avatarurile unei lichele surprinse într-o cetate asediată

AVATARURILE UNEI LICHELE SURPRINSE
ÎNTR-O CETATE ASEDIATĂ

Şi dacă mă vei crede, Judecătorule, tu care ar fi trebuit să fi fost dăruit cu putere şi înţelepciunea aceea risipită cu zgârcenie pe faţa Pământului şi obişnuit să crezi numai în faptele dovedite cu temeinicia probelor sau cu mărturia martorilor, deci, dacă mă vei crede sau chiar de nu mă vei crede, acum de la mine vei afla numai adevărul. Minunează-te! Nu voi ocoli nimic din cele ştiute de mine aşa cum, de altfel, nici la cercetările din beciurile Judecătoriei nu ţi-am spus minciuni. Să mă crezi! Nu m-am gândit că aceasta a doua întâlnire a noastră să se petreacă acum când suntem egali. Ne vom plimba împreună prin livezi şi poieni presărate cu flori albe, curate, nestropite cu sânge şi ne vom bucura de parfumul delicat al florilor de „sângele voinicului.”
Să ne oprim, am nevoie de mângâierea soarelui, prea mi-au amorţit ciolanele în temniţele Judecătoriei. Tu nu stai prea mult sub bolţile ei jilave, doar în camera de tortură şi numai atât cât îţi trebuie să smulgi mărturisirile trebuitoare; acolo este cald, forja la care se înroşesc cleştii şi spăngile, cele folosite atât de des pentru dezlegarea limbilor şi aflarea tainelor dorite, deci, forja aceea răspândeşte multă căldură. Focul acela îl cunosc eu bine, arde cu văpaia silniciei. Prea multă arsură… pentru un singur vinovat! Bucură-te acum de strălucirea soarelui, de mireasma adusă de vânturile răcoritoare ale dimineţii.
Când mă judecai nu mă temeam de tine, trebuia să dai o hotărâre nedreaptă, tu nu puteai face altfel, trebuia să mă condamni, nu te interesau întâmplările vieţii mele, nu ţi-ar fi fost de folos la darea sentinţei stabilită de superiorii tăi. Află acum, Judecătorule, acuzaţiile aduse mie nu au fost adevărate! De ce n-am vorbit atunci în timpul judecăţii? Ce întrebare e şi asta? Nu m-ai fi ascultat, nu aveai timp, nu aveai nevoie să ştii… Vedeam cum ascultai neatent vorbele mele, cum aşteptai plictisit să se termine tortura la care trebuia să fiu supus chiar dacă aş fi recunoscut învinuirile. Nici n-ai auzit printre gemete mărturisirea tuturor faptelor mele rele, cele cerute de tine…
Mai era ceva, fusesem cuprins de remuşcări, mă simţeam vinovat faţă de tine. Întâlnirea noastră în beciurile Judecătoriei a fost neaşteptată. În timp ce mă cercetai sau mă judecai condamnându-mă la o moarte nemeritată, atunci gândurile mele se îndreptau către nevasta ta, Doris. Amănuntele povestite de ea, situaţiile ridicole în care te aflaseşi de nenumărate ori mă înveseleau. Privindu-te, îţi retrăiam toate isprăvile şi toate blestemăţiile pe care nu credeam că le poţi face ca judecător onorabil. De unde o cunosc pe Doris? Câte clipe delicioase am petrecut împreună!? Am locuit în casa ta câteva săptămâni, ea dorea să mă aibă mereu aproape, numai aşa putea folosi, spre bucuria noastră, tot timpul când erai plecat. O femeie cu adevărat straşnică! Îmi dau seama… la vârsta ta… şi ea atât de coaptă, dezlănţuită, aş spune chiar neruşinată, revendicându-şi împlinirea la care frumuseţea şi iuţeala sângelui o îndreptăţeau să râvnească.
Cum, după părerea ta femeile nu sunt din neamul oamenilor? Mi se pare că le judeci nedrept aşezându-le cu puţin deasupra animalelor şi sub condiţia sclavilor. Eu le admir alcătuirea şi mă bucur de câte binefaceri aduce însoţirea cu ele. De ce te înfurii şi le blestemi? De ce-ţi dispreţuieşti nevasta? Nu ţi-a încălzit ea aşternutul când ai dorit, s-a supărat ea atunci când ai fost neputincios, nu ţi-a orânduit ea masa, odihna, curăţenia şi câte altele? Ai avut o poftă pe care ea nu ţi-a îndeplinit-o? Chiar şi atunci când ameţit de tăria vinului băut neîndoit cu apă, îi cereai să-ţi întoarcă spatele şi nu faţa cum ar fi fost cuviincios, sau când o strigai cu numele altei femei, ei bine, şi atunci ea ţi-a fost ca o slugă! Da, ştiu, mi-a povestit multe! Ar fi trebuit să te ruşinezi! Bine, bine, nu te tângui! Nu-ţi găsi justificări, cu toţii greşim uneori, dar trebuie să recunoşti, un asemenea giuvaer merită preţuire! Să nu-mi vorbeşti de onoare, altfel am să-ţi amintesc de ţiitoarea ta din Cartierul De Sus! Da, aflase de ea, de toate şi de toţi. De unde? Mă plictiseşti, nu vreau să fiu iar cercetat! Când eram în temniţă aveai dreptul, mă supuneam, dar acum?...
Mă simţeam bine în casa ta, aş mai fi rămas un timp, îmi plăcea ospitalitatea … De ce nu ţi-au spus slugile nimic? Nu mă priveşte! A trebuit să plec din cauza fiicei tale mai mari, Efaristia, se deda cu atâta bucurie la plăcerile abia descoperite încât devenea, pe zi ce trecea, tot mai obositoare, nu voia să mă împartă cu maică-sa. Cu toate că-i datora supunere şi respectul cuvenit unei mame, când era vorba de mine nu mei ţinea cont toate acestea. Ce-a fost cu Efaristia? Este o poveste lungă şi frumoasă, dar nu ţi-o voi spune! Mai bine să ne bucurăm de priveliştea munţilor înzăpeziţi şi florilor din poiană! Mânia ta nu mă mai poate ajunge, Judecătorul, acum nu mai ai putere!
Recunosc, cuvintele au valori şi semnificaţii diferite, schimbătoare, depinzând de oameni şi de locuri, dar dacă mă numeşti lichea, înţelegem amândoi acelaşi lucru, o mare secătură. Aşa par vouă celor care nu puteţi cuprinde cu minţile voastre decât nesemnificativul aparent din faptele mele. Te lauzi! Pivotul dreptăţii, justiţiarul incoruptibil, cunoscător profund al sufletului omenesc? Încercarea de a-ţi crea imaginea unui om de mare probitate nu mă poate amăgi. Chiar dacă ţi-ar lipsi cusururile dovedite cu „probe îndestulătoare” este ştiut faptul că judecătorii ajung în iad; de multe ori au fost pătimaşi sau influenţabili, au cântărit vina după legi nu totdeauna drepte sau, cel mai grav şi mai obişnuit gest, au slujit interesele celor puternici.
Vorbim prea mult despre tine… M-am eliberat de păcătoşenia existenţială şi nu doresc să-mi pierd timpul despicând firul funiei tale în patruzeci şi patru de iţe alunecoase! Chiar dacă am înaintea mea eternitatea, nu-mi place… Sunt încă tânăr! Poate la bătrâneţe…
Te cred, te cred, îţi câştigai asemenea altor neisprăviţi arginţii cocliţi cu truda unei râme inelate… Destul! Dacă te ofensezi te voi lăsa şi mă voi îndrepta pe drumurile mele, trebuia până acum să mă pun în mişcare, am zăbovit prea mult şi popasul acesta interminabil mă poate anchiloza. Ştii tu, Judecătorule, cât mai am de mers, cât spaţiu sunt sortit să devorez cu fălcile paşilor mei, cum drumurile pe care le străbat se bifurcă şi cum de fiecare dată la răspântie străjuieşte un Sfinx cu semne magice ce trebuiesc bine înţelese şi descifrate? Numai aşa te îndrepţi spre unde vrei să ajungi şi găseşti locul către care ai plecat. Cum să-ţi lămuresc miracolul acesta ţie, sedentar burtos şi judecător nededat la bucuria stării de mişcare? Ţinta e primul vârf văzut din răspântia unde pândeşte Sfinxul cu semnele lui, după acestea voi desluşi calea ce duce la Ţara Bunului Ioan! Sunt şi altele, multe mai la îndemână, dar duc în pustiuri… Ai răbdare, vei afla!... Şi trecut de încrucişarea a fel de fel de drumuri, pândit de Sfinxul cu semne, porneşti către piscul-ţintă abia desluşit în ceţurile fumurii. Cu ochii la el mergi… Şi trecut de a doua răspântie a fel de fel de drumuri pândită şi ea de Sfinxul cu alte semne… înţelegi Judecătorule?
De fiecare dată pe unde trec şi unde poposesc mai mult sau mai puţin timp rămâne o femeie Doris neconsolată sau o Efaristie neîmplinită, nemulţumiţi Judecătorul, Vizirul şi chiar Mai Marii Oameni Ai Cetăţii… Nu pot zăbovi, trebuie să ajung acolo spre unde am plecat! Ai auzit de acel loc? Este normal să nu-l ştii! E o taină, ea se transmite de la un ştiutor la un altul devenit ştiutor, cu speranţa ca iniţiatul să pornească şi el spre Ţara Bunului Ioan. Unul, doi, mii sute de mii străbatem spaţiul… cărările pornite de peste tot se unesc pe măsură ce ne apropiem şi ne întâlnim doi, cinci, mii, două zeci şi cinci de mii, milioane într-un fluviu universal…
Uneori se cere un popas… pe o piatră în pustiu, la umbra unui gutui sau sub acoperişul casei tale, Judecătorule. Şi dacă Doris te ia sub ocrotirea ei, ce-ţi mai poţi dori? Doar atât, să te înzdrăveneşti cât mai repede şi să pleci… părăsind aşa bunăstare şi aşa femeie dăruită… Te plictiseşti? Mintea ta sedentară nu are iuţeala de a urmări înţelesul adânc…
Părăsisem casa ta şi mă stabilisem la o gazdă convenabilă. Sosise timpul acela care îmi spunea… Nu mai puteam rămâne în Cetatea Lungului Asediu, pingisem sandalele, peticisem găurile caftanului şi-i alungasem păduchii, mă încărcasem de dorinţa esenţială…
Îţi aminteşti de ziua execuţiei mele? Un soare minunat…În beciuri îl uitasem. Erai de faţă alături de Mai Marii Oameni Ai Cetăţii Lungului Asediu, toţi îmbrăcaţi în haine preţioase, catifele scumpe îngreunate cu fir de aur… miroseaţi urât, necurăţaţi pe deasupra şi prin interiorul vostru. Am fost jignit de ţinuta precară a soldaţilor, se cuvenea să aibă ţinută de paradă! Şi prostimea aceea sedentară!!! Călăul însă, un artist! M-a chinuit aşa cum se cere la uciderea unui om de rangul meu… Voi ţine minte această ultimă a mea moarte! Cu dezinvoltură de maestru mi-a despicat pielea în lungul şirei spinării şi a început să o jupoaie încet, având grijă să presare sare fină pe carnea dezgolită, pe terminaţiile secţionate ale nervilor înnebuniţi şi grăbiţi să trimită vestea nenorocirilor… până când, de atâta îmbulzeală, ne mai încăpând atâta durere, s-a dat ordinul de plecare… Aşa am putut să-l urmăresc mai bine, ieşisem din corpul meu şi stăteam aşezat picior peste picior pe spânzurătoare. În afara găurilor fireşti doar două sau trei ciupituri, totuşi jenante. Prin ele au ieşit smocurile paielor cu care mi-au umplut pielea atârnată de spânzurătoare, iar o vrabie a vrut să-şi facă cuib intrând prin gaura de sub omoplat. Era plină de ouă şi căuta o clocitoare. Până la urmă a intrat prin sfincter. Degradant! Să ai un cuib de vrăbii tocmai acolo! Ce înjosire!
Mă întreb dacă nenorocirea mi se trage de la pâra făcută împotriva mea de o femeie sau au fost implicate alte mari interese. Îmi amintesc ceea ce scria în încheierea scrisorii citite ca act de acuzare la proces: „… şi dacă n-ar fi înşelat prietenii, tot aşa cum a nesocotit ospitalitatea Cetăţii, nu am fi aflat ce suflet nesimţitor zace în el şi cum se foloseşte de toată bunătatea noastră numai spre binele lui, plătindu-ne cu necredinţă, părăsindu-ne aşa cum a părăsit o cetate după alta, plecând pe drumurile lui, lăsând în urmă neconsolarea celor înşelaţi. O asemenea neprietenie ar trebui pedepsită cu severitate! Dar dacă se va căi cu neprefăcută smerenie şi va rămâne pentru totdeauna în Cetatea Lungului Asediu, dacă se va întoarce la cei părăsiţi cerându-le tuturor iertare, atunci ar trebui scăpat de osândă… că mult lucru folositor e în stare de a face, aşa după cum am auzit şi eu…”
Era a treia lună de asediu. Tot de atâta timp porţile Cetăţii rămăseseră zăvorâte de teama duşmanilor voştri.. Dacă se scurgeau zilele celor trei luni şi încă o zi din cea de a patra lună m-ar fi găsit între ziduri, aş fi fost pierdut, intram într-un ciclu închis cu şanse minime de a porni din nou la drum. Puteam murii… Aşa cum s-a şi întâmplat! Execuţia la care am participat amândoi cu roluri diferite, s-a întâmplat în cea de a patra zi a celei de a patra luni. Ce importanţă a avut? Nu-ţi voi spune! Un om ca tine ar fi trebuit să cunoască magia numerelor, moştenirea caldeenilor a ajuns până la noi chiar dacă Pitagora nu se născuse încă…
M-a înfricoşat gândul de a rămâne la nesfârşit în Cetatea Lungului Asediu…
Într-o noapte înăuntru şi în afara zidurilor nimic nu se mişca, totul încremenise într-o zăpuşeală lipicioasă, focurile ardeau cu flăcări negre, nevăzute, înfierbântând pământul şi cerul, gândacii şi furnicile amorţiseră în crăpături, câinii renunţaseră să tragă de hoiturile parfumate, soldaţii şi străjile picoteau rezemate de metereze, Mai Marii Oameni Ai Cetăţii sforăiau cu burţile umflate… în acea noapte doar eu şi ea eram vii… Mă dorea cu nesfârşită şi disperată ardoare, mă dorea pe mine disperatul care mă doream plecat pe nesfârşitul meu drum… O dezmierdam povestindu-i cât mai am de mers, zugrăvindu-i Ţara Bunului Ioan aşa cum auzisem din gura altora, taină a lor apoi şi a mea, ţelul lor şi al meu… de a merge… Şi ea mă voia numai al ei, rămas aici definitiv, asediat de poftele ei şi a zecilor de păcătoase care îşi revendică dreptul de a se preacurvi cu cinste, străduindu-se să stingă vlaga regimentelor de ostaşi adunaţi să apere Cetatea. Am stat ascuns câteva zile în odăiţa de sub acoperişul de plumb al casei stăpânite de acea gazdă convenabilă… De cine mă ascundeam? Când nefericitul Don Juan soseşte, vestea se răspândeşte repede în cetate, în târg, printre colibele satului, chiar şi în pustiu se află că splendidul armăsar a sosit…( cum se află un fapt atât de „al tău”?). Nici oboseala drumului, nici sfârşeala chipului, rănile din tălpi, barba neîngrijită, jegul de pe spate, păduchii din plete, nimic din toate acestea nu le dezgustă căci, dacă te privesc în ochi, ele găsesc acolo scrise toate semnele, promisiunile, puterile, slăbiciunile, dorinţele, precum şi acea neputinţă de blestemată de a nu putea refuza chemarea celor nărăvite la plăceri furate…
La uşa odăiţei de sub acoperişul plumbuit s-a înfăţişat Vizirul cu slugile şi oştenii… le-a lăsat afară şi gazda a adus cele trebuitoare, sorbea lichioruri şi ceaiuri tari, mă îmbia şi pe mine, apoi pofti altceva şi eu eram singurul la îndemână… Dar treaba de cea mai mare însemnătate era alta, Vizirul voia să ies din cetate, să duc o vorbă celor de afară, neprietenilor… S-a jurat că el e sigurul ştiutor al mesajului, dar mai ştiau şi alţii, şi tu Judecătorule! Acesta este adevărul!
Atunci a sosit şi pâra acelei femei, auzise ce îmi cereai şi nu voia să mă lase să plec. Când mă strecuram prin ieşirea aceea ascunsă şi neştiută de nimeni, gărzile m-au prins. De unde ştiau ele locul de trecere?
Eşti nevinovat? Cine s te creadă! Eraţi prieteni, îi făceai un serviciu şi, pentru că ştiai, iată că ai ajuns să-mi fii companion pe această pajişte… Pe mine nu mă preocupă intrigile, minciunile şi josniciile… din cauza lor ţi s-a găurit pielea… Vizirul mă trimite cu un mesaj în afara Cetăţii, puteam să-mi îndeplinesc misiunea, dar, tot atât de bine, puteam să mă strecor nevăzut pe drumurile mele… Iar tu, Judecătorule, mă aştepţi tocmai în locul strâmt al trecerii, mă prinzi şi Vizirul te lasă să-i jupoi pielea, renunţâd repede la interesul lui pentru mine. Nu!! Nu sunt lichea şi mincinos, Judecătorule! Capcana nu a fost prea complicată, dar eu nebănuind nimic, n-am scăpat din ochiurile ei. Nu sunt invenţii! Să-ţi spun rolul fiecăruia… Eşti ipocrit! Nu te jura, e un obicei barbar şi demonstrează tocmai contrariul!
În modul cel mai firesc Vizirul avea nevoie de o diversiune, de ceva care să inflăcăreze soldaţii, să elibereze ura şi nesiguranţa. Un trădător executat aduce mulţimii încrederea în Mai Marii Oameni Ai Cetăţii, sporeşte încrederea în victorie şi în izbăvirea Cetăţii de duşmani. Se lămurea felul în care tainele, tăriile şi slăbiciunile fuseseră cunoscute de duşman, suspiciunile erau aruncate asupra mea scăpându-i pa alţii de bănuială.
Lucrătura nu mi s-a părut prea inspirată, dar văzând ura şi dispreţul care mă înconjura, sunt gata să cred în previziunile Vizirului.
Cum să mă desvinovăţesc? Îndeplineai dorinţa Vizirului, aveai redactate mărturisirile mele, le-am semnat aşa cum mi-ai cerut, de ce atunci chinurile torturii? Făceau parte din ritualul condamnării la moarte. La moarte cu el, aţi zis toţi, nu se află pe lume o pedeapsă mai grea! Speraţi să distrugeţi în mine ultima tresărire de omenesc. Condamnare însoţită de chinurile cele mai atroce este o formă de exprimare primitivă, un gest rudimentar… O pedeapsă cu adevărat înfiorătoare ar fi fost anularea sensului adânc al existenţei mele, vocaţia de a merge înainte, hotărârea de a face toate sacrificiile aflate în puterea unui om pentru a străbate nesfârşitul drum ce trece şi prin Cetatea Lungului Asediu şi duce, aşa cum duc toate drumurile încâlcite de pe acest Pământ spre Ţara Bunului Ioan. Să-mi fi tăiat un picior sau un deget! Da! Iată infinitul suferinţei, apoteoza artei de a pedepsi un pelerin. Aşa schingiuit n-aş fi sperat să străbat drumurile, deşertul, restul rămas din Cale… Prin moarte mi-ai asigurat o libertate de mişcare nelimitată, putinţa de a călători fără oprelişte. Astfel exist!
Pentru spiritele comune diferenţa dintre moarte şi inexistenţă e greu de sesizat, prin condamnare eu „sunt mort” dar „exist”, ceea ce e cu totul diferit de „a nu mai fi”. Condamnarea la moarte fizică a fost o inexactitate, deoarece o existenţă moartă este, totuşi, un mod subtil de „a fi” iar prin speculaţie se poate dovedi cu uşurinţă că, aflat în această stare, „exist” măcar în parte, ca o amintire. Inexistenţa, în schimb, este înfiorătoare! Dacă aşa sentinţă ţi-ar fi trecut prin minte, ai fi avut ştiinţa să o formulezi şi puterea să o aplici… Ce imensă nenorocire! Ar fi fost suficient să potriveşti cuvintele nimerite acestui blestem suprem şi el m-ar fi ajuns! Tot ce-ai făcut, toată strădania ta, a fost de prisos!...
Te cred, nu înţelegi, eşti la fel de obscur ca vieţuirea ta între curtezane şi intriganţi… Eşti o lichea, Judecătorule!Da, n-ai fost singurul păcătos şi nici cel mai pervers! Acum ai alt statut, trebuie să uiţi minunatele feluri în care-ţi găseai plăcerile, cu care îţi hrăneai josniciile… Exersează contemplaţia! Ea te va duce cu uşurinţă către tembelism, apoi, pe măsură ce-i vei stăpâni mecanismele şi te vei afunda tot mai adânc şi mai definitiv în seducătoarea ei beţie, îşi vor creşte şansele de a supravieţui morţii totale, împiedicând dizolvarea ta în inexistenţă tot atât de uşor ca un gândac de bucătărie. Mai ai o şansă…
Jignirile tale nu mă ajung! Se pare că eşti cu desăvârşire pierdut, urma de consistenţă ţi se destramă constant… Nu înţelegi nevoia de „a fi”, ea e o stare numai a mişcării, exclude sedentarismul global, al trupului şi al minţii… Îţi consumi ultimele energii vitale în injurii şi insulte şi asta, ţi-o spun eu, te va anihila în cel mai scurt timp! Acum dispari, te prefaci în nimic, aşa arată haosul fragmentelor de vieţi…
Te-am pierdut, n-ai să mai poţi auzi şi celelalte fapte importante care ţi-ar fi fost trebuitoare… aveai atâtea de aflat!...
Iată, se apropie Vizirul! Cât de repede a ajuns pe aceste ţărmuri! Sunt fericit că te afli în această poiană cu flori… mai ales că acum nu mai porţi cu tine acel miros de cocină cu care erai infestat… da, puţeai îngrozitor, Vizirule! Ştiu, apa este scumpă …
Cum se face că ţi-au găurit pielea aşa de repede? Prieteni tăi din afară au făcut asta!? Tocmai ei care au intrat în Cetate prin porţile deschise de tine la ceasul potrivit! Nu mă gândeam să ajung erou postmortem! În viaţă optica se schimbă radical în scurt timp! Deci, ţi-au tăiat gâtul, Vizirule, pentru pielea mea jupuită! Evident a fost un pretext mizerabil, ştiai bine că nu eram prietenul lor, de fapt au vrut să scape de tine, doar aşa, pentru că puţeai îngrozitor, ca un porc sedentar infestai totul în jurul tău… Nu te-au spălat vânturile pustiului, ploile plaiurilor de munte, zăpezile trecătorilor… nimic nu te poate spăla când stai la adăpostul zidurilor. Trebuie să porneşti, ca mine şi ca toţi ceilalţi înţelepţi , spre Ţara Bunului Ioan! Ce vom găsi acolo? Nimeni nu ştie cu certitudine, unii bănuiesc iar alţii afirmă că acolo se găseşte un loc de unde poţi să pleci mai departe, spre altă Ţară!!! Deci, ai fericirea de a te bucura de greutăţile altui drum ce-ţi stă înainte, de speranţa de a ajunge iarăşi acolo, de emoţia de a avea un ţel plin de incertitudine. Te las, Vizirule, eu am pornit! Destul am lâncezit în spatele zidurilor Cetăţii Lungului Asediu…
Ca să mă urmezi trebuie să te cureţi prin exteriorul şi interiorul tău! Cum se face asta? Începe prin a recunoaşte puterea Universului. Mulţumeşte-I că El există şi că ne îndreaptă pe toţi, cu grijă înţelegere şi iubire către Ţara Bunului Ioan!
1989

Vizualizări: 121

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de spiridon ramniceanu pe Octombrie 24, 2013 la 9:31pm

Mulţumesc Maria R şi Adrian pentru lectură şi aprecieri! Cu multă consideraţie  SR

Comentariu publicat de Monica Rohan pe Octombrie 24, 2013 la 8:42pm

Înaltă știință în mânuirea condeiului, fraza perfect construită, nuanțată, armonioasă... Subiectul captivant. Felicitări!

Comentariu publicat de adrian pe Octombrie 24, 2013 la 6:49pm

ideea ar putea sa se transforme in teatru ! antic . hai, cel mult shakespeare-ian .

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor