Apocalipsa cu Balzac, e deja târziu...

Fericire fără cuvinte

 

 

„... dar ştia că fericirea nu are cuvinte”.

 

Sunt idei, sunt sensuri în cartea Apocaliypsis cum figuris de Artur Silvestri, carte lansată de Editura „Carpathia Press„ – Bucureşti, 2003 în concepţia autorului, care cutremură fiinţa, o cheamă la o frică ce implică înţelepciunea, o frică spirituală menită să schimbe, să transforme, ca un imn în faţa singurătăţii şi apoi a morţii...

Apocalipsa înseamnă descoperire, dezvăluirea, prezentarea a ceea ce este ascuns privirii, dar care se desluşeşte, iată, inimii. Contactul cu lumea spirituală, astfel cum s-a dezvăluit în stările ei profunde şi cutremurătoare, este motivul pentru care scriitorul cheamă cititorul la această cină de cuvinte...

Deşi par a nu avea un fir epic cele şapte nuvele căzute dintr-o altă lume, prezentate de Artur Silvestri, se strâng în jurul unei alte realităţi şi rezistă timpului. E un timp al fiinţelor care trăiesc veşnic în aceste scrieri, dincolo de categorii, de clasificări teoretice, de poem, de eseu sau întâmplare.

Nuvela primă care dă nume cărţii este una în care fiinţele au posibilitatea să fie pentru seara magică de naşterea Mântuitorului, mai frumoase, iată, un bărbat şi o femeie, evadaţi în lumea de basm, regăsind simplitatea vieţii ca viaţă şi nu ca joc de-a viaţa, sub mirosul nereal al busuiocului, despărţiţi de realitate de gheaţa barocă de pe fereastra simplă de la o casă de ţară, având deodată revelaţia esenţială: „...a doua zi după Nativitate, lumea e ca în ziua dintâi”.  

Locul pare fundamental, un Eden primit în dar, un spaţiu în care colindele şi merele ar putea lumina zăpada în noaptea Nativităţii şi unde „...simţi şi mai adânc culorile fericirii...” şi unde poţi rosti cu glas tare că eşti fericit, nu ţi-e ruşine de această fericire, aşa cum se întâmplă în afara Edenului...

El şi Ea sunt pătrunşi, sunt conştienţi de această fericire fără cuvinte, realizează că viaţa femeii va fi altfel după această zi, nimic nu mai putea fi cum fusese, erau zguduiţi până la schimbarea la faţă de faptul că odată cu ei, lumea se va regenera şi asta înseamnă începutul bucuriei.

Şi când „sărbătoarea biruise pentru totdeauna aşteptarea şi când oglinzile ridaseră pentru prima dată spiritul ei în mod fidel”, când Edenul era aici, El, bărbatul, nu mai ESTE..., în mod real, o realitate a irealităţii, brutală, chemat dintre cei care trăiesc pe pământ, iar când cei doi se frâng şi se rup, pare că nimic nu mai are sens, dar abia atunci putem descoperi sensurile...

Omul pare a pricepe ceea ce vede, este o vedere cu ochii, dar dincolo de această lume este lumea spirituală sub controlul lui Dumnezeu, El îngăduie şi omul trebuie să înţeleagă misterul...

În cartea Iov din Scriptură personajul nu poate să înţeleagă ce se întâmplă, dar Dumnezeu îl învaţă pas cu pas, prin povestirea veche, mai veche ca lumea, din Scriptură, cititorul poate să vadă şi AICI şi ACOLO şi înveţi ce vrea El şi nu ce vrem noi, ce îngăduie El şi nu ceea ce facem noi.

Nuvela, poem de Nativitate şi de iarnă, întâmplare de seară cu sărbătoare şi colindători, povestire simplă şi imn, dar parcă mai mult rugăciune de laudă pentru frumos, nuvela stă la limita dintre lumi, în marginea dintre fericire şi moarte, dintre real şi ireal, pentru a face posibil acest lucru: „...ca şi cum lumea întreagă ar fi fost, de mâine, o livadă fără stăpân…”

Răspunzând provocărilor autorul încearcă să ne ducă la starea unde fericirea nu are cuvinte...

Dar toate nuvelele cheamă cititorul la mister, un mister care se dezvăluie treptat, se deschide în timp, precum floarea, deşi par doar umbre, şi cu cât te îndepărtezi vezi întregul, sunt pete ce devin în perspectivă culoarea din întregul tablou, un tablou coerent, legat de cuvinte curate şi de imagini asemenea celor din ceruri...

Personajele au vorbe care vin dintr-o altă parte a fiinţei de parcă fiinţele se prelungesc în ceruri, peisajele descrise sunt rupte din locuri rămase intacte, neatinse de mizeria lumii, de erorile lumii, de păcat, firul povestirii se reîntoarce la scriitor parcă lumea a încăput în lacrima sa, este reluată mereu tema legăturii nevăzute dintre femeie şi bărbat, ca într-o poveste de gheaţă ce rezistă temperaturii prin miracol...

În scrierea „Peter în aprilie” autorul pare a deschide secretul relaţiei dintre bărbat şi femeii, se naşte treptat o nouă relaţie, simplă, fragilitatea femeii şi grija bărbatului pentru ea, vorbe blânde, gesturi care ard şi deodată revelaţia: „Pentru noi nu ar trebui să mai fie niciodată „ mâine „, totul e „ acum”.

Viaţa, aşa cum se poate naşte din relaţii, departe de lume, pe un drum mai mult imaginar şi mai mult în minte, dar posibil, ar putea fi alta, cei doi s-ar putea smulge din căderea de fiecare zi, din singurătate din mijlocul oraşului, totul s-ar putea lega în aprilie, dar nu - cade cortina, refuzul ca o altă realitate...

Misterul nuvelei pare să reorganizeze lumea, cuvintele şi replicile dintre EA şi El şi apoi grija lui prin luciditate, dau măsura dragostei pentru o clipă, mai mult decât una carnală, una a chemărilor într-o vreme a căderilor... Deşi refuzul bărbatului, din final, este unul dureros, brutal, neînţeles, totul se leagă, pentru că relaţia dintre un bărbat şi o femeie nu este una a conjuncturii, este una care ţine de esenţa fiinţelor, iar mesajul bărbatului este clar: E DEJA TÂRZIU...

Toate scrierile au ceva care scapă controlului imediat: „însă acel vânt suav şi melodios, al zilei străvezii pe care el n-o mai trăise”.

Apoi lumea îşi pierde culorile, totul se face mineral, ca la început de lume, de parcă Dumnezeu ar fi gata să recreeze totul, pentru a ne face mai curaţi...

Scrierile aduc în plin plan drama umană: singurătatea. Omul trebuie să navigheze prin vreme, prin veşnicie singur, în mijlocul valurilor, dar dincolo de mister este Creatorul, care dă sens în această lume în care un „caiac poate tăia largi triunghiuri ale solitudinii...”

Femeia care vrăjeşte din interiorul lumii, Creatorul care prin cuvânt creează lumea pentru ca lumea să nu se piardă (Ordinul vrăjitoarelor).

Este descris secretul Genezei, într-o formă vizibilă, inteligibilă şi accesibilă: „Geneza, după Balzac”. Paralele între lumea creată de scriitor, imaginea scriitorului care este creatorul şi lumea care se mişcă, aici este secretul: lumea se mişcă, totul capătă viaţă.

Imaginea scriitorului îmbrăcat modest, cu un aer rebel, obosit de scris, retras în camera lui mică, izolată, protejat de lume, dar, totuşi, prezent, în mijlocul creaţiei, a zilei cea de toate zilele care capătă valoare prin el, grupuri de oameni treziţi de promisiunea lui acum, fericiţi sub cerul albastru şi el, scriitorul nevăzut, dar care dă viaţă lumii palpitând peste pavajul cetăţii...

Geneza, după Balzac, ne arată că lumea se poate mişca, iar mişcarea şi fiinţa este în Dumnezeu, unul nevăzut, dar activ în univers...

Construcţia nuvelelor este una a rigorii, cuvintele se leagă, misterul deşi le încheagă prin necunoscut, dă valoare scrierii, de parcă Artur Silvestri pare răstignit pe cuvinte, îşi duce, poate, inconştient, povestirea înainte, cu un aer rebel, uneori obosit, dar revitalizat de sensurile profunde ale vieţii, eliberând clipele de vrăji arhaice, făcând să plouă în lume sub culori nenăscute....

Nuvelele au fost scrise în anii 80, cu aproape douăzeci de ani înaintea publicării, păreau rătăcite printre alte scrieri, într-o geneză fără sfârşit, parcă uitate de lume şi de autor, scrise de un alt scriitor cumva, de altcineva, din alt cer...

Profund marcat de valorile creştine, autorul, repetă, tainic, modelul creatorului, se cutremură de prea multă Geneză, dar totuşi atât cât trebuie, fără ambiţia de a căuta modele, pentru că MODELUL EXISTĂ de la facerea lumii, Edenul pierdut, relaţia bărbat – femeie, forţa mineralului, ruptura neînţeleasă de om, dar necesar divină, moartea ca semn al biruinţei sărbătorii, posibilitatea refacerii lumii după Nativitate, taina frumuseţii omului, o lume curată fără mituri, o lume care se mişcă, întoarcerea spre natura curată sub linia arcuită a păsării care zboară, senzaţia că totul pare târziu, dar nu încă, vraja scrisului cu fiinţa, singurătatea ca mod de apropiere de cele de Sus.

Personajele au senzaţia scufundării în ape, sub zăpezi, sub timp, sub dragostea imposibilă, ca o imersiune în albastrul cerului într-o zi curată, ziua în care se naşte Hristos în lume, se întrupează, în bucuria colinzilor...

Citând pe autor:

„Era poate ora când sărbătoarea biruise pentru totdeauna aşteptarea;...”

 

Constantin Stancu

Vara, 2005.

Vizualizări: 142

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Nelea pe Iunie 2, 2013 la 2:03pm

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor