APE DE ODIHNĂ

 

 

Octavian Doclin renunţă la poezie pentru a descoperi poezia, pentru a o trăi ca mod de existenţă.. Fluxul poetic este întrerupt atunci când poetul atinge apele de odihnă. Este împortant de reţinut că Dumnezeu pe cine  iubeşte îl ia sub aripa Sa de odihnă.  Este important să fii în odihna venită de Sus, dar uneori nu ştim şi nu vrem să recunoaştem preţul adevărat, plătit, poate, de altul …

În deşertul aceste vieţi, prin nisipul de fiecare zi am s-ar  putea spune multe dar poetul renunţă, el caută şi descoperă esenţa, restul pare a rămâne în urmă, fără importanţă…

“ După ape de odihnă nu încetezi să tânjeşti/ o suflete-al meu mult visătorule // numai cu înţelepciunea şarpelui/ şi blândeţea ştiută a porumbelului / nu ajungi să le vezi / …

Este o taină a poeziei pusă în lumină de Octavian Doclin în volumul său  “ Nisip, ape de odihnă “ – poeme -, Editura Marineasa, Timişoara, 2002. Taina este provocată de asunderea poeziei după cuvânt, sau vederea poeziei de dinaintea cuvîntului, ca ceva ascuns trimiţând la înţelepciunea de început…

Taina este întreruptă de prezenţa realităţii, a deşertului mort care se vrea viu, până şi din părul iubitei cad fire de nisip, apoi pielea este atinsă de realitatea nisipului, fruntea şi ea …

Poemul este rupt de tensiunea din poem, este frânt de tăcerea dintre titlu şi corpul poemului ca un animal viu, destinat potopului, chiar acolo între nisipuri …

Între realitatea veacului şi prezenţa eternităţii în apele de odihnă, poetul regăseşte copilăria şi căldura nerepatabilă a mamei. O floare provoacă atingerea simplă şi curată a mamei ca în “ poema gherghinei “ :  “gherghină gherghină/  ce singur păşea mama mea / când era tânără / “… sau amintirea patului simplu de vişin care curăţă fiinţa de păcate. Sunt clipe bine captate prin deşertul de fiecare zi, clipe care energizează, care luminează fiinţa , care salvează …

Octavian Doclin, se ştie, reuşeşte să capteze esenţa : “ virginitate viitoare ; mirosul somnului; cămăşile pentru fugă; în miezul somnului cerul fatal ; litera descreşte; poemul cu sângele lui de vişin tânăr; “

Dincolo de poeme poetul ne arată tragedia de a-ţi asuma pe deplin nisipul şi apele de odihnă : “ Cu capul sub braţ / şi mîna pe hîrtie / un ochi pîndeşte pe celălalt / pe nisipul fierbinte poema se scrie " – Poetul – călău.

E multă tristeţe şi multă viziune în poemul “ Zidurile “, acolo unde Octavian Doclin spune lucrurilor pe nume şi unde omul din veacul acesta şi din toate celelelate veacuri se regăşeşte : omul este propriul prizonier, păzit de acelaşi om, gata să-şi curme viaţa cu sabia cuvintelor, un temnicer întemniţat între ziduri, adică atingerea morţii ca semn al păcatului asumat la început, libertate şi durere …

Pomul este memorabil şi trimite cumva la Sfântul Apostol Pavel, prin tangenta la eternitatea cuvintelor …

În principal trebuie remarcat faptul că Octavian Doclin nu scrie decât atunci când se simte poet, în rest, nisip şi şansa apelor de odihnă …

 

Constantin Stancu

 

Vizualizări: 38

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor