AVEA DREPTATE DÜRRENMATT…

În întreaga lume, milioane de cupluri s-au despărţit, pentru ca providenţa să-i pună iarăşi faţă în faţă după un timp oarecare. Creatorul e curios. Vrea să vadă dacă limitările noastre autoimpuse ne alterează umanitatea. Singurul nostru aliat e timpul. Timpul... este cel mai răbdător zeu.

***

Potirul Soarelui s-a vărsat din greşeală pe pământ şi pârjoleşte totul, dar mai ales aerul. Care are gust de plumb topit. Chiar, ce gust o fi avut plumbul topit ? Cine ştie. Oi fi ştiut într-o altă viaţă.
Dar banca pe care şed e de lemn. E caldă, dar măcar nu frige ca rahaturile alea de fier din parc, care îţi iau şi pantalonii de pe fund dacă nu eşti atent.
Şi în plus, e la umbră. Umbră deasă, de castan. Nu că ar fi cine ştie ce. Dar cu infernul ăsta torid de sorginte africană, tot e mai bună decât nimic.
Aştept.

*
Iat-o ieşind.
Uşa batantă a băncii se roteşte în urma ei ca o roată a norocului sui-generis. Părul blond îi flutură în adierea fierbinte a dimineţii tropicale. Bluză de mătase, pantaloni drepţi, pantofi cu toc destul de înalt. Business class, monkey suit.
Hm, chiar şi aşa, arată la 49 ca la 29. Niciodată n-a fost prea frumoasă. Cred că un francez în loc să zică „belle” ar fi preferat „joli”. Dar e numai impresia mea. Acum mult timp un anume îndrăgostit o vedea ca fiind cea mai frumoasă femeie de pe Pământ. Nu ştiu. Ştiu că nu ştiu.
-Bună.
Ochi mari miraţi. Oprire. Un pic de confuzie.
-Ce faci aici ?
-Nu crezi că pot să-ţi pun aceeaşi întrebare ?
Sec, plat.
-Eu aici lucrez.
Ei, na. Parcă eu bat ţurca. Sunt pensionar, e dreptul meu să-mi fut timpul cum vreau.
-TOT aici lucrezi.
Gata, a început războiul. A început. Ruşine mie. Ea trage o salvă de puşcă şi eu răspund cu artileria grea.
Nu ştie ce să spună.
-Uite care e treaba, zic eu. Îmi amintesc de o puştoaică faină care odată, demult, îmi spunea ce romantic ar fi să te întâlneşti peste ani cu fostul iubit şi să depeni amintiri.
-Şi ?
-Şi mă gândeam că accepţi o invitaţie la o cafea. Greşesc ?
Da, aş putea greşi şi nu ar fi prima oară.
Dar cafeaua nu e vin. Nici tort. E ceva neutru, străin şi cosmopolit. Cam ca băiatul turc care îţi duce bagajele în camera de hotel şi apoi aşteaptă peşcheşul.
-Nu stiu... Nu cred.
-Înţeleg, ai bărbat gelos. Ştiu cum e.
Aiurea. N-are bărbat. E singură. Şi nu ştie că eu ştiu.
Îşi muşcă buzele. Ce va fi mai mare, prudenţa sau orgoliul?
-Fie. Dar să ştii că sunt o fiinţă umană foarte activă şi prin urmare foarte ocupată. Timpul meu e măsurat. Deci ora şi locul, te rog.
Bullshit. Am căştigat prima rundă. Am zis eu că dreptatea e întotdeauna de partea calibrului mai mare...

*
„Chrys Café” e un pub mic şi drăguţ cu subsol, bar, cofetărie, terasă la trotuar dar mai ales discreţie. La patru şi jumătate după amiază sunt cam singurul client.
Spre surprinderea mea, e punctuală şi fără fasoane.
Ne aşezăm la o masă la terasă, cât mai între tufe. Comandăm. Ea cafea cu lapte. Eu, black, straight, one sugar.
-Deci...
-Deci...
Ochii albaştri-cenuşii îşi aruncă gheaţa prin fundurile de borcan ale lentilelor. Altă dată tremuram. Acum nu mai e cazul. Îi susţin calm şi neclintit privirea, fix, indiferent, fără să clipesc. Am poposit în toţi anii ăştia prin infernuri de gheaţă şi foc despre care ea nici măcar nu-şi poate forma o părere.
-Pentru ce te afli aici ?
Scurt şi la obiect, fără să piardă timpul. Îmi place. Zâmbesc, dar zâmbetul meu e atât de rigid încât l-ar face invidios şi pe Schwarzenegger.
-După cum ştii, timpul vieţii ne e măsurat. Ocaziile de a ne vedea la ochi, destul de puţine. Aşa că am profitat de oportunitate pentru a te vedea.
-Destul de cusută cu aţă albă, oportunitatea asta.
-Prostii. Viaţa însăşi nu mai e la fel. Fiecare clipă poate fi şi ultima. Chiar de aş fi cusut-o cu un odgon pescăresc, adevărul nu poate fi negat. Ai văzut vreodată moartea cu ochii ?
-Nu.
-Eu da. De trei ori.
-Îmi pare rău pentru tine.
-Nu asta e problema.
Fac o pauză. Respir. Îmi adun forţele.
-Nu pot pleca de aici cu o greutate pe suflet. Înainte de a-mi lua rămas bun de la lumea asta de tot râsul, am hotărât că voi spune ceea ce am de spus şi nu am spus tuturor celor care se aşteptau de la mine să mă comport onorabil.
-Eu nu aştept nimic de la tine.
-Minţi.
Calm, plat, fără nici un fel de inflexiune în tonul vocii. Tăios.
Tresare ca şi cum i-aş fi dat o palmă. Lasă în jos privirea.
Am câştigat şi cea de-a doua rundă.

*
Au sosit cafelele. Julius Meinl. Mişto.
Reiau.
-Sunt aici, în faţa ta, pentru a-mi cere iertare.
Rămâne cu gura căscată. Didn't see it coming...
-Pentru ce, Doamne iartă-mă ??
-Pentru că nu am fost alături de tine când ar fi trebuit să fiu.
-Cum aşa ?
-Îţi aminteşti cum ne-am despărţit ?

***
13 August 1989. Fatidică zi.
Ea vine şi îmi trânteşte pe birou o cutiuţă de carton unde se află toate amintirile noastre, scrisori, poze, briz-briz-uri luate de prin iarmaroace, inimioare de pluş, lănţişorul de aur cu inimioară cu dedicaţie.
-Le vrei, ia-le. Pe toate. Eu oricum nu am cum să le păstrez.
Sunt palid si încordat, abia mă ţin pe picioare după o noapte de nesomn şi trei certuri la telefon.
-Nu. Lasă-le, să rămână la tine. Poate măcar aşa îţi vei aduce aminte de mine din când în când.
Pufneşte nemulţumită.
-În fine, cum vrei tu.
-Aşa vreau.
Se aşteaptă ca durerea să mă facă să urlu. Să-i cad în genunchi. Să o implor.
Dar nu. Astăzi nu.
Mai mult, reuşesc să găsesc în mine puterea de a zâmbi. Mda, e mai mult un rictus, o strâmbătură, dar...
-Poate că îţi va da Dumnezeu gândul cel bun să nu le arunci la gunoi după ce plec.
-Poate.
-Sau îţi face urât masculul dacă le vede ? În cazul ăsta poate că nu ai făcut cea mai bună alegere.
-Are rost să reluăm la nesfârşit aceeaşi discuţie ? Nu mai suntem împreună. Gata. S-a terminat.
-Dacă e şi mai gelos şi mai violent decât mine atunci nu-ţi văd logica. Sau măcar motivaţia.
Se înroşeşte la faţă şi bate din picior.
-Motivaţia mea e motivaţia mea !
Doar într-un singur caz e femeia atât de categorică.
-Doamne Dumnezeule. Câte luni ?
Tace.
-Şi îl faci ?
-Am stabilit şi nunta.
E o lovitură atât de puternică încât am simţit moartea dându-mi târcoale.
Gem ca un bou lovit între coarne şi căzut în jug. Furie, neputinţă, jenă, mâhnire, toate se contopesc într-un vârtej din ce în ce mai negru şi mai dens.
-Băi târâie-brâu, ai grijă ce faci, ca să nu chem miliţia.
Cea care m-a apostrofat e colega ei de birou, o contabilă de vreo 40 si ceva de ani, solo, o jigodie ordinară care mă antipatizează vădit.
În disperare de cauză, îmi regăsesc demnitatea.
-Doamnă, îmi pare rău pentru dumneavoastră dacă singurii bărbaţi pe care i-ati avut au fost cu toţii nişte ciomăgaşi ! Dar să ştiţi că există şi băieţi cuminţi. Însă probabil ăia nu vă excită îndeajuns.
Jigodia părăseşte biroul înjurând.
-Fac pariu că ea ţi-a făcut „lipeala”...
-Nu e treaba ta.
Da. Destinele noastre s-au separat şi acum se îndepărtează văzând cu ochii.
-Ai dreptate, nu e. Şi nici suflete pereche nu mai suntem.
-Termin-o cu prostia asta, suflete pereche, ursiţi şi altele.
-Totuşi ai spus altceva acum un an.
-Am spus că-mi place de tine nu că te iubesc.
-Şi că putem avea un viitor împreună.
-Nu-i adevărat.

*
26 Februarie 1988.
E lângă mine, în pat. Ne-am hârjonit o vreme.
-Ce crezi, iubire?
-Despre ce ?
-Despre ce am discutat mai devreme. Uită-te şi tu. Toate colegele tale de cămin s-au măritat, şi-au durat o familie, un viitor.
-Hmmmmm..
-Hmmm ?
-Nu zic nu... aşa, în principiu... întâi să termin, să-mi dau examenul de diplomă, să mă prezint la post...
-OK. Oriunde te-ar repartiza, vin după tine.
-Nu te grăbi.
-Te iubesc. Tu nu mă iubeşti ?
-Ba da, ţin foarte mult la tine, supărăciosul meu drag.
-Spune-mi că mă iubeşti.
-Te iubesc... cred.
-Suntem destinaţi să fim împreună.
-Da... cred.
-Suflete pereche.
-Nu ştiu... Asta nu ştiu. Rămâne de văzut.

*
13 August 1989.
Între noi se instalează încet dar sigur o tăcere stânjenitoare.
-Totuşi nu voi înceta să te iubesc.
-E problema ta.
-Voi încerca să te protejez...
-Nu am nevoie.
A tăiat tot, a rupt tot. Nu mai avem ce ne spune.
Şi dacă mă joacă ? Şi dacă se aşteaptă ca dintr-o clipă în alta să-i cad în genunchi, să o implor cu ochii în lacrimi să se răzgândească ?
Oare nu-şi dă seama ?
La difuzorul din birou se aude în surdină vocea lui Nicu Alifantis : „E frumos, e prea frumos la tine-n suflet...”
Întreb mai mult ca să mă aflu în treabă.
-Ţi-au dat ăştia carnetul de partid ?
-Nu încă. Dar m-au primit.
-Da...
-Ce da ?
-Da, faptele eroice sunt peste tot în jurul nostru, ele aşteaptă doar să fie comise.
„E târziu, e prea târziu la mine-n gând...”
E o măgărie, dar sunt atât de amar încât nu m-am putut abţine.
-Poate că ar fi timpul să pleci.
-Da.
Mă îndrept cu paşi grei spre uşă.
„Împărtăşim, împărtăşim aceeaşi soartă...”
-Dacă vei dori totuşi să... reevaluezi situaţia... voi fi aici, pentru tine. Cheamă-mă şi voi răspunde la apel.
-Nu e cazul.
-Atunci... adio, iubire.
-La revedere.
„Dar nu se ştie, nu se ştie până când...”
Am încercat s-o sărut dar mi-a întors obrazul.
În prag m-am oprit câteva secunde, fără să mă întorc. Zadarnic am sperat la o chemare, un apelativ, un strigăt, ceva. Nimic.
Am păşit dincolo şi am mers înainte.

***
Răscolirea amintirilor nu e chiar întotdeauna ceva romantic şi plăcut.
-Asta e. Ţi s-au întâmplat zeci de lucruri rele şi nu am fost lângă tine ca să te susţin.
-Ce ştii tu.
Beau cafea. E bună tare. Răcoritoare, culmea. Trezeşte şi-un mort.
Abrupt, schimb subiectul.
-Ce-ţi face fata ?
De uimire, scapă linguriţa din mână. Ofsaid ! Eu mi-am făcut temele...
-E... plecată. La master.
-Ar trebui să aibă 25... 26 de ani.
-Da.
-De cât timp nu vă vorbiţi ?
Paloarea i se accentuează brusc. Am nimerit un punct nevralgic. Ar vrea să dea o replică dură, dar durerea e prea mare.
-Nu ştiu. Am încetat să socotesc... acum câtăva vreme.
-De fapt, e majoră. E pe picioarele ei.
-Face ce vrea. Îşi câştigă traiul. E independentă.
-Da.
Sorb încet din cafea.
-Ai crescut-o singură.
-Da.
-Familie monoparentală.
-Da.
Hm. Detest să am mereu dreptate.
-Pe de altă parte, nici o femeie nu rămâne gravidă în prima lună de după pierderea virginităţii. Ori trăiai mai demult cu el... şi m-ai minţit. Ori ai rămas gravidă cu el după ce ne-am despărţit... şi m-ai minţit. De ce, draga mea ?
-Nu ştiu.
-Îţi spun eu. Pentru că eram minţibil. Pentru tine era amuzant. Oamenii buni pot fi uşor duşi de nas. Şi tu continui să crezi asta... spre propria ta damnare.
Când iese la suprafaţă, adevărul stă deasupra ca uleiul, dar e mai greu ca plumbul...
-Chiar şi aşa, ŞTII că dacă m-ai fi chemat, aş fi venit ca gândul.
-Da. Dar nu am vrut. Mi-a fost... jenă.
Trei la zero pentru mine.

*
Se scutură, îşi revine, respiră adânc.
-Mai bine spune-mi despre tine. Nevastă-ta ce face ?
Punct ochit, punct lovit.
-De ce ţi-aş spune ? Nici măcar nu o cunoşti.
-Nici tu pe fiică-mea.
-N-aş băga mâna-n foc pentru asta.
-Ce-ai zis ???
Se ridică de pe scaun ca o valkyrie furioasă şi răzbunătoare.
-Şezi dracului, că verşi cafeaua şi se holbează lumea la tine.
Se aşează, dar e tensionată ca un arc.
-Da, am cunoscut-o. Din întâmplare. Apoi a făcut nişte lucrări pentru mine. Nu-ţi fă probleme, am plătit-o bine, nimica toată, o muie, o labă, chestii studenţeşti normale.
Ochii ei aruncă fulgere de ură în stare pură. Dar e nehotărâtă. Nu ştie dacă spun adevărul sau doar fac mişto de ea.
-Te omor, porcule.
-Chiar şi în ziua de azi, aşa bolnav şi hodorog cum mă aflu, şi tot ţi-ar veni greu.
Râd hohotit, zdravăn.
-E aşa de uşor să spui cuiva ceea ce se aşteaptă să audă. Cum ai putut să-ți închipui așa ceva despre mine ? Nu te urăsc. Chiar dacă te-aș fi urât, tot nu aș fi făcut o astfel de tâmpenie. Să-ți fie rușine dacă ai gândit așa ceva.
Scot din servietă o carte. E cartea mea, scrisă de mine. Bani prea mulţi n-am avut, 520 de exemplare e un tiraj foarte mic. Dar se cheamă că sunt scriitor.
I-o pun în faţă.
-Ia-o. E pentru tine. Cu dedicaţie.
Râd iar, cu poftă. S-a muiat cu totul dar încă nu i-a trecut încordarea.
-Ăăăă... despre ce e vorba ?
-S-o crezi tu că fac spoiling. Citeşte-o. Şi dacă nu ţi-o plăcea, arunc-o la gunoi, cum ai făcut şi cu restul amintirilor de la mine.
Tresare, se scutură. Palmele verbale sunt uneori mai greu de suportat decât cele fizice.
-Ursita mea dragă, îngân eu vorbele de acum aproape treizeci de ani.
-Termin-o cu prostiile astea. Ţi-am zis de atâtea ori că nu cred în aşa ceva.
-Şi tot de atâtea ori, Dumnezeu te-a lovit. Fără milă. Şi asta pentru că şi tu şi restul lumii suferiţi cu toţii de o lacună fundamentală de judecată. Umblaţi cu tâmpenii, de genul Dumnezeu e bun, Dumnezeu iartă, ţii post, te spovedeşti, te împărtăşeşti. Aşa, şi ? Cum repari greşelile şi nedreptăţile din trecut ? Căci trecutul e imuabil. Hm ? Aud ? Oameni buni, Dumnezeu nu poate fi bun înainte de a fi drept. Ai îndoieli ? Citeşte tezele sfântului Augustin. Şi gândeşte-te bine.
-Chiar aşa fiind... ce legătură are ?
-Tot auzi pe diferite posturi tot felul de predicatori, de toate denominaţiile. Chiar şi de-ai noştri. Ortodocşi. Catolici. Whatever. Toţi zic acelaşi lucru. „God has a plan at work for us all”. Dar oare ştiu ce guiţează ? Ce dau pe goarnă ? Hm ? Nu cred. Universul e determinist în întregimea sa. Nu e nimic haotic în el. Totul e guvernat de legi precise. Dacă sari dintr-un copac vei ajunge inexorabil pe pământ din cauza gravitaţiei, care e o lege universală, deci divină. Dacă bălăngăni un pendul, oscilaţiile sale se vor opri după un timp. Totul tinde spre ordine şi echilibru. Acesta e modelul. Un sistem deschis. Care nu poate funcţiona dacă nu e hotărât dinainte ceea ce urmează să se întâmple. Şi noi simţim. Dar adesea ne speriem. Sau nu băgăm în seamă. Cât despre noi... nouă ne-a fost scris să fim împreună. Înţelege că indiferent dacă tu crezi sau nu, lui Dumnezeu nu-i pasă. Dacă ai interferat cu planurile Lui, te dă la o parte fără să discute. Nu m-am răzbunat pe tine. Nici măcar nu am făcut vreun efort. Nici n-a trebuit. Am stat şi am privit. Aşa, pur şi simplu. Ca la cinema. Cum iei de la Domnul ciomege pe spinare la greu. Şi de aceea acum îmi cer iertare.
-Nu ai de ce...
-Ba da. Am lăsat sarcina asta pe umerii tăi fragili. E nedrept. Dacă tot era să ne negăm destinul comun, eu trebuia s-o fac, nu tu. Aşa cel puţin nu ai fi suferit.
-Nu ai de unde să ştii.
-Ba da. Tu eşti aceea care nu are credinţă nici cât un bob de muştar.
-Eşti maliţios.
-Eu, maliţios... Ascultă-mă. Am plecat atunci de la tine fără să ştiu pe unde umblu. Am ajuns acasă după două zile fără să-mi amintesc pe unde am fost. Sau ce-am făcut. Apoi am încercat să mă sinucid.
-Doamne... N-am ştiut.
-De unde era să ştii ? Te pregăteai intens...
-Nu-ţi bate joc de mine. Te rog.
-În fine... au urmat şapte luni de iad. M-am străduit să uit. Ziua era noapte, noaptea era infernul. Soarele era negru. Oamenii erau duşmani. Am descoperit că îmi plăcea să fac rău. Uram cu înverşunare totul şi pe toată lumea. Dar cel mai mult mă uram pe mine însumi. Ştii ce cumplit e să accepţi existenţa lui Dumnezeu şi totodată să-L urăşti ? Atunci am încercat să mă sinucid a doua oară. N-am reuşit şi m-am urât şi mai mult. Am ajuns să-mi fie indiferent dacă trăiesc sau mor. Am devenit un anti-social. Mă băgam în orice conflict şi dacă nu era, cream eu unul. Îmi plăcea să fiu pocnit, ca să mă doară... şi să am motiv să dau mai tare.
-Oh... Doamne... eu nu te-am cunoscut aşa.
-Tocmai.
-Nu.... nu vreau să port responsabilitatea pentru aşa ceva.
Râd.
-După cum spuneam, indiferent dacă tu crezi sau nu, lui Dumnezeu nu-i pasă. Dacă ai interferat cu planurile Lui, dă cu tine de pământ. Te paşte soarta lui Iov. Eu am pierdut totul, mai mult decât o dată. Tu la fel. Să nu crezi că nu ştiu.
Cum spuneam, mi-am făcut temele. Continui.
-Dacă am fi rămas împreună, nu ştim cum ar fi decurs lucrurile. Adevărat. Dar ştim cu siguranţă că nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Ai mei au plecat din lumea asta certaţi cu mine. Ai tăi la fel. Şi în tot restul vieţii ne punem întrebarea: „Puteam, oare, evita catastrofa ?”. Da, puteam. Dar nu o vom şti niciodată sigur. ACEL trecut e epuizat iar pentru mine realităţile alternative sunt deranjante. Nu tratez cu modul condiţional. Indicativul e singurul cuantificabil aici.
Cu asta, mi-am făcut al patrulea punct. Dar nu mai vreau. Ajunge.
-Deci asta e. Iartă-mă şi Dumnezeu să te ierte. Pentru toate neajunsurile pricinuite.

*
-Tot nu mi-ai răspuns la întrebare.
-Care ?
-Cu nevastă-ta.
-Bine. E la muncă, în Italia.
-Şi... nu eşti gelos.
-Nu.
-De ce ? Mai multe motive ai să fii gelos faţă de ea acum decât faţă de mine atunci.
-Bullshit.
Îi susţin calm privirea albastră, de oţel viu.
-Eşti schimbat.
-Sunt acelaşi.
-Nu. Eşti schimbat. Eşti altfel. Nu am fost în stare să văd la tine nici un sentiment. Nici ură. Nici măcar dispreţ.
-Asta te aşteptai să vezi la mine ? O răbufnire de ură şi dispreţ ? Eşti antagonică. Păi cum s-ar fi împăcat asta cu romantismul amintirilor ?
-Faci mişto. Sarcasmul tău ustură.
-Tot sarcasmul ustură. Asta e o lecţie pe care am învăţat-o de la tine. Lecţiile tale sunt foarte greu de uitat. Şi în general cam tot ce vezi la mine e o consecinţă directă a acţiunilor tale. Suntem cu toţii suma circumstanţelor induse de oamenii cu care interacţionăm. Şi chiar şi asta e o lege universală, deci divină.
-Am zis că nu vreau să port responsabilitatea pentru asta.
-Am zis că nu contează ce vrei tu. Câte oglinzi ai schimbat la baie în tot acest răstimp ? Ai avut măcar o dimineaţă liniştită ?
Tace. Şi poate pentru prima oară duritatea din privirile ei dispare ca luată de vânt.
Mi-e jenă şi mă simt stingher.
Pentru dreptate, pentru adevăr, a trebuit s-o frâng. Să o rănesc la rândul meu. Siguranţă, distanţă, prestanţă, augusteţe... s-au dus. Nu a mai rămas în faţa mea decât o biată femeie singură şi răvăşită, pentru care nu mai pot face nimic. Paradoxal, suferinţa pe care nu se mai chinuie s-o ascundă îi aşterne pe chip un alt fel de frumuseţe, austeră şi fragilă.
Îmi vine s-o mângâi, s-o strâng în braţe, s-o consolez, s-o dezmierd. Dar nu pot.
Nu pot.
Ridic palma dreaptă, mă uit. Nici un deget nu tremură.
Respiraţia îmi e liniştită şi egală.
Nu transpir mai mult ca de obicei. Nu simt nici un fel de încordare.
Zâmbesc unui gând zănatic, un citat dintr-o carte. „Dacă acum mi-aş cresta pielea mâinii cu un cuţit, probabil că n-ar curge nimic”.
-Te iert.
Vocea ei, grea şi răguşită, mă surprinde un pic.
Deodată îmi dau seama că e gata. Aici e capătul.

*
Cafelele s-au terminat de mult. Fac semn spre bar. O tinerică fâşneaţă şi sprintenă, cu un şorţ albastru legat în talie, a înţeles imediat. Îmi aduce nota.
-Iubire demult apusă, îţi mulţumesc pentru că, iertându-mă, mi-ai uşurat povara. Când voi pleca din această lume va fi cu o greutate mai puţin. Nu te lăsa înşelată de aparenţe. Un Univers în meta-echilibru nu înseamnă neapărat şi stabilitate. Putem fi amândoi morţi până mâine, chiar din cauze cu totul diferite. De fapt, însăşi întâlnirea noastră e un act de voinţă divină. Nu crezi ?
-Ba da, acum cred.

Plânge în tăcere. Lacrimile îi curg în neştire pe obrajii palizi.
Plânsul e bun, uşurează.
Plânsul e divin, absolvă.
Plânsul e necesar, completează.
Niciodată n-am vazut-o plângând. Acum e prima oară. Acum mult timp, ea m-a văzut pe mine plângând şi a hotărât, din vârful buzelor ei subţiri, că nu sunt îndeajuns de bărbat. Dumnezeu, care fiind drept nu ne dă ceea ce cerem ci ceea ce ni se cuvine, i-a dat ceea ce a avut nevoie. „Un bărbat adevărat”. La fel şi mie. Mi-a dat simţirea durerii neputinţei. Am plâns până când nu a mai rămas nimic de plâns.
Aş plânge şi eu dar nu pot. Nu mai simt nimic. Nimic.
Nu pot.
-Aşa încât, dacă ai ceva de cerut, cere-mi acum, şi voi face ceea ce pot ca să îţi satisfac cererea. Dacă ai ceva să-mi mai reproşezi fă-o acum. Dacă vrei să mai adaugi ceva, adaugă acum. Dacă nu, mă ridic şi plec, înainte ca prezenţa mea să devină prea stânjenitoare pentru tine.
Mă ridic de pe scaun, se ridică şi ea.
-Orice ai face, fă acum. Nu ne vom mai vedea în această viaţă.
Înciudată, caută zadarnic în poşetă un şerveţel. Ce să-i faci, plânsul nu a fost printre preocupările ei majore. Cumva, o admir. Dură, luptătoare, răzbătătoare. N-a avut timp să plângă. Dar azi...
Îi ofer batista din buzunarul de la piept. Aceeaşi pe care ea mi-o dăduse în urmă cu 27 de ani. Semn de despărţire, de la Othello încoace.
-Nu am nevoie de nimic, nu doresc să-ţi cer nimic. Aş dori însă... să te rog ca şi tu să mă ierţi.
-Eu te-am iertat demult. Cu Dumnezeu e altceva. Va trebui să te ierţi pe tine însăţi ca să te poată ierta El.
Îmi iau servieta şi cârja.
-Adio, draga mea. Dumnezeu să te aibă în pază.
Asta e. End titles.
Păşesc în afara terasei pe trotuarul de asfalt moale.
Ca şi acum mult timp, potirul Soarelui s-a vărsat din greşeală pe pământ şi pârjoleşte totul, dar mai ales aerul, care are gust de plumb topit. Lumina te orbeşte, liniştea te asurzeşte.
Dar nu m-am mai oprit câteva secunde. Nu mai aveam pentru ce.
O pagină de viaţă a fost în sfârşit definitiv întoarsă...
-Stai.
Stau. Mă întorc. Ce-o mai fi vrând ?
-Eu... ştii... adică... of, la naiba. Vino-ncoace.
Se lipeşte de mine şi mă ia in braţe. Îşi pune obrazul pe pieptul meu. Oftează în timp ce lacrimile îi curg în neştire, pătându-mi cămaşa.
-Poate că am o amintire pentru tine, zic.
-Ce amintire ?
-Ziua de 1 Mai 1988. Când am fost amândoi la motel la terasă. Mici. Bere. Şi vreme frumoasă.
-Da. Îmi amintesc.
-Am venit acasă pe jos. Eram aşa de obosiţi... Mi-am lăsat capul în poala ta... m-ai mângâiat până am adormit ca un prunc. Când m-am trezit apunea soarele şi tu nicăieri. Dar nu m-am îngrijorat. Erai dusă la biserică, apoi ai venit.
O pufneşte râsul. Râd şi eu.
-Şi ne-am prostit până noaptea târziu.
-Da.
Mă priveşte lung, zâmbind. Cu uimire, văd cum privirea i s-a încălzit, ochii ei nu mai sunt de gheaţă, sunt albaştri cu reflexe vierzui. Palma ei mică îmi mângâie obrazul. Murmură încet:
-O să-ţi spun un secret... mi-am dorit ca ziua aceea să ţină veşnic. Şi încă ceva. Nu am aruncat nimic la gunoi, le-am ascuns. Toate amintirile noastre. Scrisorile. Totul.
Dürrenmatt avea dreptate. Oricât de mult ar suferi femeia, bărbatul va fi întotdeauna adevărata victimă. Şi... vorba cuiva... întotdeauna m-au uimit femeile cu puterea lor de a spera dincolo de orice închipuire.
Aş rămâne, dar nu pot. Inima mea aparţine jumătăţii mele. Nu sunt un trădător, nu mi-aş putea-o ierta vreodată. Şi nici onoarea nu e pentru mine un cuvânt gol de conţinut. Şi-apoi, sunt un bătrân bolnav şi decrepit. De ce să o dezamăgesc ?
-Te conduc la gară.

*
Când a zis „te conduc” chiar conduce, nu se-ncurcă. La volan, e altă femeie parcă. Sigură, precisă, atentă, prudentă. Fără fasoane, fără prostii. Zâmbesc, aducându-mi aminte de vară-mea... cum a rupt gardul vecinului, cu o Dacie break.
Parchează, eu îmi iau bilet de la casă.
Mă ia de mână, ca altădată.
-De fapt, sunt fericită că te-am văzut. Că mai exişti.
-Ei, da, ca să citez din clasicii încă în viaţă... „eu nu voi putea fi niciodată fericită, mulţumită poate”... sau... „nu voi face copii, mă voi retrage la o mânăstire”... sau... „am ambiţia de a face carieră politică”... sau...
Râde.
-Ei, hai, gata, gata, recunosc că la viaţa mea am spus destule tâmpenii.
Mă îmbrăţişează.
-Te vreau.
O mângâi, o sărut pe tâmplă.
-Nu, tu îl vrei pe cel de demult, pe care l-ai alungat. Acel tinerel cu caş la gură nu mai există. Nu trebuie să-ţi faci probleme. Am înţeles, în felul tău vrei să repari greşeala, să astupi gaura cuiului. Ce vrei, o nouă dezamăgire ? Nu, crede-mă, e mai bine aşa. E bine că am vorbit, că ne-am împăcat, că am eliminat tensiunile. Că am exorcizat demonii.
Ce ironie. Acum 28 de ani zbârnâiam eu, că o vreau, iar ea făcea mişto de mine. Acum e invers.
Nu.
Nu pot. Nu vreau.
-M-ai iubit. Dar ţi-a fost teamă. Aşa-i ?
-Da.
-De fapt m-ai iubit atât de mult încât de fiecare dată când mi s-a întâmplat ceva rău în viaţă mi-ai apărut în vis cu două-trei zile înainte. Încercând cu disperare să mă previi. Şi acum vreo lună m-ai chemat. Tot în vis.
Ochii ei se umplu iarăşi de lacrimi. Simt un gol în stomac.
-Am venit, sunt aici. Nu mai plânge. Te rog.
-Te iubesc, auzi ? N-am încetat nici o clipă să te iubesc. Nu-ţi mai dau drumul. Nu vreau să-ţi mai dau drumul. Nu te mai las să pleci.
-Trebuie.
-De ce ? De ce ?
-Dumnezeu ne mai dă o lecţie. Ne învaţă despărţirea. Partir, c'est mourir un peu.
Dă din cap că a înţeles. Cuvintele sunt de prisos.

*
Trenul porneşte, rulează încet.
-Ia batista ! strigă.
-Ţine-o tu. În fond îţi aparţine.
În timp ce trenul ia viteză, mai apuc să văd o siluetă blondă fluturând o batistă albă.
-Adio ! strig.
Dar nu mă mai aud decât plopii de pe marginea căii ferate.
Minute în şir privesc pierdut peisajul până când un naş mofluz şi adormit mormăie ceva în timp ce îmi compostează biletul. Apoi iese din compartiment şi se duce într-ale lui.

Partir, c'est mourir un peu.
Avea dreptate Dürrenmatt...

Vizualizări: 6

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor