„Azi bat la maşina mea de scris un poem idiot” sau Mircea Cărtărescu, un „profesionist al literaturii”

                                                                              Virgil DIACONU

 

          „(...) căci sunt scriitorul M.C.

          considerat de critică drept liderul

          generaţiei ’80, autor premiat.”

          Mircea Cărtărescu (nimic, p. 83)

 

 

 

 

 

Versul care dă titlul acestui articol îi aparţine lui Mircea Cărtărescu şi poate fi găsit în cartea nimic (cu n mic), apărută la Editura Humanitas, în anul 2010. Cartea a fost nominalizată de curând pentru premiile acordate de Observatorul cultural şi de Radio România Cultural.

Mircea Cărtărescu a publicat până acum şapte cărţi de versuri şi un CD cu versuri alese pe sprânceană, romane, povestiri, studii critice, un jurnal în două reprize, volume de publicistică, o carte pentru copii, în total 24 de titluri, cu tot cu CD-uri, dacă am numărat bine lucrările care figurează în prezentarea din volumul deja menţionat.

Tradus în mai multe limbi şi distins cu mai multe premii, „liderul generaţiei ’80”, după cum singur se numeşte în nimic (p. 83), Cărtărescu pare să fie un scriitor împlinit. Membru declarat „marcant” al Cenaclului de luni condus de Nicolae Manolescu (1977-1983) în vremea când scriitorii vorbeau mai mult cu gura închisă, el a avut şansa de a fi îmbrăţişat de mentorul său, de la debut şi până în vremea din urmă, când criticul avea să declare că Mircea Cărtărescu este 

„un profesionist al literaturii, unul din rarii mari scriitori din ultimele decenii ale secolului XX şi din primele ale secolului XXI” (Istoria critică a literaturii române, 2008, p. 1351).

În cele de mai jos mă voi referi doar la dimensiunea poetică a autorului, mai precis la versurile cuprinse în cartea numită nimic. Volumul a fost scris între 32 şi 36 de ani (1988-1992), aşadar, la o vârstă a maturităţii, care ar fi să fie totodată una a maturităţii creatoare, dacă citatele pe care le voi oferi în continuare vor proba acest lucru.

 

 

Poetica postmodernă la firul ierbii

Cartea numită nimic îl are ca personaj chiar pe autor: ea înregistrează gesturile vieţii de zi cu zi – întâlniri şi jocuri de dragoste, scene de familie, ore de singurătate consumate în apartamentul de la bloc, confesiuni prozaice la firul ierbii.

Adesea, personajul versurilor se plimbă singur pe străzi, iar dacă cititorii de peste veacuri vor pune cap la cap străzile, bulevardele şi instituţiile înşirate de autor – Kogălniceanu, Doamna Ghica, Teiul Doamnei, Calea Moşilor, Barbu Văcărescu, Colentina, Batiştei, statuia C.A Rosetti, Teatrul Foarte Mic etc. –, ei vor putea să refacă negreşit o parte din harta Bucureştiului. După cum ei vor putea să obţină şi lista tramvaielor şi a troleibuzelor care îl plimbau pe autor între anii 1988 şi 1992, când domnul singurătăţilor tăia frunză la câini: tramvaiul 21 şi troleibuzul 66... Biografii lui Cărtărescu îşi vor culege şi ei din aceste texte în versuri numele muzicienilor preferaţi – John Lenon, care semnează motoul sub care se deschide cartea, Bob Dylan, Eddy Grant, Depeche Mode, Harrison, Fredy Mercury, Paul McCartney, Sinead O’Connor – şi îşi vor putea completa, în plus, lista celor câteva zeci de obiective turistice, pe care marele autor român le-a vizitat la New York, Paris, San Francisco, Frankfurt – vezi textul numit Occidentul, un fel de poezie turistică, demnă de reţinut pentru cele şapte pagini de obiective şi „fidelitatea” redării lor. 

Personajul principal al textelor cărtăresciene – autorul însuşi – este un om obişnuit, care se prezintă pe sine ca fiind „pletos şi în blugi” (p. 31); şi tot aşa „pletos şi în blugi” se descrie el încă de vreo cinci ori în alte pagini ale cărţii, adăugându-şi pentru exactitatea portretului vestimentar fie „ghetele adidas” sau „ghetele de plastic”, fie „jacka de piele”, fie tricoul cu înscrisuri la modă, fie – în casă – halatul, care îi provoacă revelaţii de budoar: „Arăt mişto în halatul meu de pâslă verde/ cum sunt pletos ca dracu/” (p. 66).

După prezentarea garderobei, Cărtărescu ţine să consemneze şi vârstele personajului său preferat – „cel de la 28 sau 29 de ani” (p. 8), „la 36 de ani” (p. 31), „până la 29 de ani” (p. 7), „O să am 34 de ani” (p. 66) –, ca să se ştie în ce perioadă a vieţii a scris marele nimic, adică a înşirat suma de fapte cotidiene, lipsite de semnificaţii poetice şi emoţie.

 

 

„Ce-i mai mişto pe lume decât să te fuţi?”

După cum se vede, ca autor de versuri, Cărtărescu nu culege din marea realitate decât cotidianul, autenticismul, biografismul, nesemnificativul; el transpune în text doar acest nivel al realităţii, al existenţei, pentru că tocmai acesta este nivelul la care el percepe realitatea:

„Nimic nu e altfel decât îmi spun simţurile.

Mintea mea e oglinda plană a lumii.” (p. 9).

Această minte sau „oglindă plană” se mulţumeşte să reflecteze lumea obiectiv, să inventarieze fetiţele în blugi din troleibuz sau de pe stradă, obiectele expuse în vitrine, străzile, „copilul tâmpit care dă cu cartofi” (p. 65) în maşina lui, fetiţa care îşi pune în cap ceaiul Lipton, călătoriile la lapte şi pâine, tot ceea ce i se întâmplă la genunchiul broaştei:

„Am fost pe la CR, la amici

pe tot drumul m-am uitat după femei şi gagici

cu negri colanţi pe sub fuste de blugi” (p. 62).

Aceeaşi gândire-oglindă-plană înregistrează şi reveria prozaic-adolescentină cu magnetofonul Kashtan:

„adesea, când plec de la şcoală mă opresc la electronice

la Doamna Ghica

şi mă uit la frumosul, făgăduitul meu magnetofon,

la figura lui simpatică pătrăţoasă

la rolele lui inteligente şi blânde (...) (p. 16).

Stupidităţi de felul acesta, prezente în toate textele pe care le semnează,  nu trebuie să ne surprindă prea mult, pentru că aşa arată poezia postmodernă, mai precis poezia postmodernă ajunsă în oglinda plană a lui Cărtărescu: o odisee a nimicului, cu „role inteligente şi blânde”, cu „femei şi gagici”, cu „ghete adidas” şi „jackă de piele”, cu vedetele muzicale ale anilor ’80-’90, cu străzile şi mijloacele de transport ale Capitalei etc.

Postmodernismul acestei poezii, în care realitatea nu este nici scociorâtă, nici transfigurată în vreun fel, înseamnă, de fapt, gradul zero al imaginaţiei poetice. Aici nu vom găsi nicio urmă de metafizic, iluzie, poetic, stranietate, mitos, emoţie, ci doar abundenţa elementelor realului minor şi infantilitatea-oglindă a autorului.

Fiind o oglindă plană, Cărtărescu nu are capacitatea de a desfăşura imaginarul poetic şi de a produce misterul sau miracolul poetic. „Nu vreau să fiu un monstru cuprins de inspiraţie”, declară autorul, programatic, încă din „poezia” (textul în versuri) care deschide cartea. Şi într-adevăr, oglinda plană a gândirii lui nu se lasă învinsă de monstrul inspiraţiei şi îl dă afară pe monstru din carte. Cărtărescu vede lumea strict epidermic, ca un şofer. Textele în versuri semnate de el nu ne surprind artistic şi nu ne tulbură în niciun fel, locul comun este regula, axfisiantă, a fiinţei lor. Cât despre „poezia de dragoste”, ea ne oferă un fel de instrucţiuni sexuale pentru adolescenţi:

„femeile sunt interesante/ până în 20 şi peste 30 de ani/

cu 5 ani înainte şi 5 după (...)”. (p. 17).

Matematica are, aşadar, şi ea rolul ei în iniţierea sexuală, iar concluzia la care  Cărtărescu ajunge în clipele lui de singurătate de apartament este fără îndoială profundă:

„Ce-i mai mişto pe lume decât să te fuţi?” (p. 17).

 

 

Idila de tramvai, Aer cu diamante

şi „diamante zornăind în closet”

Pe aproape patru pagini se lăbărţează un text din care aflăm că, în tramvaiul 21, la ora 11:46 fix – păcat că lipseşte data cosmică – Cărtărescu face curte subsuorii unei „blonde-blonde”, „de 17 ani? 18?”:

„a-ntors capul şi a citit instinctiv

ce scria pe tricoul meu

m-am uitat în altă parte (la tipul cu cutia de ceai)

pe geam se perindau magazinele de pe Moşilor

urma să schimb la bulevard, să iau alt troleibuz

până la Kogălniceanu

m-am uitat la ceasul electronic al unuia: 11:46

şi iar la braţul şi sânul fetei” (p. 25).

Idila de tramvai se încheie în limba maternă a lui Harrison:

„Let me in here,

You know I’ve been here,

Let me into your heart...” (p. 26).

Cartea Aer cu diamante, publicată la tinereţe împreună cu câţiva dintre prietenii optzecişti de luni, îi prilejuieşte lui Cărtărescu cuvinte inimaginabil de jignitoare la poetica cosemnatarilor:

„totul era de diamant pe atunci

şi dacă oamenii defecau

făceau diamante, zornăind în closet (...) (p. 27).

 

 

Expresii poetice pentru Istoria critică

a poeziei generaţioniste postmoderne româneşti

Mircea Cărtărescu  ne oferă câteva expresii poetice 100%, care merită să fie consemnate în Istoria critică a poeziei generaţioniste postmoderne româneşti:

„şi am sărit la geam: pe bune, ningea” (p. 38).

„Zâmbeşte-mi şi tu şi mi se rupe de tot” (p. 45).

„o femeie mişto, pulpe mişto” (p. 57).

„Nimeni nu mă fute la cap.” (p. 73).

„Tristuţ deci, pentru că vremea s-a-nchis” (p. 80).

„Mişto miroase a pământ/ când vine metroul” (ib.).

„Văd în schimb o fată tânără (!) şi dulce într-un tricou mişto.” (p. 95).

„era aşa mişto încât mi-a ars inima” (p. 96).

„Mişto e Calea Moşilor privatizată.” (p. 100).

„E foarte mişto Calea Moşilor.” (p. 102).

„Mai demult iubeam constelaţiile,

azi mi-e perfect perpendicular.” (p. 103).

„cu viaţa lui futută definitiv.” (p. 107).

Iată, aşadar, cât de mişto scrie poetul secolului, ce poezie poate să facă el din „viaţa lui futută definitiv.”

 

 

Profundităţi cărtăresciene pentru Istoria critică

a poeziei generaţioniste postmoderne româneşti

Pentru Istoria noastră vom mai pune de o parte şi aceste versuri, pe care le includem în secţiunea „Profundităţi cărtăresciene”:

„toate luminile sunt stinse în blocul de vizavi, toţi dorm.” (p. 44).

„nu pot să-mi stăpânesc chinul ăsta interior” (p. 47).

„Doamne, frumos este cerul albastru scânteietor” (p. 50).

„te duceam în spinare până la pat...

ţopăiam ca nebunii pe Locomotiv GT...” (p. 51).

„Doamne, verde e gardul viu

ruginite sunt tomberoanele!” (p. 64).

„fericit, intru la pâine/ dau banii, iau pâinea” (p. 71).

„am făcut multe imagini la viaţa mea” (p. 84).

„înnebunesc de tristeţe” (p. 92).

„e frig, mă zgribulesc în jacka mea de piele, visez

şi-mi amintesc, şi mă uit după fete tinere,

liceene în costume de blugi...” (p. 92).

 

 

Un poet fabricat sau

„(…) sunt scriitorul M.C. considerat de critică

drept liderul generaţiei ’80, autor premiat.”

Cărtărescu ne prezintă texte absolut prozaice, lipsite de imaginaţie poetică, vidate de lirism şi tensiune, într-un limbaj plat, un fel de jurnal al nimicului şi al ratării. O odisee a nesemnificativului, a locului comun, de care autorul este, de altfel, cât se poate de conştient:

„când ai spus totul, te apucă un chef dement

să spui şi nimic.” (p. 85).

Antiteza dintre tot şi nimic rămâne doar în plan abstract-conceptual, pentru că în volumul Totul şi cărţile de versuri anterioare nimicului este vorba despre acelaşi nimic

Nimic nu justifică, totodată, ruperea acestor texte în versuri, pentru că ele sunt, de fapt, simple consemnări, scrise – la început de rând – când cu litere mari, când cu litere mici, când cu virgule, când fără ele, la întâmplare. O neglijenţă eufonică şi gramaticală, care sare în ochi.

Un autor poate să aibă, desigur, mai mult ori mai puţin talent; el poate să fie un autor de valoare sau unul de-a dreptul mediocru, iar critica nu poate să modifice în niciun fel această stare de lucruri. Dar critica are posibilitatea să îi creeze autorului o imagine literară, care corespunde sau nu valorii reale a autorului. Astfel, critica poate să îi creeze autorului o imagine favorabilă meritată sau o imagine favorabilă nemeritată; ea poate să confirme valoarea unui autor de valoare sau să îl supraevalueze.  

Cărtărescu este autorul căruia i se dă în mod gratuit valoare, autorul supradimensionat de către critica literară: lui i s-a creat o imagine favorabilă, strălucitoare, care nu este nicidecum susţinută de valoarea textelor în versuri pe care le semnează. El este poetul umflat de propria generaţie, de câţiva critici care manipulează literatura română, precum şi de o întreagă armată de criticatori mimetici.

Pentru versuri de aceeaşi mediocritate ca şi a celor citate până acum şi a textelor din care au fost extrase, autorul lor a putut fi premiat în mai multe rânduri. De altfel, pentru cărţile de versuri cele mai mici Cărtărescu a primit premiile cele mai mari! Cărtărescu este în mod vizibil un poet fabricat de critica literară şi de câteva instituţii care acordă premii literare, de U.S.R. în primul rând. Zeci de poeţi, optzecişti sau nu, pot fi numiţi înaintea lui. Doar Alexandru Goldiş are curajul să întrerupă corul lăudacilor şi să afirme că „nu doar imaginaţia, ci şi memoria au pierdut – în volumul nimic – orice rol” (Poesis internaţional nr. 3/2010). Altfel spus, Cărtărescu ne livrează o carte de versuri mediocră.

Dar Cărtărescu este conştient de propria impostură şi îşi contrazice prin toate versurile pe care le scrie, iar uneori prin mărturisiri care privesc chiar capacităţile sale poetice, criticii care l-au urcat pe soclu:

„Azi bat la maşina mea de scris un poem idiot.” (p. 103).

„căci nu pot, nu pot să mai scriu

şi chiar dacă-aş scrie, chiar  şi-aşa,

totul ar fi fals, idiot.” (p. 60).

„Mi-a crescut părul foarte, foarte lung.

Dar poezia mea e cheală ca Sinead O’Connor

Şi mi se rupe de asta.” (p. 74).

„asta-i, băiete. În poezie ca şi în sport

o duci o vreme şi nu mai poţi” (p. 89).

Poetul pe care Nicolae Manolescu, ideologul generaţiei ’80, l-a decretat ca fiind „un profesionist al literaturii”, trăieşte fără îndoială o dramă. Dar el îşi recunoaşte, după cum am văzut, neputinţa poetică. Încă din primul text al cărţii, sub masca sarcasmului în oglindă, „profesionistul literaturii” ne declară răspicat:

„Nu vrea să fiu un monstru cuprins de inspiraţie.

Nu vreau ca poezia mea să-mi supravieţuiască.

Acum ascult muzică şi împing căruţul fetiţei mele

acum ştiu că asta-i realitatea.” (p. 7).

Autorul vrea să ne spună că el a ratat poezia pentru că a ales să împingă căruţul, aşadar pentru că a ales să dea atenţie realităţii. Fireşte, nu asta este cauza ratării sale poetice. Dacă ar avea ce-i lipseşte, şi anume  monstruozitatea inspiraţiei, el ar putea să facă poezie chiar „din” realitate.

În textul Occidentul, care închide cartea nimic, Cărtărescu ne oferă (cu virgulele mâncate şi de data aceasta) schiţa propriei poetici:

„nici poemu-ăsta nu-i poezie

căci doar ce nu e poezie

mai poate rezista ca poezie

doar ce nu poate fi poezie.” (p. 111).

Mircea Cărtărescu ştie că poezia pe care el o face este tot ceea ce nu poate să fie poezie. Are dreptate.

 

 

Vizualizări: 80

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Virgil Diaconu pe Septembrie 26, 2011 la 12:56pm
Va multumesc pentru cuvintele bune. Care sunt singurele... V. Diaconu
Comentariu publicat de CONSTANTIN STANCU pe Septembrie 21, 2011 la 10:27am

Se pare ca se petrece ceva in literatura română, se reevaslueaza valorile şi asta e bine. De la Bucureşti nu se vede literatura adevrătă, cei de la Bucureşti au iluzia unei literaturi făcute de la centru într-o lume în care informaţia circulă în virtual, vor fi mari surpize la reevaluare, cărţi mari se vor descoperi în bibliotecile libere, necenzurate de boala puterii, acesta e fenomenul, jocul puterii, nimic altceva. De urmărit cărţile care apar libere, e o muncă grea, dar ai satisfacţii, nu de premii e vorba, despre viaţa frumoasă pe care o poţi trăi într-o lume avidă după ruina unui samovar, ca sa parafrazez poetul...Despre jocul secund, sau despre urcarea pianului pe scări, ori necuvinte, sau veşnicia de la sat, ori delirul gloriei la scriitorul român, sau poate pasajul de pietoni pe bulevardele istoriei...

Felicitări pentru analiză, e meritorie, pune în evidenţă şi sistemul criticii actuale!

Comentariu publicat de CONSTANTIN STANCU pe Septembrie 21, 2011 la 10:20am

REŢEAUA LITERARĂ

 

Se dedică scriitorilor a căror cărţi

au fost arse, distruse, cenzurate, ignorate…

 

Libertatea care te face să renunţi,

stresul libertăţii e mai periculos decât aerul

împletit de curcubee;

toţi scriu, nimeni nu citeşte,

viaţa online: nimicuri, mici drame, plictiseala din balcon,

lipseşte un singur lucru: viziunea…

 

Cărţile de hârtie se pierd ca păsările

care zboară prea înalt,

cad în albastru,

e o tensiune inexplicabilă între cei care nu citesc şi cei care citesc,

o tensiune ca între două fiinţe paralele

pe viaţa,

se văd dar nu se întâlnesc.

 

Îmi voi da foc acelor cărţilor,

staţi liniştiţi, nu va fi nici o dictatură,

cu toate că sunt destine închise în cuvinte tipărite,

carne în ambalaj sofisticat, impenetrabil…

 

Am doar un simplu mediu de stocare date,

nu mai mare decât fluturele din fereastră,

dar acolo e prinsă în capcană biblioteca lumii,

poate Biblioteca Vaticanului, ori cea din Alexandria…

Am pus în buzunar mediu acela de stocare date

ca pe o cutie de chibrituri.

Citisem undeva, cândva că

Dumnezeu e un foc viu,

ei, venise vreme să-mi dau foc cărţilor

captate în pagina bidimensională,

de bună voie şi nesilit de nimeni…

 

Poetul stă la fereastră şi priveşte: plouă gri şi orizontal…

 

 

Constantin Stancu

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor