Marea evadare

Daca am povestit despre cele doua zile care au incununat munca mea de zilier am impresia ca nu mai ramane nimic de spus! Singurele amintiri frumoase care mi-au ramas sunt despre Monica, despre prietenia sincera care ne-a legat si care din pacate s-a pierdut in ceata distantei; cateva amintiri frumoase despre cerul schimbator al Germaniei; despre oamenii buni, de toate natiile si culorile cu care m-am intersectat in acel moment din viata... Au fost trei luni din viata mea care m-au schimbat complet si definitiv. In momentul in care am fugit (la propriu, nu la figurat) de la ferma Lergenmuller carand valiza enorma si fara roti, plina cu chestii inutile, cu siguranta nu eram aceeasi care ma instalasem plina de optimism in vila familiei in urma cu trei luni. De ce n-am plecat? De ce-am suportat umilinta? Parerea mea este ca toata trupa de muncitori, albi, negri, tigani...ce-or mai fi fost, nu ne-am umilit cu nimic. Noi am muncit, pentru un contract semnat intre parti, de comun acord si cu ochii deschisi. Daca conditiile de munca au fost mai grele decat ne-am asteptat, cinste noua, inclusiv mie, o rasfatata, neobisnuita cu munca fizica pentru ca am rezistat cu brio! Inseamna ca am fost puternici! Am facut-o doar pentru bani? N-as zice ca n-au fost un motiv important atunci cand am hotarat sa plec...dar n-a fost unicul! Cel putin pentru mine. Si poate si pentru altii, dar fiecare cu viata lui. Sunt istorii personale, care n-au ce cauta pe pagini publice. Dar, da! aveti dreptate! La inceput, am hotarat sa rezist, sa nu dau bir cu fugitii...pentru bani! Creditul cu care imi platisem viza si calatoria trebuia returnat intr-un fel sau altul. Si nu vedeam alta solutie s-o fac...Incet, incet insa, ambitia sa rezist pana la capat n-a mai avut doar legatura cu banii. Tinea de dorinta de a-mi demonstra mie ca pot face o munca pe care multi n-ar fi acceptat s-o faca; avea legatura cu rusinea de-a ma declara invinsa, asa cum s-au declarat tiganii care s-au cerut de bunavoie acasa; frica de-ai dezamagi pe cei de-acasa...cum era sa ma intorc cu capul plecat, dupa ce-mi dadusem demisia si imi parasisem fetele pentru contractul asta? Cu speranta secreta ca n-am sa ma intorc degraba in tara! Si sa revin la umilinte! Africanii, cand vin in Europa vad un miracol in apa care curge la robinet. Am auzit odata o istorie care m-a marcat, despre un grup de copii veniti din Maroc in vacanta, la familii din Spania. La primire, o familie bine situata a organizat o mica fiesta pentru tot grupul, copiii lor, musafirii...Toata lumea se scalda in piscina, mai putin musafirii care nu-si puteau lua ochii de la apa limpede din piscina, pe care ei nu concepeau s-o risipeasca astfel! Africanii lucrau cot la cot cu noi si acceptau umilintele zilnic pentru o marca in plus. Cine s-a umilit in cazul asta? Ei, cu noi alaturi, sau cei care au considerat ca situatia si pozitia privilegiata le permite un comportament asemanator unor stapani de sclavi? Nu e nici o rusine sa muncesti, nu produce umilinta munca si nici nevoia de bani pe care o avem fiecare dintre noi. Cel putin, intr-o lume normala, n-ar trebui s-o produca!

Daca ii urasc pe nemti? Acum nu, nu-i mai urasc! Acum, dupa ce-am trait si prin alte parti ale lumii am vazut ca toti suntem la fel, oamenii sunt cum sunt, buni, rai, darnici, egoisti; grabiti adesea sa-i judece pe altii dupa criterii personale; dispusi sa riste, lasi; invinsi si invingatori. Nu este mai rau “iadul” nemtesc decat “iadul” romanesc, de exemplu! Nici mai rau, nici mai bun!

Da, un lucru nu mi-l pot ierta! Mi-am parasit fetele, chiar daca pentru scurt timp...Ma gandesc mult la toate mamele care din motivele lor, nestiute de nimeni isi lasa si acum copiii pentru o paine mai alba! Autocarele care duc mamele si tatii la munca sunt convoaiele tristetii, eu as face un documentar cu tema asta! Sau poate s-a facut deja? As sta o zi, doua pe peronul autogarii din Arad, de unde se imbarca batalioanele de mame si tati spre meleagurile celor care ii asteapta ca sa le ingrijeasca batranii, nepotii, sa le culeaga viile si capsunile, sa le curete casele...este impresionant, parem un popor migrator suspus pentru vecie “umilintei”! Nu ma mai grabesc demult sa judec deciziile cuiva pentru ca nu ma pot pune in pielea acelui cineva, pentru ca in sufletul lui probabil ca se judeca mai aspru decat as putea eu s-o fac! Si pentru ca, printre acei numerosi romani care pleaca si se gandesc doar la bani, la masini scumpe, la ceasuri de marca, castigate prin munca sau prin “invarteli” necinstite, se ascund si suflete bolnave de tristetea deciziei luate!

Am fugit de la Lergenmuller si nu m-am oprit pana in Spania. Acolo am facut alte munci, tot felul de munci, de care nu mi-e rusine. Mi-am dus familia si am trait bine, chiar foarte bine dupa o vreme. Mi-am facut prieteni, am invatat limbile de acolo, am studiat...si am ajuns acolo unde am vrut! Viata a vrut sa revin in tara, decizie pe care n-o regret! Pentru ca ceea ce este cel mai important pentru mine este ca nu regret nimic!

Va multumesc! 

Vizualizări: 329

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Delia Oltea Rusu pe Februarie 26, 2013 la 12:55pm
Multumesc Luiza!
Comentariu publicat de Delia Oltea Rusu pe Februarie 24, 2013 la 12:22pm
Multumesc doamnelor Fulvia si Mara. Va doresc o duminica plina de dragoste si soare!
Comentariu publicat de Delia Oltea Rusu pe Februarie 22, 2013 la 7:08pm

Domnule Katin, dumneavoastra sunteti un cavaler al cuvintelor si nu numai. Va multumesc ca m-ati acompaniat, povestea nu s-a terminat,printesa insa s-a transformat intr-o femeie obisnuita!

Comentariu publicat de Delia Oltea Rusu pe Februarie 22, 2013 la 4:54pm
Va multumesc tuturor care mi-ati lasat aici gandul vostru! Si as vrea sa-l citez pe prietenul meu virtual, pe care imi face multa placere sa-l citesc, Eduard Dorneanu:
"Aceasta este o pagina de jurnal,fara valoare literara.E un fragment din dansul vietii si al mortii de zi cu zi."
Comentariu publicat de Veronica Carjeu pe Februarie 22, 2013 la 2:30pm

Astea sunt incercarile vietii! Cu totii trecem prin bune si rele! Felicitari pentru izbanda!

Comentariu publicat de constantinescu rodica pe Februarie 22, 2013 la 9:06am

Impresionat,dramatic,o lectie de viata din care noi toti avem de invatat.

Comentariu publicat de Ion Untaru pe Februarie 22, 2013 la 6:38am

Am si eu un baiat care munceste in Spania si te inteleg foarte bine - Nici un fel de munca nu dezonoreaza când omul câştigă un ban cinstit - lumea moderna se schimonoseşte pe zi ce trece şi pretinde de la fiecare din noi, din ce în ce mai mulţi bani şi asta nu e bine - tineretul începe să pună mai mult preţ pe câştigarea banilor decât pe calităţile sufleteşti şi asta iarăşi nu este bine - nu este bogat cine este bogat, cine are averi ci acela care are nevoi cât mai puţine şi asta depinde de fiecare dintre noi - Fiecare işi clădeşte o filozofie a vieţii şi  cea mai curată este aceea în Domnul, ca pe un drum al curatirii sufleteşti de la care să nu abdice niciodată! Banii sunt necesari că omul nu poate trăi fără ei dar să nu fetişizăm crezând că pot rezolva totul - aceasta este o mare cădere. Aşa cum omul la strâmtoare (un prizonier, un evadat în sălbăticie, în vreo pădure sau pustietate, etc) supravieţuieşte când are pe Dumnezeu sprijin permanent şi se hrăneşte cu te miri ce, aşa cum unii călugări sau postitori se hrănesc cu foarte puţine alimente (!), şi omul poate trăi cu bani din ce în ce mai puţini. O altă filozofie de viaţă. Solomon a spus: Deşertăciunea deşertăciunii, totul e deşertăciune în lumea aceasta. Dacă nu are o motivaţie sufletească înaltă, (credinţa), atunci se pierde în expediente. Viaţa ne dă prilej tuturor ca din tot ce ni se intâmplă zilnic, bune sau mai puţin bune, să ne zidim sufleteşte. Banii pot să aducă satisfacţia unor realizări materiale dar adevărata fericire o constitue numai întâlnirea cu Dumnezeu şi odată ajuns aici, pe aceasta nu i-o mai poate fura nimeni: nici oamenii răi, decăzuţi, nici un fel de regim politic sau altceva asemanator. Aceasta este singura fericire la care poate spera un om pe pământ în viaţa aceasta. De ce? Pentru păzeşte singurul îndreptar al vieţii care este învăţătura lui Dumnezeu. Şi mai valoros decât iubirea, credinţa şi ajutorul lui Dumnezeu nu există nimic altceva din cele ale lumii.

Comentariu publicat de grecu constantin pe Februarie 22, 2013 la 3:21am

Uneori viaţa e dură şi oamenii nu sunt ce ar trebuii să fie.BUNI CREŞTINI!

Comentariu publicat de ilie adrian pe Februarie 21, 2013 la 11:01pm

  Doamne imi dau lacrmile cand citesc aceste randuri.Cu toate ca am 12 ani de cand am plecat(si timpul trecut peste mine ,m-a calit cu multele probleme ale vieti printre straini)in Spania si am facut naveta in tara in ultimul timp,aceste randuri imi aduc aminte de noptile lungi in care imi plangeam amarul in pumni,pentru copii mei lasati in tara,pentru parintii mei.

  Dumnezeu rasplateste pe cei care se chinuie pe acest pamant.Sunt fericit.nu pentru mine,ci pentru parinti mei care au implinit 80 de ani,si pentru copii mei care sunt niste copii buni,cu premii 1 la liceu si cuminti ca niste fete(cum imi spun vecini)si respectuosi .Stau si ma gandesc daca a meritat chinul meu sa le fie mai bine lor.Eu zic ca da

Comentariu publicat de Laura Cristina Saracin pe Februarie 20, 2013 la 11:06pm

Nu, nu vorbesc decat cateva cuvinte dar inteleg aproape tot. Sunt casatorita cu un euskaldun, deci n-am avut incotro. As fi putut sa invat mai mult dar nu am avut o motivatie foarte puternica, nici macar insistentele socrilor nu au fost de ajuns. De ce mi-as fi umplut memoria cu o limba atat de complicata cand toata lumea vorbeste spaniola? In schimb catalana si gallega le-as fi invatat de placere daca ar fi fost cazul. La un moment dat am avut chiar bune intentii si am urmat cursurile Euskaltegi de invatare a limbii dar n-am ramas cu mai mult decat stiam deja. E adevarat ca este complicat sa gasesti un job fara cunostinte bune de euskera dar, in domeniul in care ma pregatesc acum, chiar nu conteaza cunostintele de limba. Cat despre peripetiile mele, ele au fost mai degraba percepute astfel din punctul meu de vedere, traite din perspectiva mea de romanca ca si intamplari mai mult sau mai putin dureroase. Pentru cei de aici tot ce mi s-a intamplat e absolut normal. De aceea, cred eu ca merita istorisite, caci redau trecerea de la intuneric la lumina, de la suferinta la fericire, de la pierdere totala la regasire, de la omul care eram atunci la cel care am devenit. E o calatorie interna catre lumina si, recunosc ca fara aceasta schimbare de peisaj, nu as fi experimentat toate acestea.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor