Aurel Pop în dialog cu poetul Theodor Damian




"Eu am plecat de acasă, adică din ţară, mai precis vorbind, nu umblând după
făgăduinţe, ci pentru că am vrut să văd, şi să beneficiez delucruri pe
care nu le aveam aici dar pe care am crezut că trebuia să leam".





Aurel POP: “... de unde vin” ; chiar de unde veniţi d-le Theodor Damian ?
Theodor Damian: Stimate domnule Aurel Pop şi dragă coleg, daţi-mi voiemai întâi
să vă spun că mă bucur de darul acestei conversaţii, şi prinea să iau
legătura cu prietenii din nord-vestul ţării, eu fiind tot dinnord, dar
nord-est, şi cu aceasta răspunzând pe scurt la primaîntrebare. Mă trag
din ţinuturile Dresleucii, pârâul copilăriei mele dela marginea
Botoşanilor, de care mă leagă efabile şi inefabile amintiri.

A. P. “Mi-aduc aminte”; cât de des vă aduceţi aminte de locurile natale?
T.D.:Trăiesc aceste amintiri în mod constant. Cuantificarea este aiciimposibilă.
Toată copilăria mea, faza „botoşăneană” e-n mine. Vie şineştirbită.
Lucrătoare. Formatoare şi transformatoare. Orice cititor varecunoaşte
ceva din ea în fiecare din volumele mele de poezie. Eadevărat că şi
contactul meu cu Botoşanii se desfăşoară ca un ritual.Aproape anual am
venit la Botoşani de când m-am stabilit în America(1988). Am şi familia
mea acolo, şi prieteni din copilărie şi cimitirul.

A P. “Eram copil şi desenam/ o floare// am iubit cercul sau ideea decerc”;
de ce alte plăceri vă mai aduceţi aminte “din copilăriaBotoşanilor” ?

T.D. Am avut o mare pasiune pentru cerc, pentru mersul cu cercul. Era omodă,
nu ştiu dacă foarte răspândită, dar ştiu că mai mulţi dintrecopiii din
preajma mea o practicau. Găseam, de pildă, un cerc de butoisau de
altceva, sau dintr-o sârmă mai groasă făceam un cerc, şi apoi,din altă
sârmă făceam o linie solidă întoarsă într-un anume fel lacapătul de jos,
cumva ca o paletă, ca o palmă în care trebuia să intrecercul, fără a fi
agăţat sau conectat în nici un fel. Toată arta şimăiestria consta în a
mâna cercul la diverse viteze, fără să cadă, chiarcând se trecea prin
gropi, hopuri, peste pietre etc. şi dacă uneorisărea din „căuşul” de
sârmă care-l mâna, trebuia recuperat înainte săcadă şi dus mai departe.
Îmi aduc aminte că eram aşa de pasionat de acest „vehicul”, că oriundemă
trimiteau părinţii, mă duceam cu cercul. De multe ori chiar şi laşcoală.
Devenisem expert în a conduce cercul în situaţii care mai decare mai
critice.
O altă mare pasiune a copilăriei a fost cea pentru fotbalul de masă, pecare noi îl numeam „tangentă”, pentru că uneori trebuia ca
banul jucătorsă atingă doar „tangenţial” banul minge ca să marchezi un
gol, însă şiacolo, nu ori cum, ci în funcţie de situaţie, la diferite
intensităţisau „tangenţe”, mai uşoare, marginale sau mai adânci. Ani de
zile amconfecţionat palete (cu care se atingeau cei trei bani: doi
jucători şimingea, care mai de care mai sofisticate fie în sensul de
ascuţime, fiede alte forme ale vârfului etc. Era o manie. În pauzele
dintre orele dela şcoala elementară (nr.7 din Botoşani, pe atunci), mai
mulţi din maimulte clase fugeau să ocupe băncuţele din curtea şcolii
care erau cafăcute exact pentru acest joc: o scândură plată prinsă în
cuie pe doibutuci sau stâlpi. Toate „băncile” erau scrijelate, desenate
pentruacest joc şi cine ocupa primul banca, acela îşi alegea partenerul
de jocdin cei ce veneau alergând …
Şi au mai fost şi alte pasiuni, colectarea de cioburi de sticlăcolorată, de sticluţe de diverse forme
(mai ales împreună cu Dragoş,vecinul şi prietenul de peste drum de casa
mea), dar mai ales, şi maiales, filatelia. Aceasta a fost Pasiunea, cu
majusculă, a întregiicopilării.
Încă pe la 4-5 ani, adunam timbre în cutii goale de chibrituri – celemai multe se potriveau ca dimensiune –
făceam „albume” îndoind crucişfoile unui caiet, ale unui maculator, le
studiam, le contemplam, lepuneam pe serii, pe categorii, pe ţări etc.
Făceam schimb de timbre cualţi copii, uneori de la şcoală în loc să vin
acasă, mergeam „cuschimbul”, adică pe la cine ştie ce alţi colegi care
erau în clasa measau la şcoala mea, dar care locuiau în alte cartiere.
Şi părinţii nuştiau de mine şi se îngrijorau, şi pe atunci nu era
telefon mobil, nicifix, să sun să spun unde sunt şi de ce întârzii, şi
când într-un sfârşitajungeam acasă, şi de cele mai multe ori luam
cunoştinţă cu „Sf.Nicolae” (cel din beţele de la tufa de iasomie de la
intrarea în curteacasei noastre erau mult mai de temut decât cele ce
proveneau de la viţade vie), pe moment promiteam că a doua zi o să vin
acasă la timp, darasta pe moment, căci a doua zi altcineva mă tenta cu
timbrele şi„trebuia” să merg să le văd, să văd dacă el are ce am eu şi
invers, dacăe ceva de schimbat etc. şi seara aceeaşi poveste, şi săraca
mama, înspecial, mereu cu grija şi cu dragostea-i nedeclarată dar
nemărginită.
Cred că cea mai mare „nenorocire” a copilăriei mele, în această fază afost legată tot de pasiunea pentru timbre. Nu mai ştiu în
ce clasă eram.Poate a patra sau aşa ceva. Pe trotuarul ce ducea de la
casa noastrăspre poarta ce dădea în stradă aveam trei lilieci nemţeşti.
Nu tufe cicopaci. Primul din ei venind dinspre casă era cel mai bătrân,
era uncopac în toată regula, cu tulpină groasă, cu ramuri groase,
coroană mareşi flori foarte multe. În acest copac eu aveam un „scăunel”
pe un felde încrucişare de crengi unde se putea sta foarte bine şi fără
grijă şide unde priveam împrejurimile pe de o parte, unde mă ascundeam,
pe dealtă parte, unde-mi umpleam sânul cămăşii de noroace (floricele
deliliac cu o petală în plus), unde îmi înghiţeam plânsul când
tocmaiscăpam de vreun „Sf. Nicolae”, sau unde pur şi simplu mă refugiam
săcontemplu, să mă bucur de viaţă.
Pe atunci eram în faza unde aveam timbrele unicate într-un maculator cufiecare foaie îndoită cruciş, de la
vârfuri spre cotor, iar dublurile încutii de chibrituri.
Probabil că într-o zi am stat în „chilia” mea în copac (mai târziu amcitit Baronul
din copaci de Italo Calvino) studiind timbrele şi voi fiplecat de acolo
după un timp punând caietul (era un maculator – pentrucine mai ştie ce
însemna pe atunci acest cuvânt -) undeva între crengi,având grijă să
stea bine, eu urmând să revin.
Nu ştiu cum s-au petrecut lucrurile, dar ştiu că atunci nu m-am maiîntors în copac şi că după câteva zile am
avut nevoie de unicatele mele,şi am început să le caut şi nu le-am găsit
nicăieri. Nici sora mea ceamare, nici părinţii, nu mi-au putut fi de
nici un ajutor deşi răscolisemtoată casa şi curtea fără folos. A fost o
suferinţă cumplită, ce nu sepoate spune în cuvinte. Mult timp, mai multe
săptămâni, dacă nu luni.Bineînţeles că din dubluri mi-am refăcut cât se
putea din colecţiaunicatelor, extrem de încet şi de greu am început să
mă obişnuiesc cuideea că ce-i pierdut e pierdut, … până într-o zi, când,
suindu-mă în„chilia” mea din liliac (şi de câte ori nu fusesem între
timp acolo!) amzărit „clasorul”, adică maculatorul cu timbrele mele. E
greu de spuscum am reacţionat, ce m-a apucat, cum de n-am căzut de pe
crengi,extazul în care am fost, fericirea incredibilă ce-mi inunda
fiinţa…

A P. “Toată viaţa mi-au plăcut porţile/ ideea de poartă”; unde şi caresunt cele mai frumose porţi prin care aţi
intrat ?

T. D. Şi timbrele erau o poartă, porţi spre lumi fantastice, nebănuite,închipuirile în mintea mea de copil, porţi
spre alte ţări, universuri.
Porţile sunt legate de drumurile mele, de multele, nenumărateleînceputuri, treceri, transformări. Ar fi vorba
aici de elaborat despreporţile fizice, despre cele imaginare, despre
poarta care se deschide,despre cea care se închide, despre porţile
mentale, despre succese şilimitări, despre porţile internatului
Seminarului teologic (de laMânăstirea Neamţ), despre porţile căminului
Facultăţii de Teologie dinBucureşti, despre ceea ce se întâmplă dincoace
de poartă, ca şi despreceea ce-ţi imaginezi că se petrece dincolo de ea
unde vrei să ajungi …evorba de poarta dintre lumea aceasta şi cealaltă,
mai ales din perioadaîn care colectam epitafuri de pe cruci în
cimitire, şi când, în lumefiind, când mergeam în vreun oraş nou, între
punctele mele de vizitatera şi unul din cimitirele oraşului pentru a
vedea epitafurile de pecruci sau morminte funerare.
Şi azi, ideea de poartă e o fascinaţie.

A. P. “Alergăm de la un capăt la altul al lumii”; alergând aţi ajuns pepământul făgăduinţei ?
T. D. Am alergat mult prin lume, am locuit în mai multe ţări, am vizitatşi
mai multe, şi cu cât umblu mai mult, cu atât cred că realizez maimult,
că „pământul făgăduinţei” e cel de unde ai plecat. Un scriitoramerican
spunea aşa: „Acasă, este un loc pe care, atunci când creşti,vrei din ce
în ce mai mult să-l părăseşti, dar în care, pe măsură ceîmbătrâneşti,
vrei din ce în ce mai mult să revii”. Adică umblăm dupăfăgăduinţe, dar
ele sunt acolo unde nu te aştepţi să fie, în locul deunde porneşti. Eu
am plecat de acasă, adică din ţară, mai precisvorbind, nu umblând după
făgăduinţe, ci pentru că am vrut să văd, şi săbeneficiez de lucruri pe
care nu le aveam aici dar pe care am crezut cătrebuia să le am.
Acest lucru a fost şi o provocare la adresa propriei mele persoane: „Veiputea
face faţă”? dar în acelaşi timp şi un fel de fascinaţie adrumului, cam
în sensul în care spunea o bună prietenă de-a mea dinElveţia (fostă
prietenă a lui Radu Gyr şi mai apoi pentru un timp soţie asculptorului
român Ion Vlad de la Paris), Elena Iupceanu Tomescu: „Măarde, mă arde
talpa picioarelor/ Cum arde cearceaful fecioarelor”,într-un volum pe
care i l-am publicat cu ani în urmă.
Sunt sigur că peregrinarea mea nu s-a sfârşit şi că pământul făgăduinţeieste acasă.

A.P. Câtă îndrăzneală îţi trebuie “să-ţi construieşti singurătatea”
înmijlocul lumii ?

T. D. Trebuie să existe şi un „spaţiu” de singurătate în viaţa şi lumeafiecăruia dintre noi. Uneori e
acolo, la îndemână, îl vezi şi-lfoloseşti; alteori trebuie să-l cauţi şi
dacă-l găseşti, îlconstruieşti, aşa cum construieşti un templu, ca să
te refugiezi acolo,acolo unde „duşmanul” nu te mai poate ajunge, sau
dacă te ajunge, nu-ţimai poate face nimic. Singurătatea e un fel de
sfântă a sfintelor, locunde te întâlneşti cu tine însuţi şi cu Dumnezeu.
E locul creşterii talenealterate. E locul unde nu există nici otravă,
nici ispită şi nicirisc. Acolo eşti aşa cum eşti, singur în faţa lui
Dumnezeu, cum frumoszice Gellu Dorian în titlul uneia din cărţile sale.

A.P. “A început războiul şi eu încă mai scriu poezii”; care suntvolumele de
poezii apărute ?

T. D. Iată lista volumelor mele de poezie:
Exerciţii de înviere, Ed. Universalia, 2009
Stihiri cu stânjenei, TipoMoldova, Iaşi, 2007
Semnul Isar, Paralela 45, Bucureşti, 2006
Nemitarnice, Ed. Dionis, Botoşani, 2005
Poesias (bilingv), Ed. Lumină Lină, New York, 2005
Ispita rănii, poezii, Limes, Cluj, 2001.
Calea Împărăţiei (bilingv), Timpul, Iaşi, 2000 (Premiul FestivaluluiInternaţional de Poezie Religioasă, Deva, România,
Septembrie 2001).
Rugăciuni în infern, Ed. Axa, Botoşani, 2000.
Dimineaţa Învierii, Ed. Axa, Botoşani, 1999.
Lumina Cuvântului, poezii, Libra, Bucureşti, 1995.
Liturghia Cuvântului, poezii (volum bilingv), Tremain, Klamath Falls,OR, 1989.
În afară de poezie scriu eseistică şi critică literară şi, desigur,teologie şi filozofie. Asta şi predau
atât în New York, la MetropolitanCollege, cât şi la Bucureşti, la
Facultatea de Filosofie, laUniversitatea Spiru Haret: Filosofie şi
Etică, acolo, Filosofie şiLiteratură aici, dar ambele grefate adânc în
teritoriul teologiei. Nucred că există adevărată filosofie fără
teologie. Filosofia derivă dinteologie şi nu invers.


A.P. Tineretul zilelor noastre trece tot mai rar pe la biserici; capreot ne
puteţi spune “cum trebuie să te închini când îţi facirugăciunea” ?


T. D. În Bucureşti, spre bucuria mea, văd bisericile pline de tineret.Sper că aceasta este tendinţa şi în ţară. Ar trebui făcută o
statisticăpe tema asta chiar la nivel de constatare personală. Dar nu
labisericile de la sate de unde tinerii, în covârşitoare majoritate,
auplecat la oraş la şcoli, la muncă etc., ci la bisericile din oraşe.
Terog, dragă Aurel, fă tu lucrul acesta, ca experienţă personală. Mergi
în12 duminici la 12 biserici din oraşe mari: Baia Mare, Satu
Mare,Bucureşti, Cluj. Mergi de la începutul slujbei şi stai până la
sfârşit,în spatele bisericii. Te şi rogi, dar şi observi. Hai să
comentăm dupăaceea. Poate dăm la iveală un studiu necesar zilelor
noastre. Desprefelul cum trebuie să te închini există multe ghiduri
prezente şi peinternet, şi în mai toate bisericile, la chioşcurile de
carte religioasădin oraşe şi de la mânăstiri. Odată ce ştii câteva
reguli de bază, faciceea ce ţi se potriveşte. Totul e să cauţi cu
intenţia de a găsi, şidupă ce găseşti, de a pune în practică. Altfel ,
ce aş spune eu aici, arfi teorie frumoasă… Când îţi faci rugăciunea?
Răspunsul este unulsingur: mereu. Sf.Pavel spune simplu: „Rugaţi-vă
neîncetat; ca în cazulrugăciunii inimii”.

A. P. Se-ntâmplă des să vă confruntaţi “cu forţa sincerităţii”?
T. D. Ca să te confrunţi cu „forţa sincerităţii”, trebuie să cobori
închilia singurătăţii tale, în templul interior de care vorbeam. Acolo
teafli „singur în faţa lui Dumnezeu”, şi gol în faţa ta. Acolo
teconfrunţi cu tine însuţi, acolo te deştepţi, acolo, de multe ori ca
fiulrisipitor, „îţi vii în fire”. Căci tot de multe ori, afară de acel
locnu-ţi eşti în fire. Eşti nefiresc. Şi e nevoie ca din când în când
celedouă ipostaze să se confrunte, pentru ca nefirescul să n-o ia
razna;fericit cel ce ştie să ţină acest echilibru.

A. P. Mai este poporul român “iubitor de înţelepciune”?
T. D. După părerea mea, poporul român rămâne poporul român cel pecare-l am
în inima mea, cel care mi-a dat ce mi-a dat, cel prin care mădefinesc
pe mai departe. Poporul român nu înseamnă – la nivelulîntrebării –
mişcările şi grupările politice, căci de multe ori acesteaînşeală
poporul român, se dezic de el, îl răstignesc. Când zic „poporulromân” şi
zic „înţelepciune”, mă duc la ţară, în satele noastre de undevenim cu
toţii, să întâlnesc bătrânii cel mai adesea părăsiţi, să leascult inima
şi vorba. Acolo e tezaurul de înţelepciune. Nu-ţi poţi iubiţara decât
dacă eşti „ţara-n”. Cine are urechi de auzit să audă. Totulse trage de
la omul ţării, ţăranul, omul locului. În fiecare din noi artrebui să
existe „ţăranul”, în sensul cel mai nobil al cuvântului.Cuvântul „ţăran”
a căpătat, din nefericire, alte conotaţii. Ar trebui canoi poeţii să
scriem într-o zi epopeea ţăranului în toate frumuseţilelui nedescoperite
şi neapreciate îndeajuns.

A. P. Ce mai “citeşte” Theodor Damian?
T. D. Dragă Aurel, citesc pe apucate. Câte zece cărţi deodată. Foartemulţi prieteni, autori pe care-i ştiu şi
pe care nu-i ştiu, îmi trimitcărţi la redacţia revistei Lumina Lină pe
care o public la New York.
Citesc într-una, citesc cărţi ce ţin de profilul cursurilor pe care lepredau la cele două universităţi. Citesc
lucrări legate de temelecomunicărilor pe care le prezint la conferinţele
şi congreseleinternaţionale la care particip – cinci, şase în fiecare
an. Dacă mărefer la literatura română – aproape mă jenez să numesc un
autor fără anumi încă vreo douăzeci, mi-ar fi frică să nu fi scăpat
vreunulnemenţionat care să-mi fi trimis cartea, care să citească acest
interviuşi care ….

A. P. V-aţi scris “cartea vieţii”?
T. D. Nu mi-am scris cartea vieţii. Waw! Ce întrebare! Oare o voi
scrievreodată?

A.P. “Cinci au căzut: (Regele Mihai, Dej, Ceauşescu, Iliescu,Constantinescu) (unul este Băsescu), celălalt
n-a venit încă şi când vaveni va rămâne puţin timp” (Apocalipsa 16.10).
Se-ndreaptă România sprepierzanie ?

T. D. Nu sunt un expert în politică, dar nu cred că România seîndreaptă spre pierzanie.
Vorba lui Mihail Crama: „Există un cer alzeilor României: Acolo trebuie
să fie şi tata şi mama”. Ce frumos.Dumnezeul nostru în care credem, „în
care viem şi suntem” este şi„Dumnezeul părinţilor noştri”. România nu
suntem numai noi şi cei carevin, România este şi cei ce au fost. În
istoria României a fost, şipoate este multă răstignire. Dar după
răstignire vine Învierea! Dacăeste răstignire, este şi înviere. Nu se
poate altfel.


A.P. Am intrat în Uniunea Europeană; “nimeni nu ne mai cumpără marfa”(Apocalipsa 18.11). Care e
poziţia Dv. şi a celor care staţi “departe”peste ţări şi mări ?

T. D. Uniunea Europeană este locul unde ni se cade să fim. Europa auitat
de tot că odată, de mult, regele ei se numea Burebista!
Sunt mai dornici istoricii occidentali să sape la rădăcini, decât ainoştri. Din
nefericire, sau din fericire, străinii sunt primii care nespun cine
suntem. Noi spunem: nu, nu suntem mari, „nu suntem valoroşi,nu suntem de
demult” şi vin străinii şi zic: Ba da, ba sunteţi de foartede mult,
matricea culturii europene etc. De vreo trei săptămâni am fostla New
York la o expoziţie a civilizaţiei europene din vechime (ultimiicinci
mii de ani înainte de Hristos). 90% din exponate vin de laCucuteni,
Hamangia şi alte locuri de pe teritoriul de azi al României şirestul de
10% din Bulgaria şi/sau Serbia, care în acele timpuri erautot patria
moşilor şi strămoşilor noştri. Dacă aş scrie aici ce-am cititîn cartea
de aur a expoziţiei, adică impresii de oameni avizaţi, saucel puţin
relativ avizaţi (că nu merge un vânzător de la McDonalds săvadă o astfel
de expoziţie – eventual cu excepţiile cuvenite – dar careexcepţii
confirmă regula), istoricilor noştri care ignoră total aceaistorie ca
fiind „a noastră”, le-ar fi ruşine … o ruşine infinită, dacămai există
ruşine.
Şi apropos de Uniunea Europeană, sunt sigur că aceasta va descopericurând tezaurul inepuizabil al valorilor ortodoxiei noastre,
singuraţară ortodoxă care poate transmite aceste valori pe canalul
latinităţiişi că această descoperire, într-o Europă în curs de
„deznaţionalizare”,în sensul de pierdere a identităţii, îi va fi
salutară. Cred în rolulprovidenţial al României în acest context.

A. P. Care sunt după părerea Dv. cele două mari “nenorociri” prin care
atrecut România ? Va rezista România la trecerea celei de-a
treia“nenorociri”?

T. D. Cred că România a avut mai multe mari nenorociri decât două. Şi atrecut prin toate, şi va mai trece
şi prin altele. Să ne rugăm să nu fiemulte.


A.P. Acum când gripa face ravagii printre naţii, Dv. afrmaţi că “nu demoarte
mă tem, ci de Inviere”; pentru a ieşi din impas, câte “exerciţiide
înviere” faceţi pe zi ?

T. D. Chestia cu gripa este „o boală de dânşii inventată, ca cu a eiputere să vă aplece-n jug”, cum ar
fi scris Eminescu, de fapt nucriticând religia, cum greşit încă se
interpretează, ci anumite abuzuridin partea laturii umane a
instituţiilor acesteia.
Eu de când mă ştiu, în fiecare iarnă/primăvară era gripă. Pe atuncigripele nu aveau nume, şi o gripă nu
băga spaima-n nimeni, deşi atunci,ca şi acum, o gripă mai dădea în
complicaţii şi mai mureau unii. Nu credcă gripa face ravagii nici azi,
chiar dacă e aviară, ovină sau porcinăsau umană, pentru că statistic
vorbind, la nivel de proporţii depopulaţie, azi mor mai puţini oameni de
gripă decât acum 50 de ani sau200-300 de ani.
Nu cred în teoriile conspiraţiei universale, dar nici nu pot să nudisting între manipulare
de opinie şi atitudine şi cinste.
Rugăciunea, ca exerciţiu de înviere, este parte a unei stări fiinţiale,nu este, nu trebuie să fie un
act ocazional. Deci nu facem exerciţii deînviere o dată, de două, trei
ori pe zi, ca gimnastica de dimineaţă, ciexerciţiile de înviere sunt
parte din starea de veghe a spiritului.

A. P. “Caut un om printre milioane, dar nu pe oricine”; să fie acesta“singurul
lucru” care-l procupă pe Theodor Damian ?

T. D. Căutarea omului adevărat este egală cu căutarea lui Dumnezeu.Iisus
Hristos a fost şi este omul deplin, adevărat. Căutându-l peDumnezeu în
adâncul fiinţei tale, te cauţi pe tine. „M-am regăsit, cedor mi-era de
mine”, spune un vechi poem, zicere ce sună atât de fidelcu venirea în
sine a fiului risipitor când a zis „scula-mă-voi şi mă voiduce la Tatăl
meu”. Cred că această căutare/regăsire de sine careîncepe în suferinţă
şi continuă în mod voluntar, conştient şi deliberateste misiunea
existenţială a fiecăruia dintre noi…

A. P. “Moartea caută oameni”, spuneţi Dv. într-un poem, dar vor veniacele zile când
“oamenii vor căuta moartea şi n-o vor găsi; vor dori sămoară şi moartea
va fugi de ei”(Apocalipsa 9.6). Să fie aceasta doar “osimplă speculaţie
aplicată la moarte” ?

T. D. Aşa scăpăm de moarte. Din păcate, moartea e singurul nostru ceasdeşteptător.

A. P. „... curge mult dor/ şi dorul mă doare// aşa stau şi
studiezdorurile/ pe feţele şi în mersul oamenilor/ se vede dorul după
faţă/ şimersul după dor”. Care dor poate să doară mai tare ? De când aţi
începutsă studiaţi această disciplină ?

T. D. Întotdeauna suntem departe de ceva. Fie fizic, geografic, fiespiritual.
Dar dorul cel mai mare e de natură spirituală. E dorul de tine însuţi.
Edorul de cel ce-ai fost şi de care te-ai îndepărtat, e dorul de
celce-ai vrea să fii din nou şi nu mai poţi, sau ţi se pare numai … Cred
căstudiez dorul de când scriu poezie, de pe la 12–13 ani. Dorul
dinpoezia de mai târziu era ascuns în poezia de-atunci. Atunci
nu-lrealizam. Acum îl realizez, dar probabil că încă nu deplin. Sper să
fiuînsă pe cale.

A.P. “Nimic nu e la întâmplare”; a venit timpul să vă pun ultimaintrebare: ce întrebare aţi fi dorit să vă
pun şi nu v-am pus-o ?

T. D. Sunteţi un interlocutor formidabil. Nu numai că toate coordonateleacestui interviu le-aţi
construit din şi pe baza reflecţiilor melepoetice, dar la urmă v-a venit
şi ideea năstruşnică şi originală de jocal întrebării. Dragă coleg,
(alternez aici formulele persoanei a douaplural, cu singularul), poate
că aceasta ai vrut. Să mă opresc aici şisă mă bucur de „iscodirea” ce cu
măiestrie mi-ai făcut, şi să mă gândescpe mai departe ce mai era de
iscodit şi la care mi-ar fi plăcut sărăspund.

Îţi mulţumesc,
Aurel Pop.



Vizualizări: 32

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor