Are rost să ne închinăm la monumente măi fetițo?

Trebuie să ieșim cândva la lumină fetițo

Da, poate că tu pe o ușă și eu pe alta

Dar promite-mi că vom juca un joc:
Chiar înainte să ieșim
Vom verifica lungimea umbrelor noastre
Care nu va fi în funcție de statură
Ci de luminozitatea dreptunghiului ușii deschise spre afară
Și că dacă ne vom îmbrățișa cândva
Va fi doar în public, la parada celor ce au urcat cu greu
Pe un pisc învăluit în fuioare de nori
Și de acolo, în loc să privească spre ei înșiși
Sau să leviteze la pachet cu visele lor lucide
Au admirat reclama luminoasă a unei emoții de înfulecat
Care s-a năpustit arogantă de departe

Amândoi ne-am închipuit că la un moment dat
Va coborî din cer o umbrelă uriașă
Care se va înfige în pământ
Și sub ea ne vom adăposti
Că să ne cântărim planurile dulci
Dar ele nu au făcut decât să se rostogolească
Pe trepte, ca niște portocale

Noroc că ne-au mai rămas niște șosete de aceeași culoare
Aruncate într-un colț, care ne pot consola
Dacă vreodată ne va frig

Iar amintirile, nu fetițo, nu au plecat cu un tren
Ele de obicei călătoresc, dar de data asta s-au instalat
Sub forma unor mâzgăleli
Pe pereții unei halte vai de capul ei
Iar unele le-am prins în pioneze la panoul de onoare
Precum niște ochiuri mai bine gătite
Pe care le învelesc într-o folie pe farfurie
Fără să le mănânc, așa de mândru fiind de ele
Da măi, știu, am tăria unei budinci de cremă de zahăr ars
Mă preling precum caramelul pe fundul cratiței
Te salut împușcându-te cu degetul, ca un puști
Invit păsările să zboare printre firele de înaltă tensiune
Întins de noi, ingineri ai câmpurilor electrice fără vlagă
Și ai furtunilor nucleare declanșate de pasiuni adăstate și lâncezite

Trebuie să ne hotărâm odată să plecăm, drăguță
Să călătorim de pe o planetă pe alta
Poate găsim una cu continente întinse la orizontal
Fâșii pentru noi alde ăștia nehotărâți
Sper să te fac cândva, fetiță
Să îți atingi nasul cu exteriorul palmei
Și să izbucnești de ciudă cu un "La naiba!"
Dar știu că nu sunt acum decât un pitic condamnat la moarte
Care deunăzi era la o mustață de a construi un imperiu
Iar acum nu mai slujește nici măcar
Să pună cineva mâna pe el că să-i aducă noroc
În schimbul unui bănuț
Viitorul e compromis dragă!
Orașul ăsta e și el previzibil
Vezi dinainte direcțiile, trasate cu linii roșii luminoase
Mai începem o zi: aprindem țigară, închidem bricheta
Sunt fericit fetițo, zău
Ceea ce nu e foarte dezirabil
Căci astăzi toți roboții sunt fericiți, pe bune!

Să știi că mie noaptea îmi deschide cel mai bine ochii
Am văzut că în ultimul timp
Centaurilor li se desprinde trunchiul uman de corpul de cal
E așa o dezolare...
În cele din urmă, au recurs la o ultimă soluție
Să le cheme pe amazoane în vestiar
Să le îmbărbăteze ultima fărâmă de integritate ce le-a mai rămas
Și atunci să le fi văzut pe ele
Cum combinând între tasta "Control" și tasta "Zero"
Au creat din corpurile lor adevărate stânci
Bune că să te agăți de ele
Deși capetele lor s-au prefăcut și mai mult în fum

Și să știi că tot te visez fetițo
Pe un culoar, în drum spre ieșire
Cu chip mai subțiat dar recognoscibil
Frumoasă, distantă, obosită
E o prostie, nu știu de ce visez atâta oboseală
Atunci am stat pe marginea patului și am privit orașul
Era la ora când se făcea violet
Mi-am trimis umbra în delegație
Spre tine, cu un trandafir
Sper că s-a proiectat pe perete
Căci așa fac umbrele astea
Proiectează pe perete ceea ce aduc
Apoi, din fumul țigării
S-a configurat chipul tău
Și l-am mângâiat
De fapt, pur și simplu am trecut mâna ușor
Pe la marginea norului de fum
Făcut de mine pentru că nu l-am tras în plămâni
După aceea am umplut cu apă o sticluță de vodcă
Pentru că nu mai aveam vreo picătură de alcool
Și am băut-o pe balcon ca și cum...
Și am făcut gesturi de salut cu mâinile ridicate
Către puștii care petreceau într-un balcon îndepărtat

Dar nu îmi mai pasă, să știi că am cutiuța mea muzicală
O pun la ureche, învârt mica manivelă
Și ascult la nesfârșit melodia mea drăguțică și stupidă
Fiecare pe banca lui, ocrotiți de umbră
Într-o zi foarte însorită
Din cauza monumentului arhitectural uriaș, din spatele nostru
Doar nu o să-i mai aducem noi o cărămidă în plus
Pentru că l-am mai vizitat măcar o dată, fiecare
Nimic nu e zadarnic dar, în fine, ne putem vedea și după

Vizualizări: 58

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor