Anestezic

[Birtocean Maria-Patricia]

De când au început să iasă

din pământul tău furnici, au intrat

în mine toți oamenii pe care îi văd

în fiecare zi

pentru prima dată (odată și-odată

tot o să mă vindec eu de amnezie).

Sufletul meu e magistrală fără capăt de

când ai plecat, oamenii au căutat în

mine

toate rănile tale și toate lacrimile

cu gust de sulf ale lor.

Eu plâng…

Tu plângi…

Ei dor… se dor, îi doare și ne doare, plângem

de parcă durerea noastră ar fi

o sticlă spartă

cu dinții, o ploaie izbită de o

pasăre care plânge, care doar ca

o furnică din pământul tău

atunci când am smuls din el prima buruiană.

Urmează stația Dumnezeu

cu peronul pe partea dreaptă.

[Irina Lucia Mihalca]

"Sufletul meu e magistrală fără capăt de/ când ai plecat"..."Eu plâng…/ Tu plângi…/Ei dor… se dor, îi doare și ne doare, plângem"...pentru ca inca Uitarea persista, pentru ca inca boala amneziei isi lasa amprenta durerii.
Si daca schimbam optica perspectivei??
Poate ca noi suntem statiile, cu sau fara peroane, si Dumnezeu e trenul ce trece prin toate statiile lumilor si universuri create...

[Maria Oprea]

are, are... chiar daca negam uneori acest lucru!

[mara]

versuri superbe!

[Maria Oprea]

Finalul este exceptional!
Un anestezic bun, zic eu, pentru vremurile de azi! Ce ne facem cu gustul de suflu din toate ranile noastre!
Felicitari, Maria!