţii chiar stai şi te gândeşti dacă mai are rost să publici în format clasic. Numai că, la un moment dat, sper că editurile îşi vor lua în serios rolul de promotor cultural şi sper ca la un moment dat îşi vor da seama cât de importantă este totuşi apariţia în format clasic a unei cărţi. În primul rând, ideea ca atare îţi dă o mai multă siguranţă, ai produsul finit, îl ţii în mână. Online, e ca şi cum spui uite ce castel superb, e casa mea, dar ţi-ar fi greu să locuieşti vreodată în ea, altfel decât virtual şi fabulatoriu. Eu cred că e necesară şi publicarea în format clasic, dar corelată cu o realitate. Nu e bine deloc să ajungi în ipostaza de a spune că ţi-ai publicat o carte în 100 de exemplare… sună sinistru. Chiar sinistru. Noi am vrea să oferim o compensare prin această editură virtuală, să scoatem şi în formatul clasic, şi să promovăm în varianta internaută formatul clasic al unei cărţi. Dacă o transmiţi fragmentat online, stârneşti interesul cititorilor, care până la urmă se vor duce spre cartea respectivă, palpabilă şi finită.

Am venit cu conceptul de slam poetry şi cu ceea ce se întâmplă în afară


EPH:
Te-ai implicat de curând în proiectul unui cenaclu inedit, Ringul de Vorbe. Crezi că astfel de manifestări ar putea reuşi să aducă literatura în faţa unui public mai larg, să capteze şi interesul celor care sunt sceptici în general faţă de cenaclurile “clasice”?

G. V.

: Se întâmplă aici cam ce se petrece şi cu religia la un moment dat. Dacă nu te adaptezi la ce se întâmplă în viaţa reală, ajungi în ipostaza în care te plimbi pe stradă îmbrăcat în costumul cavalerilor teutoni imaginându-ţi că aşa e bine să se întâmple. Cu promovarea literaturii, la fel. Împreună cu A. Ruse, Răzvan Tupa, am demarat de ceva vreme conceptul de videopoem – care nu e altceva decât ipostaza de a stârni interesul unui cititor actual, care trăieşte un anumit dinamism, tot ce înseamnă noua tehnologie, viteză de reacţie. Nu are chef să se ducă undeva şi să stea cu mâinile în sân ascultând un poet care recită fad şi fără noimă un poem sau un fragment de proză. Se plictiseşte de moare. El e obişnuit să meargă într-un club, să asculte muzică, să danseze, să i se întâmple ceva, să interacţioneze. Asta e latura cea mai delicată a ceea ce se întâmplă cu oamenii în societatea actuală: vor să interacţioneze, vor să fie participativi. Nu poţi ca autor să te duci acolo, să rosteşti un poem, 2, 5, 7 şi ăla să caşte plictisit. Am venit cu conceptul de slam poetry şi cu ceea ce se întâmplă în afară şi am reuşit să dăm peste cap toate pronosticurile făcute de “amicii” noştri, care spuneau că am înnebunit să organizăm eveniment cultural la care să se plătească intrarea, pe principiul că lumea de-abia vine şi la cele gratis. Am spus da, pentru că autorul vine acolo şi îşi pierde o parte din timpul lui – îţi prezintă ceva ţie. Ceea ce se întâmplă acolo presupune nişte eforturi din partea moderatorilor şi a invitaţilor. La prima ediţie au venit vreo 40-50 de oameni, la a doua vreo 70 iar la cea mai recentă peste 100, asta apropo de pronosticurile pesimiste. Chiar ne-am mutat, din Shelter Pub unde aveam doar 70 de locuri, în Old School, la Casa de Cultură a Studenţilor, în Preoteasa, unde a fost o grămadă de lume. Oamenii vin, pentru că le oferi o alternativă – pot spune “nu îmi place poemul ăsta” şi chiar să oprească autorul din rostire. Autorul devine uman, pentru că îl supui unor probe. Nu mai e ăla intangibilul, se aşază în faţa noastră şi noi trebuie să ne închinăm. Nu, acum devine un simplu om care are sau n-are ceva de spus şi publicul îl sancţionează sau îl aplaudă.



[Gelu Vlaşin, Alexandru Ecovoiu & Joaquin Garrigos]


EPH:
Au fost şi autori pe care i-aţi invitat să participe şi au refuzat?

G. V.

: Deocamdată nu. Cred că e o provocare pentru fiecare autor, pentru că i se oferă posibilitatea de a se prezenta într-o competiţie. Ar fi ciudat pentru mine să întâmpin refuz din partea unui autor, pentru că acesta nu vrea să fie pus în faţa unei confruntări cu publicul. E o provocare – eşti chemat să interacţionezi cu publicul. Ar însemna să fii închis rău la minte să refuzi o ofertă atât de generoasă, zic eu. Chiar şi cei mai puţin spontani se vor obişnui cu formatul acesta, pentru că s-a terminat cu epoca bătrâniciosă în care autorul citea şi publicul stătea în băncuţa lui, iar dacă mai sufla unul, imediat moderatorul intervenea şi cerea linişte în sală. Acum publicul chiar e provocat să spună ce nu-i place. Până la urmă, el se duce să-şi spună părerea, să emită o judecată de valoare, la fel cum şi autorul poate să-şi susţină cauza.

Trebuie să vii la cenaclu aşa cum te duci la teatru sau la un concert, trebuie să vii şi să plăteşti pentru actul cultural la care asişti



EPH

: Crezi că Ringul de vorbe ar putea deveni o sursă consistentă de venituri pentru organizatori sau alte scopuri te-au făcut să te implici în acest proiect?

G. V.

: Este deja o sursă de venituri. Aşa a fost conceput şi aşa mi se pare normal să fie. Orice eveniment cultural, în care desfăşori o activitate, depui eforturi, investeşti timp şi chiar şi bani, trebuie să-ţi aducă un profit minim, altfel faci acte de caritate şi mai bine te duci să plantezi un pom. Literatura nu e un fel de paria a societăţii. La un autor nu trebuie să vii din milă şi să-i acorzi atenţie. Trebuie să vii la cenaclu aşa cum te duci la teatru sau la un concert, trebuie să vii şi să plăteşti pentru actul cultural la care asişti. Bineînţeles, noi intenţionăm să facem de fiecare dată un act de calitate, pentru că altfel altă dată nu mai vine publicul – la fel ca la un concert, dacă omului nu-i place, spune că a fost un concert naşpa, nu mai vine a doua oară. Vrem să organizăm evenimente reuşite, şi până acum cel puţin observ că desfăşurarea ediţiilor a fost evolutivă, nu involutivă.

EPH

: Ce ne mai poţi spune despre editura pe care vrei s-o înfiinţezi?

G. V.

: Da, chiar am de gând să fac editura şi cred că-i necesar. Vreau să aibă două structuri bine definite, atât una în format clasic, cât şi una virtuală, care să fie complementară şi care s-o promoveze pe cea clasică. La fel am văzut-o chestia asta şi în Franţa şi în Spania. O să mizez foarte mult pe sprijinul lui A. Ruse să inovăm modul de prezentare pentru o carte. Cred că asta este şansa unei cărţi, să fie promovată prin intermediul videoclipurilor şi a evenimentelor care se adaptează la nevoile actuale ale cititorului.


[Gelu Vlaşin / Vasile Tolan / Ioan Mureşan / Gavril Ţărmure]


EPH:
Îţi câştigi existenţa din scris?

G. V.

: Hai să spunem că îmi câştig existenţa şi din evenimente culturale, pentru că am învăţat lucrul ăsta călătorind prin lume. Mi-am dat seama că trebuie să-ţi priveşti limitele în faţă şi să-ţi dai seama la un moment dat dacă poţi să faci diferenţa dintre limită şi limitare. Eu cred că limitele pot fi depăşite şi cred că un autor poate să trăiască din scris dacă ştie la un moment dat să-şi capaciteze scriitura. E adevărat că la noi nu există deocamdată instituţia agentului literar, e adevărat că ar trebui să existe structuri bine definite pentru ca un autor să ajungă într-o fază în care să semneze doar nişte contracte de reprezentare. Dar cred că vor veni şi timpurile respective, ideea mea e sa-mi deschid şi o instituţie de genul ăsta, de reprezentare a autorilor, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Reţeaua Literară a plecat la drum ca un experiment de promovare a autorilor români la nivel internaţional. Nu trăiesc doar din scris, am şi alte activităţi conexe, complementare, dar asta pentru că îmi doresc un anumit standard de viaţă, dar sper să ajung la nivelul de a trăi numai din scris aşa cum mi s-a întâmplat în afară, unde spre exemplu o conferinţă era între o jumătate de oră şi o oră, iar onorariul pentru conferinţă era de 500 de euro. Eu cred că acelaşi lucru ar trebui să se întâmple şi în România. Eu sper să realizez cu Cristina un tip de poetry performance, într-un spaţiu public, de o oră şi jumătate, iar la sfârşitul spectacolului să primim onorariul de 1.500 de euro. Eu cred că se poate.

EPH:

Ce reviste literare de limbă română apar în Spania? Ne poţi recomanda câteva nume de scriitori de limbă română din Spania pe care-i apreciezi?

G. V.

: În afară de mine, nu. Glumesc! Din păcate, punctul ăsta de vedere, Spania nu este chiar o zonă reprezentativă. În afară de ceea ce s-a întâmplat în trecut, îl avem pe Dan Munteanu Colan, profesor universitar, un tip extraordinar, un traducător foarte bun, la fel cum îl avem pe fostul director al Institutului Cervantes din București, unul dintre traducătorii cei mai autorizați de limbă română. Sigur că mai există în Spania câţiva tineri autori care încep să-şi facă simţită prezenţa, și aici i-aș putea include pe Mirela Vlaica, și pe Cornel Drinovan, fostul redactor șef de la revista Origini, care de altfel a și reușit să-și publice o carte. Mai sunt încă mulți tineri care, cred eu, în următorii ani vor reuși să confirme, publicându-și cărțile în Spania.

Scriitorul ca entitate şi-a pierdut respectul cuvenit într-o societate bazată foarte mult pe câştigul imediat şi speculaţia mercantilă


EPH
: Cât de diferit este statutul scriitorului în România faţă de cel din Spania?

G. V.

: Foarte diferit. Aşa cum spuneam la un moment dat, scriitorul ca entitate şi-a pierdut respectul cuvenit într-o societate bazată foarte mult pe câştigul imediat şi speculaţia mercantilă. Scriitorul român este marginalizat teribil, este acel om pe cale de dispariţie sau cel puţin asta încearcă să lase de înţeles sistemul şi societatea. Scriitorul în Spania este foarte respectat, este invitat la toate evenimentele socio-politice şi culturale, mai mult sau mai puţin oficiale, are posibilitatea să primească drepturile de autor şi le primeşte fără nicio problemă. Societatea drepturilor de autor din Spania este recunoscută şi reuşeşte să monitorizeze într-un mod exemplar tot ce se petrece în mass-media, astfel încât autorul respectiv să-şi cunoască drepturile fără probleme. Să ne gândim numai la faptul că aproape fiecare localitate din Spania are un concurs de literatură. Nu există o localitate cât de cât reprezentativă din Spania care să nu aibă un concurs de literatură şi un astfel de concurs înseamnă şi un premiu minim de 3.000 de euro. Un premiu naţional de literatura înseamnă de la 100.000 de euro în sus. Sunt o mulţime de premii naţionale care îşi merită statutul: un premiant sau un nominalizat, un finalist, primeşte o mulţime de propuneri de editare, semnează un contract pe 2-3 ani şi primeşte în avans, înainte de a scrie un rând, zeci de mii de euro, doar în ideea că va scrie cândva o carte. Sunt altele condiţiile, sunt susţinuţi oamenii care scriu, pentru că – nu-i aşa? – sunt nişte artişti în sine şi ar trebui să ne gândim şi noi că prin artă un popor, o naţie reuşeşte să evolueze şi să nu ne batem joc de oamenii valoroşi pe care-i avem şi să-i împingem să plece prin alte părţi, cum s-a întâmplat de-a lungul istoriei şi exemplele sunt nenumărate.

EPH

: Ce crezi despre rivalitatea literară din România? Există un anumit fair-play între scriitori?

G. V.

: Sigur că există rivalitate, a existat dintotdeauna, ea există şi în afară. În ciuda tuturor micilor şi marilor conflicte din lumea literară vie, ceea ce constat este că valoarea este respectată. Există certuri inevitabile, orgolii nemăsurate, artiştii în genere şi scriitorii cu preponderenţă sunt uneori nişte fiinţe insuportabile în anumite ipostaze, totuşi respectul valorii primează, indiferent de certuri şi orgolii, când vine vorba să valorizezi un autor, îl valorizezi ca atare. Dincolo de animozităţile personale şi dincolo de faptul că nici n-ai vrea poate ca persoană să-l mai vezi în faţa ochilor, dar ca autor îl respecţi şi-l valorizezi ca atare.

E o mare greşeală să-ţi imaginezi că la 24-25 de ani tu eşti un autor gata format, să poţi să-ţi pui o etichetă de scriitor care a confirmat


EPH:
Am observat în ultimul timp o înverşunare a autorilor tineri faţă de Mircea Cărtărescu – care crezi că este cauza acesteia?

G. V

.: Sigur, există o anumită înverşunare, şi asta pentru că lui Mircea Cărtărescu i se pregăteşte ceva. Şi când spun că i se pregăteşte ceva, mă gândesc la ce i s-a întâmplat la un moment dat bietului Eminescu. Într-un fel, eu nu văd nimic rău în virulenţa asta, şi aici este un semnal de alarmă – un om care vine din zona artisticului, din zona literaturii, care vine cumva aproape impus, la nivel de receptare mai ales din partea tinerilor, are reversul medaliei, pentru că tinerii sunt în general recalcitranţi şi rebeli şi atunci nu acceptă nimic impus de sistem. Mircea Cărtărescu este fără-ndoială unul dintre cei mai importanţi autori români. Sigur că a impus un canon, sigur că ceea ce a făcut el prin intermediul cenaclului Litere a însemnat deschiderea unui alt fel de receptare a literaturii române. Eu îmi aduc aminte cu mare drag de tot ceea ce s-a întâmplat acolo, aş putea spune că m-am format în cenaclul de la Litere şi acolo s-au format toţi ceilaţi care în timp au confirmat. Mă refer aici la prima generaţie, Cezar-Paul Bădescu, Svetlana Cârstean, Mihai Ignat, trecând la cel de-al doilea nucleu de la litere cu Paul Cernat, unul dintre criticii importanţi ai generaţiei tinere, trecând apoi pe la Cecilia Ştefănescu, Ioana Nicolaie, Răzvan Tupa care a trecut şi el la un moment dat pe acolo şi mulţi alţii care la rândul lor au confirmat. Sigur că este foarte greu de acceptat, în societatea asta care promovează virulenţa şi nonvaloarea, un autor puternic, care vine cu un nivel de scriitură care nu este chiar pe înţelesul tuturor şi mă refer aici la Orbitor. Dar n-ar trebui să uităm poeziile pe care le-a scris Mircea Cărtărescu şi care sunt extraordinare. Pentru a judeca un autor în ansamblul valoric, trebuie sa-i studiem şi să-i înţelegem întreaga operă, chiar este o operă şi nu neapărat să ne oprim la ce a însemnat Levantul, care este un monument fără exagerare în literatura română contemporană, să mergem mai departe să vedem ce s-a întâmplat cu celelalte poezii, să trecem apoi prin proza cu care a debutat şi care eu zic că a însemnat ceva – Travesti şi să ajungem astăzi când scrierile lui sunt traduse în numeroase ţări. Sigur că tinerii au o anumită frustrare: frustrarea celui care îşi doreşte cu orice preţ să ajungă recunoscut dintr-o dată. Este o meteahnă generalizată în sistemul românesc şi asta o să ducă la decadenţa multor tineri autori. Stau de vorbă cu mulţi dintre ei şi încerc să le spun că e o mare greşeală să debutezi înainte de vreme, cum spun eu; e o mare greşeală să-ţi imaginezi că la 24-25 de ani tu eşti un autor gata format, să poţi să-ţi pui o etichetă de scriitor care a confirmat. În Occident, asta ar fi de hazul tuturor, să spui că eşti un scriitor consacrat la 25 de ani – acolo eşti băgat cu adevărat în seamă după 35 de ani, când ţi-ai format un stil personal, ai publicat nişte cărţi şi ai avut ceva de spus. Asta e o greşeală a celor foarte tineri care se grăbesc şi deja sunt unii ajunşi acum la 30 şi ceva de ani care ( nu dau exemplul acum doar al lui Ianuş) îşi reneagă propriile scrieri – au parcurs o etapă existenţială şi s-au pripit. Nu mă refer aici la cei care au 27-28 de ani, dar sunt unii care la 17 ani, la 19 ani, au deja două cărţi publicate. Am parcurs cărţile respective şi sunt infantile, să mă ierte bunul dumnezeu, dar sunt de-a dreptul deplorabile. Unii oameni organizează concursuri şi tabere de creaţie prin tot felul de localităţi no name în ideea chipurile (nu Chipurile lui SGB) de a promova tineri autori. Oamenii care fac lucrul ăsta nu au niciun fel de simţ al responsabilităţii, pentru că distorsionează grav mentalul unor tineri care ajung să creadă că ceea ce scriu ei este ieşit din comun.

EPH

: Ce îţi displace la literatura actuală?

G. V

.: La literatura actuală, culmea, nu-mi displace nimic. Sunt foarte încântat de ceea ce se întâmplă cu scriitorii tineri, care sunt superdezinhibaţi, nu mai au nimic din încorsetarea şi încrâncenarea scriitorilor care vin din epoci trecute, au o imagistică debordantă, reuşesc să depăşească registrele clasice de scriitură, ajung să experimenteze foarte mult. Ce nu-mi place, şi asta nu vizavi de literatura care se scrie ci vizavi de ceea ce se întâmplă cu ea, este lipsa totală de creditare la nivel instituţional. E o mare greşeală, dincolo de alte metehne cu care se confruntă societatea. Eu cred că dacă un parlamentar român ajunge să spună “noi în parlament facem legi, nu poezie”, de parcă poezia ar fi un fel de pierdere de timp, un lucru decadent, un fel de n-ai cum să faci altceva, nu te pricepi la nimic şi atunci ajungi să faci poezie… Dacă un parlamentar ajunge să spună lucrul ăsta este un fapt foarte grav, descalificant pentru el în primul rând şi pentru instituţia pe care o reprezintă şi cred că ar trebui urgent să fie reabilitat statutul de scriitor în România şi pe urmă să ne gândim să ne promovăm în afară. Dacă nu suntem în stare să ne promovăm literatura înăuntru, cu atât mai greu, sau chiar imposibil, va fi s-o facem în afară.

EPH

: În ce priveşte revistele literare online, le preferi pe cele la care se practică o selecţie atentă a textelor şi autorilor, nu mulţi ajungând în final să fie publicaţi, sau cele unde oricine îşi poate vedea texul publicat (cum e poezie.ro) dar având per total o calitate mai slabă?

G. V.

: Eu cred, sigur, că oricine poate să publice orice. Din păcate însă, este foarte prost înţeleasă libertatea de opinie şi de exprimare. Nimeni nu mai are simţul măsurii şi al valorii. Este de apreciat orice intenţie a unei reviste literare de a publica autori, dar este inadmisibil ca autorii respectivi să ajungă să creadă ca ceea ce scriu ei chiar este o operă literară. Trebuie făcută o selecţie foarte atent, aşa cum procedăm noi de pildă, dând posibilitate oricui să se exprime în spaţiul său personal, pe pagina proprie, dar având foarte mare atenţie să promovăm numai ce este de valoare. Cred că ce se întâmplă pe poezie.ro ar putea să se transforme într-un lucru bun dar asta tot aşteptăm de ani de zile. Toţi scriitorii tineri au trecut într-o fază incipientă pe acolo, numai că sistemul de valorizare pe poezie.ro se bazează pe gaşcă, pe faptul că ai câţiva prieteni printre editori, îţi pun o steluţă şi un comentariu favorabil şi gata. Asta e o altă meteahnă a societăţii, de a merge pe micuţa gaşcă, este fundamental greşit tot ce se întâmplă acolo şi nu fac altceva decât să creeze dezechilibru şi false principii. Bineînţeles că în timp, oamenii încep să-şi dea seama, să se discearnă anumite lucruri, dovadă înfiinţarea Clubului Literar la care s-a ajuns prin migrarea multor valori autentice de pe poezie.ro. La fel s-a întâmplat şi cu Rocultura, şi cu FDL, oameni care s-au desprins din zona aceea mecanică şi indefinită, încercând să construiască altceva, să creeze platforme autentice pentru valorizarea autorilor buni.



[Darius Andrei Vlaşin]


EPH
: Ce loc din România te inspiră cel mai mult?

G. V.

: Tranzbordare. Este locul care nu figurează pe nicio hartă din lume şi locul unde m-am născut eu. Dacă ar fi să fac vreodată o descriere a raiului, fără exagerare, aşa ar trebui să arate. Naturaleţe fabuloasă, o zonă cu un aer venit parcă din alte lumi. Bineînţeles că mă leagă multe amintiri de acel loc, bunicul meu care mă ducea sus pe ciuci să văd piatra din lună, fascinaţia nopţilor când stăteam pe iarba prospăt cosită şi priveam cerul, un asemenea cer cum n-am mai găsit, sincer, pe nicăieri altundeva. La fel cum nicăieri n-am găsit dimineţile acelea de vară cu nenumăratele triluri ale zburătoarelor din zonă, sau privind de pe terasa casei părinţilor ploile torenţiale care ni se păreau de-a dreptul fabuloase.

Nu mai era moartea sumbră şi întunecoasă cum am descris-o în anumite poeme. Era ca un fel de împăcare cu sine, un fel de curcubeu al simţirii


EPH
: Ai scris câteva versuri interesante despre moarte în Poemul Turn. Când şi cum îţi imaginezi că vei muri?

G. V

.: Murim de fapt în fiecare zi. Sunt lucruri care se petrec cu noi în fiecare clipă. Cred că moartea în sine, dincolo de starea de întunecime pe care o descriam la un moment dat, poate fi şi altceva. Am descoperit şi latura frumoasă a morţii, şi asta mi-a descris-o bunica mea, care s-a născut în satul lui Coşbuc, în Hordou şi care trăieşte în Podirei – ea mi-a explicat ce înseamnă să fii deasupra lumii. Mă întâmpina şi îmi spunea “bine ai venit deasupra lumii”, şi chiar asta era senzaţia când ajungeam în Podirei. Bunica mea îmi povestea despre moarte altfel şi vizualizam moartea la un moment dat într-un altfel de colorit de cum eram eu obişnuit. Nu mai era moartea sumbră şi întunecoasă cum am descris-o în anumite poeme. Era ca un fel de împăcare cu sine, un fel de curcubeu al simţirii. N-aş fi crezut că o să înţeleg moartea în felul ăsta, ca pe o înălţare dar, din ce mi-a povestit bunica, mai ales în ultimii ani, am înţeles că moartea poate să fie şi altfel. Şi dincolo de moartea citadină, ce se petrece în fiecare zi, vine un moment în care moartea este doar o împăcare cu sine.

EPH

: Ne mai poţi dezvălui câteva dintre proiectele tale actuale?

G. V.

: În afară de faptul că îmi mai doresc copii… Sunt foarte multe: cu Reţeaua Literară, editura virtuală şi cea în format clasic, cu instituţia agentului literar, îmi doresc să transform acel loc miraculos din Tranzbordare, aparţinător zonei Telciului – Telciu care este identificabil pe hartă şi care poate să confirme spusele mele, îmi doresc să transform acel loc într-un punct de referinţă cultural, atât naţional cât şi internaţional. Am creat Pensiunea Vlaşinilor tocmai în ideea de a o transforma într-un centru cultural. Am început prin întâlniri între prieteni şi am ajus să mă gândesc acum deja la taberele de creaţie din vară şi, mai mult decât atât, îmi doresc ca acestea să devină o constantă. Nu numai creaţie literară – vreau să aduc şi sculptori, pictori, muzicieni. Chiar vreau să ajung într-o ipostază în care să realizez conexiuni între arte şi să ne cunoaştem mai bine între noi, pentru că am constatat din păcate cu tristeţe că mulţi autori tineri nu cunosc ce se întâmplă în muzica tânără, aşa cum foarte mulţi muzicieni nu ştiu ce se întâmplă în arta plastică tânără. Vreau să schimbăm opinii, impresii, să ne îmbogăţim unii pe alţii în felul acesta, vreau să organizez constant întâlniri de genul ăsta la Telciu. Am deja sprijinul unui om extraordinar, primarul de acolo, care mi-a fost şi coleg, un om tânăr, dinamic, care înţelege cultura aşa cum i-ar sta bine oricărui om care reprezintă o instituţie publică din România. Din păcate însă, sunt puţini oameni de genul ăsta şi să sperăm că-l putem clona pe primarul din Telciu, pentru a avea mai mulţi oameni care să sprijine cultura.

Ayla reprezintă de fapt întruchiparea tuturor femeilor din lume. Ayla reprezintă splendoarea aproapelui tău


EPH
: Este ciclul de poeme ayla mult mai optimist decât tot ce-ai publicat până acum?

G. V.

: Este perceput aşa pentru că este o carte de dragoste. Ayla reprezintă de fapt întruchiparea tuturor femeilor din lume. Ayla reprezintă splendoarea aproapelui tău. Ayla pentru mine înseamnă Criss și cartea asta i-o dedic în întregime…

Cred că este receptată din acest punct de vedere ca o scriitură, o poezie mai optimistă decât ce am scris până acum. Dar în realitate, ayla este de fapt doar o carte de dragoste. Este normal, o carte de dragoste n-ar avea cum să fie percepută ca pesimistă. Nici n-ai avea cum să scrii despre dragoste în alt fel.




* interviu realizat de Cristina Nemerovschi pentru Revista Egophobia

Vizualizări: 858

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de soare ion pe August 5, 2014 la 10:11pm

Excelent interviu! Mulţumiri şi felicitări, atât "rebelei" Cristina N., cât - mai ales - scriitorului de talent şi omului de aleasă cultură Gelu Vl. Am aflat, cu această ocazie, "pulsul" literar şi cultural din Spania, din România şi din lume, luat de un avizat "doctor" în litere. Mi-a plăcut tonul optimist al Domniei Sale, dar şi tonusul său vital(isto)-spiritual, precum şi iniţiativele sale culturale-literare (în special "Ringul de vorbe") în ceea ce priveşte statuarea respectului pentru demnitatea şi creaţia scriitorului care, aşa cum spunea cineva (Fitzgerald, mi se pare), "îşi vinde zilnic sufletul". Din păcate, la noi nu şi-l vinde, ci şi-l oferă gratuit şi tot nu i se acordă respectul cuvenit! Ar trebui, stimată intervievatoare, ca acest interviu să fie publicat în principalele reviste literare şi de cultură ale ţării, întrucât răspunde - cu obiectivitate şi competenţă - la o serie de probleme importante ale literaturii în general şi ale celei române, în special; eventual, tradus în limbi străine de circulaţie şi trimis şi câtorva publicaţii de profil, din străinătate. Dragă Domnule Gelu Vlaşin, în legătură cu frustrările şi "insurgenţa" unor tineri vizavi de nişte valori "impuse de sistem", aş avea de făcut două observaţii/comentarii: 1) în virtutea unei anumite democraţii, al trebui propulsaţi cel puţin doi "reprezentanţi" ai literaturii noastre (recunosc, nu ştiu exact care este "procedura"!); 2) în contextul unor discuţii particulare, pe care le-am purtat cu câţiva scriitori şi oameni de cultură importanţi, de la "Centru", aceştia au recunoscut, franc, realitatea că NU SUNT CUNOSCUTE SUFICIENT (UNEORI, DELOC!) CREAŢII LITERARE DEOSEBIT DE VALOROASE ALE UNOR SCRIITORI DIN PROVINCIE (y compris, şi ale multor tineri), dovezi peremptorii în acest sens fiind omisiunile regretabile ale unor importanţi scriitori, din prima ediţie a Dicţionarului general al literaturii române, din Istoria critică . . . a lui Nicolae Manolescu, dar şi din alte asemenea lucrări de referinţă.

Mă bucur nespus, domnule Gelu, că aţi rămas profund ataşat "obârşiilor", în special acelui colţ mirific numit Telciu, pe care l-aţi nemurit în iniţiative şi cuvinte memorabile; fiindcă, vă informez abia acum: când - cu ani în urmă - aţi ajuns în Spania, mi-a venit în minte, nu fără tristeţe, un  faimos titlu de carte: Plecarea Vlaşinilor. După citirea acestu  interviu, cred că am fost cam pesimist şi că acum pot vorbi despre Întoarcerea Vlaşinilor!

În încheiere, îmi declar acordul cu unul dintre "forumişti" şi chiar îl completez: Darius Andrei este cel mai frumos poem, alcătuit de doi artişti frumoşi şi talentaţi. Magister dixit!

Comentariu publicat de Anastasia Moldovanu pe August 5, 2014 la 5:16pm

Un interviu interesant, l-am citit cu mult interes. Am găsit unele lucruri, pe care nici nu le ştiam. Am de gând să r

mai revin la aceste idei

Comentariu publicat de VERONICA OSORHEIAN pe August 5, 2014 la 12:20pm

Am citit cu interes. Din acest interviu consistent, am mai învăţat câte ceva. Mă bucur pentru toate împlinirile familiei Vlaşin. Sănătate, spor şi cât mai multe realizări. Cu admiraţie.

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe August 5, 2014 la 10:15am

Frumoasă combinaţie: muzică, culoare şi cuvânt. Adevărat spus: desprinderea de realitate stă cel mai adesea în profesor! Urăsc poezia cu rimă fixă, pare un joc stereotipic. Ciudat, pe reţelele literare lumea abordează mai mult poezia... Norocul unora ar fi tocmai acela că nu trăiesc din scris. Am văzut şi am auzit de mulţi scriitor consacraţi care s-au pierdut pe drum din această cauză. Foarte interesantă ideea de a insera videoclipuri în cadrul unei cărţi virtuale. Sunteţi un om cu multe perspective domnule Vlaşin, şi mergeţi mână în mână cu valurile epocii, un lucru deosebit de benefic. Un interviu citit până la capăt. Mi-a luat vreo jumătate de oră, dar a meritat... :)

Comentariu publicat de Terezia Filip pe August 4, 2014 la 4:39pm

Frumos poemul Darius Andrei Vlașin!

Cuprinzător interviul , foarte bune detalieri!  De acord cu ipocrita atitudine de-a te da prieten cu Nichita, cu Sorescu, Vasilescu  cu... pentru a primi astfel valoare prin  prietenii ilustre.

Nu există dispariție - neantul nu-i atinge pe marii  creatori, ei există în veșnicie.

Literatura bună nu ține de generație, ține de valorile pe care le capeți, le deții, le ai, și pe care, deținându-le și împrospătându-le mereu, le împărtășești altora într-o modalitate originală îmbogățitoare ea însăși...

Felicitări pentru fervența și calitatea ideilor detaliate aici!

Comentariu publicat de Benoni Todica pe August 4, 2014 la 3:41pm

Foarte solid interviul. Ai ce invata! Frumos.

Comentariu publicat de CONSTANTIN STANCU pe August 4, 2014 la 3:24pm

Interviu de retinut. Consider ca fiecare autor evidentiat pe RL ar trebui sa aiba un astfel de interviu, sa-si puna in lumina viziunea asupra literarturii, vietii. Ar fi complementar la textele publicate... Cu bucurie...

Comentariu publicat de Valeria pe Octombrie 16, 2010 la 9:19pm
O familie minunata! Darius Andrei un copil frumos,cu niste parinti de exceptie ,care fac viata frumoasa nu numai lui ,ci si noua !
Felicitari !
Comentariu publicat de Florin GRIGORIU pe Octombrie 16, 2010 la 1:26pm
Interesant. Argumentat. Succes în activitatea viitoare! Sănătate și continuitate! Florin Grigoriui
Comentariu publicat de Rafila Badea pe Octombrie 16, 2010 la 11:48am
Minunat! O lume boema , o familie frumoasa ! Multumiri ca am avut posibilitatea sa va fiu musafir! Ma plec in fata intregii activitati si toate laudele pentru caldura si iubirea din familie! Frumoasa scriere, frumoasa familie, frumoase momente oferite noua , cititorilor! Va doresc fericire in linistea caminului!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor