Ia uită-te un pic la mine, dacă vrei

Mi se pare că tot chipul

Pe la tâmple, pomeți și bărbie, mai ales

E compus din cotoare ude și ferfenițite

De cărți de dragoste de duzină, răvășite

Care se descompun, și din ele

Cad firimituri cu resturi de cuvinte

Un “poate”, un “dacă”, chiar și un “te”

La frunte parcă am un smoc de iască uscată

Și am pielea foarte roșie

Dar cu trăsături atât de mâzgălite

Dintr-o pastă neagră, amestecată cu ceva alb

Și trebuie să le fixez cu bucăți de bandă

Ca să stea pe față

 

Și, știi, îmi vine așa de tare

Să-ți ating pielea dintre nas și buza de sus

Cu buricele degetelor

Încât m-am aplecat, deunăzi

Și am atins o dală albă cu irizări roz

De marmură fină dintr-un contur

Al unei figuri geometrice de pe trotuar

 

Știi că, de multe ori, ne trezim

Și suntem lucizi, dar trupul

E atât de greu după somnul lung

Încât îl simțim încastrat

Într-un perete masiv de stâncă

Iar eu, în plus, cu tine absentă

Încleștat într-o îmbrățișare de piatră

Simt deodată cum o lamă ascuțită

Îmi traversează trupul brut

Și încerc de multe ori

Să-ți reconstruiesc chipul

Nu cel din fotografie ci cel viu

Cu biluțe colorate, ca un puzzle

Și nu prea reușesc

Iar atunci propriul meu chip

Crește, și nasul, urechile

Îmi ies pe ferestre iar bărbia pe ușă

Ca să mă așez apoi, istovit, pe scaun

Și să-l prăbușesc

Căci știi că toate scaunele

Se sfărâmă sub mine, geloase

Îndrăgostite de tine căci ești singura

Care le ține bine de spătar

 

Și uite, partea mea dreaptă

De la tâmplă și ochi

Se potrivește fix cu partea ta stângă

Dar degeaba, nu ajunge

Căci suntem două piese de puzzle

E drept, în același tablou

Care, întâmplător, se potrivesc

Dar tu ești albastră

Și aparții zonei de sus

Iar eu verde și am un loc jos

 

Și iartă-mă că scriu iar

Dar dimineața mă scol tot timpul

Pe față, cu o mască de cuvinte de gelatină

Și trebuie să o scot ca să respir

Dar să o arunc e păcat

Așa că încerc să o transform

Fără să reușesc, căci croiesc prost

Într-o pătură călduroasă pentru tine

 

Dar să știi că am și un cărbune

Pe care am să îl folosesc mai târziu

Ca să îți corectez conturul

Când vei fi bătrână

Dar mai e mult până atunci

Căci acum te înalți și zbori

Dar trebuie să îți fac o observație

Nu prea te uiți în urmă

Să vezi ce crater ai lăsat

În zidul unui bloc

 

Iar tu trebuie să aștepți

Să învăț să mă port cu tine

Deocamdată fac exerciții

Separând albușul de gălbenuș

Trecându-l ușor, de mai multe ori

Dintr-o coajă în alta

Și ți-aș construi un lanț

Din covrigei, să-ți prind mîinile oleacă

Ca să stai o clipă

Așa cum ai stat atunci

Lângă mine în metrou

Și ni s-au scurs culorile de pe noi

Strângându-se în poala ta

Ca într-un tablou plouat

 

Și îți spun, încerc să-ți construiesc chipul

Uneori reușesc doar jumătate de față

Alteori îmi ies doar ochii

Iar când am succes

Îți văd figura toată

Ca ieșind brusc din apă

Și atunci sunt așa de vesel

Încât pictez pietricele

Sau îmbrac puiul congelat cu hăinuțe colorate

 

Dar să știi că nu sunt chiar singur

Am reprezentat umbra ta pe peretele meu

Pe ea am ținut-o bine minte

Înainte mă ocupam să-ți croiesc

Haine din ziarele din casă

Ornate cu nori decupați

Dintr-un tablou mai vechi

Dar acum știu că rochiile tale

Sunt făcute din ploaie

Și dacă încerc să ți le smulg

Rămân florile acelea roșii

De la picioarele tale, fără apă

Iar copacii, nebandajați

 

Desenează, te rog, din nou chipul meu

Cu creta, pe tabla udă

Nu se va vedea nimic

Dar stai un pic ca să se usuce!

Vizualizări: 73

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor