AVATAR[1]

În ultimul timp simţeam că au loc nişte transformări în interiorul... Practic, în mine. Le resimţeam la nivelul cortexului.

Doamne, dacă mi se măreşte numărul şi volumul circumvoluţiunilor şi ajung cine ştie ce geniu!? Aoleu, curat apocalipsă! Asta-mi mai lipsea!?

Eram total dezorientat.

Am dat fuga la medic să-mi facă un RMN, o rectoscopie, ceva...

Rezultatul? Avusesem o migrenă cauzată, probabil, nici medicul nu era prea sigur, de presiunea atmosferică coroborată cu efectul dulceţei de dude pe care o consumasem la masa din seara de Revelion! Da, dulceaţă de dude! Un amic de-ai mei fusese plecat într-o delegaţie culturală în Azerbaijan, la Baku, şi asta s-a gândit el să-mi aducă drept suvenir de la Marea Caspică! Mă ştia gurmand, deh! Zgârcitu’ naibii, la icre negre nu s-a gândit!

Liniştit de faptul că nu se întâmpla nimic prin cutia mea craniană, dar chiar nimic, m-am dus la farmacie unde am făcut reţeta dată de către medic. Preventiv. 500 de lei. Preventiv, că dacă aş fi fost găsit „malad”, cine ştie la ce scoruri ajungeam!

Mi-am luat reţeta şi am plecat către casă.

2010 începuse cum nu se putea mai bine, eram sănătos. Nu aveam nimic cu capul. De restul nici nu-mi mai păsa.

Mergeam liniştit, păşind agale spre staţia RATB de unde ar fi trebuit să iau autobuzul 135 până la Piaţa Iancului. Ningea.

În staţie dau să cumpăr bilet, un chior nu mai aveam prin buzunare, dădusem toţi banii pe consultaţie şi pe reţeta aia idioată. Să mă urc fără bilet? Nu, că vin pinguinii bleumarin şi n-am chef să-mi dea amendă şi să mă fac de râs. Mă cunoaşte lumea. Bârfeşte tot Bucureştiul. România! Europa! Află Obama! Mai bine o iau pe jos. Zece staţii. Hai, că nu-i mult, încerc eu să mă încurajez!

Dar, tocmai în momentul când mă înclinasem în faţă pentru a-mi lua avânt şi a-mi face curaj, aud un scrâşnet de frâne şi o voce aproape suavă care mi se adresează politicos.

―Domnu’ Martin?

―Da, răspund eu, ce sens avea să-mi ascund identitatea. Nu eram căutat de Interpol, nu fusesem complice la nicio spargere, nu candidasem la alegerile prezidenţiale, nu violasem pe nimeni, încă... Mă rog! Da, doamnă, eu sunt! Ne cunoaştem? Îmi cer scuze, eu...

―Dar, se poate, Martin?! Sunt eu, Maribella, fosta ta colegă de bancă dintr-a cincea! Şcoala Generală 46?!

―Dintr-a cincea?! Şcoala generală 46?!, încerc eu să par surprins. Bine, de surprins eram surprins oricum! Ceaţă totală! Nu-mi mai reaminteam nici măcar numele, păi dar cum arăta cu codiţe şi fustiţă! Mă pofteşte în maşină, un Audi Q 7 de culoare albă. Da’ tu ce mai faci, măi?, întreb eu ca să mă redresez, să câştig timp.

―Bine! Dar nu eşti surprins cum de te-am recunoscut după aproape 30 de ani?!

―Ba, bine că nu! Cred că... Adică, pur şi simplu, ca să fiu sincer până la capăt, eu nici acum nu-mi dau seama cu cine...

―Ei, hai, măi, Martin! Nu mai ţii minte când, în recreaţii, îmi ridicai sarafanul să-mi vezi chiloţeii şi ne alergam până la cancelarie şi-napoi?! Sincer? Nu-i mai ţineam minte chiloţeii. Tetra, probabil!? Şi nu-i mai ţineam minte pentru că eu ştiam că nu iertasem nicio colegă, indiferent de clasa în care studia. Am fost scos la careu de vreo... Dar ce, eu mai ţin minte!? Noroc că s-au schimbat directorii de câteva ori şi am scăpat de exmatriculare. Fără a mai face referire la bătăile pe care le luasem acasă. Bonus. Responsabilă cu resortul acesta fusese mama. Cea mai dragă fiinţă din lume.

―Măi, ce săăă... zic! Vag, aşa. Ştiu că purtai nişte codiţe adorabile, asta cu codiţele o băgasem la mişto, pentru că toate aveau codiţe cu fundiţe pe-atunci. Şi mai ţin minte că aveai nişte ooochi! Albaştri, ca şi acum. Am fost şi îndrăgostit, plusez eu, deşi, în continuare, nu aveam habar cine era fiinţa cu care purtam acel banal dialog. Fosta mea colegă drăguţă, de altfel, prea machiată pentru gustul meu, zâmbea continuu şi îşi dădea întruna capul pe spate. Cred că era un început de flirt! „Body language”. Unde mai pui că eram şi sănătos. Poate doar efectul dudelor de la Marea Caspică să...

―Ce faci acum?, mă ia ea repede.

―Uite, mergeam spre casă...

―Da? Şi n-ai vrea să ne oprim la o cafea?, chestia cu cafeaua, chiar dacă nu obişnuiam, nu mă deranja, dar cum nu aveam o leţcaie la mine, iar cardul era pe zero... Hai, măi, că fac eu cinste! Sunt datoare, cumva! aruncă ea repede. Era datoare!? De unde, frate? Ia, stai aşa, gândesc eu în... gândul meu, acolo prin cortex. Hai, că începe să devină interesaaant!

―Păi, nu cred că se poate refuza aşa o invitaţie! Mai ales din partea ta, Maribella, Maribella şi mai cum?, încercam să-mi storc creierul, dar aproape la clipită, fosta mea colegă se conformă. Telepatie sau ce?!

―Acum sunt Johansson. Maribella Johansson. Nu mă mai cheamă Popescu, cum mă ştiai tu! Da’, dracu te mai ştia!? Deci a fost o Popească. Dar care, că am avut trei colege cu numele ăsta!?

Mă rog, Q 7 se îndrepta cu viteză spre Calea Dorobanţilor. Ceva nu-mi dădea pace. Cu ce-mi era datoare, Doamne, femeia asta? Mă măcina, al dracului!

―Ia, uite, făcu ea, nu-i niciun loc de parcare! Au apărut după revoluţie toţi papiţoii care şi-o freacă prin Dorobanţi. Să-i vadă lumea. S-apară la ziar.

―Da, zic eu, numai figuranţi.

―Ia, uite-l şi p-ăla cu Dacia Logan! Frate, prostule care eşti, cară-te, că aici este Dorobanţi!

―Ei, lasă! Mergem în altă parte sau o lăsăm pe altădată...

―Uite, ştii ce zic eu, mergem la mine! Locuiesc în apropiere, pe Londra. La o vilă. Normal că fata locuia la o vilă! La maşina asta, doar nu era să locuiască la bloc, ca mine!? Să ducă gunoiul la ghenă!? Nu a durat cinci minute şi am ajuns. Era o vilă somptuasă, al cărei garaj se deschisese de pe telefonul ei mobil. Eram la subsol. Întuneric. Maribella mă luă de mână şi-mi făcu vânt pe o scară ale cărei trepte se luminau odată ce păşeai peste ele. Asta este căsuţa mea! făcu ea pe modesta.

―Căsuţa, repet eu, pe un ton sarcastic. Felicitări, Maribella! Viaţa ţi-a surâs. Ai „muncit” şi ai reuşit.

―Am muncit pe dracu’. Am avut noroc. Uite, ia loc aici, vin imediat! Te superi dacă am să te las singur câteva minute?

―Ei, cum? Simte-te ca acasă!, încerc eu un spirit de glumă.

―Mda, a fost bună asta cu „ca acasă”. Mă duc să fac un duş, că vin direct de la aeroport. Vezi că pe măsuţa din mahon tailandez, comandă specială, este o telecomandă, dacă apeşi pe butonul verde din dreapta jos, din tavan se va coborî un ecran şi poţi să muţi după aceea pe DVD, dând pe butonul albastru de la mijloc şi să-ţi alegi un film, ceva. Iar în spatele tău este un bar, serveşte-te!

―Merci mult, nu-i nevoie!, dar deja vorbeam singur. Dispăruse la baie. Ia, uite cum o duc unii dintre români! Mult mai bine decât mulţi dintre „mogulii” occidentali. Deci, se poate: Romanian dream! Coşmar, nu altceva.

Iau telecomanda, care bărbat ar fi refuzat invitaţia de a fi stăpânul unei telecomenzi cu funcţii multiple! Mă ridic şi merg în mijlocul living-ului imens, de unde admir tapiseriile scumpe şi apăs pe unul dintre butoane. Parcă albastru era pentru... Mă rog, apăs unul la întâmplare, aşteptând să se întâmple ceva, dar nu se întâmpla nimic! Totuşi, un ţârâit abia perceptibil se auzea de undeva, de departe, când, mă trezesc cu o lovitură după ceafă. Mă întorc să parez lovitura următoare, dar nu era nimeni, nimeni în afara ecranului care coborâse şi stătea drept şi alb în faţa mea. Movieplex! Drept în plex! Mamă, de nu-mi venea să-i car la telecomenzi... Cred că-mi făcuse şi-un cucui! Mă aşez pe canapea, ca să preîntâmpin şi alte eventuale altercaţii fizice şi pun telecomanda pe măsuţa din mahon tailandez, „comandă specială”. Aşa vorbesc parveniţii, îşi laudă până şi materialul din care sunt făcuţi papucii de casă, neuitând să pomenească şi de provenienţa acestora. La fel de mult contează şi modul cum s-a făcut achiziţionarea şi prin ce... avataruri trecuse!

―Scuze, am venit! Ia, uite, nu ţi-ai luat nimic din bar! Şi de ce nu ai pornit DVD-ul?

―Am vrut să te aştept!

―Politicos ca întotdeauna, de unde atâta politeţe!?, că nu mai puteam de durere. Probabil că ecranul nu-mi făcuse doar cucui! Dar, privind-o mai atent pe Maribella, nu-mi venea să-mi cred ochilor de transformarea prin care trecuse! Se schimbase într-un neglije semitransparent, descheiat până la... Aproape de... Oricum... Mă luase cu traspiraţie! Doamne, visez? mă întrebam în sinea mea.

―Uite, am în barul din spatele nostru o sticlă de vin vechi de 50 de ani pe care o ţineam pentru ocazii speciale, iar acum mi se pare a fi una dintre acelea. Este un Shiraz[2] din Africa de Sud. L-am câştigat la o licitaţie. Cred că nu vrei să ştii preţul! De fapt, nici nu mă-ntrebase, dar aşteptam să-mi spună cât! Eşti drăguţ să faci pe somelierul?! sigur că eram. Cred că ar trebui şi nişte cuburi de gheaţă că a stat la căldură!

―Unde găsesc gheaţa?

―Vezi că în bucătărie este un frigider din acela mare, Electrolux, cu trei uşi şi bar, iar pe una dintre ele găseşti un dispozitiv special care face cuburi de gheaţă, Normal că toate erau de firmă în casa asta! Şi normal că trebuia să-mi spună la fiecare frază ce model, eventual anul fabricaţiei, modul de achiziţionare şi preţul. Mai aşteptam chestia cu preţul. Am găsit frigiderul, nici nu aveam cum altfel, era cam cât bucătăria mea de la bloc, iar eu mă lăudam cu ea la colegi că era mare. 10 metri pătraţi! Aduc gheaţa şi desfac sticla de Shiraz veche de 50 de ani.

―Pentru sticla asta de vin m-am bătut la licitaţie cu un fermier foarte bogat din Paulpietersburg, oraş din provincia Kwazulu-Natal. O groază de bani! Hai fată, strigam în sinea mea, hai cu preţul! Doream nespus să aud asta. Oare devenisem masochist!?

―Cred că te-a costat ceva..., forţez eu nota.

―Da, dar la mine banii nu contează! Ei, bine, era parvenită, dar avea şi limite. Banii la ea nu contau?! Stai că asta nu suna rău de loc!

Din nou îmi revenise acea stare de plutire!

Am golit repede un pahar, pe urmă încă unul... Atmosferă destinsă. Maribella stătea pe canapea, cu picioarele băgate sub ea şi cu capul lipit de umărul meu. Un sân îi stătea gata să izbucnească afară de... fericire! Simţeam cum pantalonii începeau să-mi fie cu o măsură mai mică!

―Auzi, Maribella! Acum că...

―Martin, dacă ţi-e cald, fă-te comod! Adevărul este că stăteam cu cravata strânsă de beregată, gata să mă sufoc. Nu puteam să-i refuz invitaţia. Eu mi-am scos cravata şi cămaşa, iar Maribella pantalonii, după care s-a ridicat şi, foarte atentă, mi le-a pus, la dungă, pe măsuţa din mahon tailandez, „comandă specială”! S-a aşezat din nou lângă mine. De data aceasta se cuibărise la pieptul meu şi mă privea fix. Fix între ochi. În timp ce eu salivam... pardon!, o priveam fix între sâni.

―Ziceai că ai avut noroc...

―A, cu situaţia mea. Păi, da, că eu de aceea nu am mai continuat şcoala alături de tine, părinţii mei au imigrat în Suedia, unde tata avea o soră. Am crescut, m-am dus la facultate, iar acolo... acolo l-am cunoscut pe decan. L-am cunoscut atât de bine încât după un timp ne-am şi căsătorit. Părinţii mei s-au opus, îţi dai seama...

―Nu, nu-mi dau...

―A, da! Nu aveai de unde să ştii, eu aveam 25 de ani, iar soţul... 70.

―Şaptezeci!?

―Vârsta optimă! Iar cea de-a treia noapte de amor i-a fost fatală.

―Ceasu’ rău...

―Pisica neagră! Decanul se trăgea dintr-o familie foarte bogată, ceva aristocraţi. Din câte am înţeles, era unicul urmaş al fostului mare rege şi reformator al Imperiului Suedez, Gustav I[3]. Una peste alta, am o avere frumuşică.

―Frumuşică!?

―Să zicem... câteva milioane de euro. Câteva zeci, acolo. De fapt, aproape trei sute.

―Trei sute de milioane de euro!!!, începuse să se învârtă pământul cu mine.

―Cash! Fără să mai pun la socoteală un castel în nordul Suediei, undeva pe lângă orăşelul Umeå [4]...

―Un castelaş, acolo!

―Şi câteva turme de reni pierdute prin toată Laponia.

―Şi reni, măi, da’ dă-o-n...

―Şi din acest motiv am deschis un restaurant cu preparate din carne de ren la Göteborg. Eram bulversat. Mă gândeam că aş putea să-l fac, în sfârşit, invidios pe fratele meu. Fratele ăsta al meu care...

―Este gustoasă carnea asta de ren?, reiau eu firul discuţiei.

―Este, dar nimic nu se compară cu sărmăluţele din carne de porc din România. Dar mai ia un pahar de vin, dragule!

―Am băut destul. Mi-a cam crescut tensiunea.

―Atunci, dacă ţi-a crescut şi în amintirea a ceea ce a fost, sărută-mă! Aşa o invitaţie directă nu mai primisem niciodată. Nu am aşteptat să-mi spună de două ori.

―„Come to papa”, am scrâşnit printre dinţi, aşa cum văzusem într-un film cu George Clooney, parcă!, şi ne-am răsturnat de pe canapea. Iar m-am lovit la cap!

Ne-am tăvălit pe blana de pumă argentiniană de la poalele canapelei, mai bine de o jumătate de ceas, după care, târându-ne pe coate şi pe genunchi, am ajuns în dormitor.

A fost o nebunie. Cu vaiete, cu strigături... Tot tacâmul! Mă gândeam că Maribella nu mai avusese parte de o partidă de amor de la moartea decanului.

Fusesem în al nouălea cer. Încă pluteam.

Da, dar Maribella mai voia să urce odată în al nouălea cer. Şi-a fost.

Şi-a mai vrut odată! Şi... a fost!

Extenuat, stăteam răsturnat pe spate şi priveam în oglinda din tavan la silueta plăcută a Maribellei.

―Cum a fost, Martin?

―Senzaţional, mami! Cum să fie!? Ai clasă!

―Martin, că mi-am adus aminte!

―Ce?

―Acum, că ai văzut ce se afla dincolo de chiloţeii aceaia, cum ţi s-a părut?

―Muuult mai mare!

―Hai, nu fi Pufi! Auzi, chiar că doream să te întreb, pot să apelez şi eu la tine cu o problemă minoră?

―Mai este vorbă? Ca între foşti colegi... de-a cincea!

―Apropo, ştii că te-am văzut la televizor?

―Da? Se poate, că mi-am lansat în toamnă o carte.

―Da? Ţi-ai lansat o carte!? Tu şi scrii?

―Pe lângă că respir?! Ei bine, da! Mă chinuie talentul. A fost o carte de proză umoristică: „La vânătoare de râşi”.

―Felicitări!

―Merci!

―De fapt, ştii care-i baiu’? Eu sunt în litigiu cu statul român pentru un conac din Munţii Bihorului, undeva pe Valea Albacului şi pentru câteva sute de hectare de pădure, tot pe-acolo. Ceva minor, nişte probleme cu actele. Crezi că ai putea să mă ajuţi într-un fel...

―Cu mare plăcere! Ce trebuie să fac?

―Ei, ştii tu, că doar eşti ministru secretar de stat!

―Mimi... ministru secretar de stat!? Instantaneu m-a pufnit râsul.

―Ce-i, dragă?, se impacientă uşor Maribella, în timp ce eu nu puteam să mă mai opresc din râs. Mă ridicasem în picioare şi m-am repezit la sticla de apă. Evian, bineînţeles. Am dat-o pe gât cât-ai zice... conac! Maribella, stană de piatră, se forţa să afişeze, cât de cât, un zâmbet.

―Ce... să fie? Păăăi, tu nu ştii?!, încercam să articulez printre hohote de râs şi lacrimi.

―Am spus ceva care...

―Nu, nu. Dar tu l-ai văzut la televizor pe fratele meu geamăn. El... El este secretarul de stat. Fratele ăsta al meu... De fapt, a fost o mică dramă la noi în familie. Părinţii noştri au divorţat pe când aveam 10 ani, iar judecătoarea ne-a împărţit ca pe nişte obiecte.

―Aşa, şi?, se încruntă Maribella, bătând uşor din picior.

―Prin recurenţa memoriei parcă retrăiesc şi acum partajul: „Una lustră merge la pârât, alta la reclamantă; una bucată fier de călcat merge la...”

Fratele meu geamăn a mers la tatăl nostru care locuia în Primăverii, iar eu în Iancului, cu mama. Nu că mi-ar fi părut rău, dar el trăsese cartea câştigătoare. Asta-i viaţa. De aceea el este acum ministru secretar de stat, iar eu...

―Aşa, şi? Maribella părea din ce în ce mai nerăbdătoare să audă continuarea. Devenise şi extrem de nervoasă, dar nu-mi dădeam seama de ce!

―Nu am mai vorbit şi nu ne-am mai văzut de atunci, de la divorţ. Aşa este când nu creşti în Primăverii. Te-mpuţi! Suntem despărţiţi de 34 de ani. Ne întâlnim, doar întâmplător, pe stradă. La semafor. Multă lume ne confundă. Într-o zi, eram pe bulevardul Magheru, a venit unul la mine şi mi-a dat un plic cu 10.000 de euro, spunându-mi: „Îmi cer scuze că am întârziat cu returnarea împrumutului!” I-am mulţumit omului, că doar nu era să fiu prost crescut. Aşa mi-am luat Logan-ul.

―Adică, ce vrei să spui? Că eu m-am f... de trei ori degeaba?

―Nu, Maribella, dar îţi poţi închipui că ai văzut un film în 3D. De exemplu, Avatar, al lui James Cameron!

―Păi, şi f... şi cu banii luaţi?!

―Nu-i aşa, pentru că filmul a luat trei Oscar-uri, totuşi!

Instantaneu am mai căpătat un cucui. De la telecomandă. Bine că măcar sticla de vin nu şi-a atins ţinta.

În trei secunde am găsit singur ieşirea.

Cum am ajuns în stradă, la minus şapte grade, doar cu chiloţii tetra pe mine şi cu telefonu-n mână, l-am şi sunat pe prietenul care îmi făcuse cadou dulceaţa de dude. L-am sunat să-i mulţumesc. Sincer, o recomand tuturor, după care trebuie neapărat, dar neapărat să aşteptaţi în staţie la 135.

Mda, dar mai greu o să vă fie dacă nu aveţi un frate geamăn.

Musai în Primăverii!



[1] AVATÁR s.n. (În religia indiană) Încarnare a ființelor divine în formă de om sau de animal. ♦ (Fig.) Transformare, metamorfoză. [Pl. -re, -ruri. (s.m.) -ri. / < fr. avatar]. (Dicționar de neologisme, Florin Marcu și Constant Maneca, Editura Academiei, București, 1986)

[2] Shiraz sau Syrah, este o varietate de strugure negru folosit în procesul de fabricaţie a vinului. Locul în care Syrah străluceşte în toată măreţia sa este Valea Rhône-ului din Franţa. Diferenţa dintre Syrah şi Shiraz, din punct de vedere genetic este nulă. În Franţa precum şi o mare parte din Statele Unite ale Americii, este numit Syrah, iar in Australia, Africa de Sud şi Canada este numit Shiraz. Până nu demult, în Australia purta denumirea de Hermitage.

[3] Gustav I, născut Gustav Eriksson (12 mai 1496 29 septembrie 1560), a fost rege al Suediei din 1523 până la moartea sa. A fost primul monarh al Casei de Vasa, o influentă familie nobiliară care va deveni casa regală a Suediei în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.

[4] Oraş situat în provincia Västerbottens län, parte a regiunii istorice Västerbotten. Umeå se află la vărsarea râului Ume älv în Golful Botnic şi este oraşul de reşedinţă al provinciei. Umeå este cunoscut şi ca oraşul mestecenilor. Este al doilea cel mai nordic oraş universitar al Suediei (după Luleå) şi un important nod rutier.

Vizualizări: 23

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor