Cartierul a îmbătrânit urât.

Cei tineri şi în putere şi-au luat lumea-n cap. Casele sunt aproape pustii. Au rămas numai bătrânii să aibă grijă de ele şi de cei câţiva copii de şcoală care mai înveselesc uliţele în zilele nu prea reci şi fără ploaie.

Mai e şi Milu ţăcănitu’ pe care nu l-a vrut strinătatea. Acum e singur şi când nu se ceartă cu puştii de pe drum, cum că fac prea mare gălăgie, face poze la nesfârşit cu un aparat antic şi sigur fără film. Chipurile, vrea să le trimită la guvern. Pentru ce? Numai el ştie. Toată lumea îl consideră puţin plecat de-acasă, dar fiindcă e paşnic, nimeni nu se leagă de el.

Ceva mai la vale stă Dudu, un zdrahon de 35 de ani, care, dacă n-ar fi leneş peste măsură, ar putea câştiga ceva bani ajutându-i măcar pe cei bătrâni la tăiat lemne sau la curăţat bălăriile ce au invadat nu numai grădinile ci şi bătătura. Dar nu, e prea greu pentru el. Îmbrăcat ca vai de lume, având în picioare nişte cisme de cauciuc lungi pănâ la genunchi şi mirosind ca un cal după cursă, dumnealui preferă să bată drumurile şi să ispitească pe unde mai poate ciordi câte ceva, un pantalon sau o cămaşă din cele puse la uscat pe sârmele din curţi. Ce face cu ele? Naiba ştie, că de vândut, n-are unde, nu le cumpără nimeni, cele de prin bazare fiind mai ieftine şi mai bune. Poliţia îl vizitează des, dar degeaba. Unii spun că ar fi informator şi de-aia e protejat.

 Lângă casa lui Dudu stă Benet, adventistul. Cât e ziua de lungă e călare pe banca din faţa curţii şi aşteaptă poştaşul să-i aducă pensia, eveniment care, normal, se întâmplă doar o dată pe lună. Pe el nu-l deranjează asta, doar soarele care ajunge să-l bată în cap îl face să-şi mute dosul pe banca de vizavi, intrată în umbră de pe la amiază.   

În fiecare dimineaţă, cu noaptea în cap, sus, la ultima casă, nea Nae Măturoi, aproape 80 de ani, lustruieşte praful depus peste noapte în faţa porţii. E un om harnic şi apreciat de vecini. Pe la nouă îşi ia căruţul şi pleacă la piaţă. Nu are bani să cumpere nimic, dar vine cu teleguţa plină de legume şi zarzavaturi pe care precupeţii le aruncă la tomberon, fiind parţial stricate sau veştejite. Spre ora 12 apare în capul străzi abia târâind recolta din acea zi. Benet îl vede, dar nu se osteneşte să-l ajute, îl doare spatele. Până pe înserat, Nae şi soaţa lui aleg şi curăţă tot ce-i bun şi le pun la borcane pentru iarnă.

Saveta nu mai are pe nimeni, nici acasă nici altundeva. Are aproape 58 de ani. A muncit în fabrică până când s-a desfiinţat şi fiindcă nu are anii de pensie, acum e muritoare de foame. Vara se descurcă, merge la pădure, adună ce poate şi le vinde în piaţă, dar iarna rabdă de foame şi de fig. Mai reuşeşte să adune câte o sarcină de crengi din pădure, dar e departe şi abia le târâie până acasă. Asta când nu e bolnavă şi e mai tot timpul. E cea  mai năpăstuită dintre toţi. Noroc de cele trei cimitire din apropiere şi desele înmormântări din ultima vreme de pe urma cărora se alege cu pomeni mai în fiecare sâmbătă şi de sărbători.

Colea, 40 de ani, e boschetar. A avut casă, dar au vândut-o părinţii şi i-au lăsat pe drumuri, pe el şi fratele său care, mai norocos, a găsit o vădană de care s-a lipit şi a plecat şi el în celălalt capăt al oraşului. Colea n-are nici o meserie şi munceşte pe la tărani pentru o masă caldă şi două ţigări. Doarme într-un adăpost ţărănesc pe munte. Nu se plânge. Când e întrebat ce mai face, dă din mâini şi tace.

Titel trânjosu’, izmene câcate, are tot timpul trei porci, pe trei grupe, ca la grădiniţă, cel mai mare urmând a fi sacrificat la prima sărbătoare şi drămuit până la următoarea, când vine rândul celui mijlociu şi tot aşa. Nici el nu are pensie, încă. Pentru a-şi hrăni animalele colindă spitalele şi căminele de copii de unde se întoarce cu resturi de mâncare în bidoane de diverse mărimi aranjate pe categorii în căruţul împrumutat de la Nae. Vara taie cu secera iarba de pe marginea drumului sau de pe malul râului, contribuind, astfel, la ecologizarea zonei.

Miercuri, 8 noiembrie, 1,30 pm, ora la care apare poştaşul. Fiind sărbătoare, mai toată lumea iese la poartă. Doamna Tuţa zmulge din poartă un plic şi-l desface. Imediat îşi pune mâinile în cap şi strigă peste drum:

- Cât ţi-a venit lumina, Aurica?

- Destul.

- Mama lor de hoţi! Ard un bec două ore şi mă taxează ca pe nocturna de pe stadion. Mă duc la ei să mă războiesc. Ce, eu sunt fabrică de bani?

- Du-te unde vrei, că tot nu te bagă nimeni în seamă. Ştii ce-ţi vor spune?

- Ce?

„- Mulţumesc frumos că ne-aţi contactat. Firma noastră se străduieşte să vă ofere cele mai bune servicii. Solicitarea dumneavoatră va fi analizată şi vă vom comunica. Dacă mai aveţi ceva de spus...” Iar tu, fermecată de amabilitatea acelei fătuci, ai să zici:

- Nu mai am nimic.

Iar ea:

„- Atunci, vă doresc o zi bună! La revedere!”

- La revedere, pe mă-sa! strigă Tuţa revoltată.

Aurica o domoleşte:

- Stai cuminte, femeie! Orice ai face, trebuie să plăteşti.

- Da tu de unde ştii?

- Iaca, am făcut şi eu ceea ce vrei să faci şi tu acum.

Tanti Tuţa a fost maistru strungar în fabrică şi nu şi-a uitat deprinderile.

Zice:  

- Ăştia ne prelucrează prin aşchiere, felii subţiri şi dese, mama lor! Sper să le sară un şpan în ochi şi să-i ia dracu’!

Afară a început ploaia. Ploaie rece. Iarna e pe drum. Cine n-are lemne, e vai de mama lui. Câţiva dintre vecinii mai deştepţi s-au asociat şi se încălzesc în comun, când la unul când la altul. Ce-i mai fuduli rabdă de frig sub plapume.

Toţi ar vrea să protesteze, dar nu-i mai ţin puterile şi nici nu ştiu pe cine să ia de gât. Toată speranţa lor e în cei tineri, dar unde sunt ei? 

Unii, mai norocoşi, şi-au găsit de lucru mai spre centru, unde oraşul colcăie de lume şi prosperă, acolo unde construcţii de tot felul cresc precum iarba în spaţii ce păreau imposibile altădată. Acolo se fac bani mulţi care ajung în unele buzunare. Rău e că ajung în buzunare care sunt deja pline.

Nea Ilie coboară aproape zilnic la frizeria din spatele garii, dar nu pentru vreo tunsoare, că nu prea are ce tunde, doar aşa, să mai schimbe o vorbă cu lumea şi să joace table cu Beni, frizerul. Ilie mai are un motiv pentru vizitele astea, dar nu-l spune nimănui: vrea să afle mai multe despre Beni. De ce? Frizerul are o fire tare ciudată, e agitat tot timpul, de parcă s-ar teme de ceva. Chiar şi când nu are clienţi, şi nu prea are, mâinile îi tremură, iar atunci când manevrează banii, abia de-i poate număra. Din cauza asta Ilie se teme să se lase pe mâna lui, să nu-i scape briciul în beregată. I-a spus de mai multe ori:

- Ce naiba ai, mă? Te agiţi ca o curcâ pierdută pe câmp.

- Mă pescuieşte fiscul, Ilie.

- Na! Şi?

- Cum şi? M-ai văzut pe mine să dau bon clienţilor?

- Păi, de ce nu le dai? 

- Dacă le dau lor, mie ce-mi rămâne? 

- Părul de la tunsori.

- Ala ţi-l dau ţie, să-ţi faci peruci, am o grămadă de saci în magazie...

Discuţia se stinge fiindcă în prag apare un tip atletic, tânăr, dar cu părul scurt şi cărunt în totalitate. E Scarlat, ieşit nu demult din închisoare.

- Să trăieşti, nea Ilie! Şi mata, nea Beni! Am o treabă cu mata.

- Mereu ai câte o treabă. Ia-n zi-i!

- Ţine la mata traista asta, vreo două zile.

- Ce-ai în ea?

- Lucruri. Ştii că nu mă mai primeşte nevasta şi n-am unde merge şi că dorm în gară.

- Îmi închipui că dormi sforăind. Pe cine vrei tu să prosteşti? Traista e tot din gară? întreabă şi Ilie.

- Ce contează.

- Contează. Te dau pe mâna poliţiei! continuă Ilie.

- Nu cu mata am treabă. Ce zici nea Beni?

- Nu se potriveşte de data asta.

- Hai că-ţi aduc un sac de cărbuni!

- Ai cărbuni? se miră Ilie.

- Am. 25 de lei sacu’. Vrei şi mata?

- Vreau.

- Îţi aduc diseară, da’ să nu mă mai întrebi de unde.

- Mă, tu vrei să te întorci acolo de unde abia ai venit?

- În nici un caz.

- Atunci de ce nu te linişteşti? Nu te-au învăţat ăia acolo nimic? Ceva tâmplărie, tapiţerie...

- Şi? Unde să fac ce-am învăţat?

- Mda! E mai uşor să faci ce faci.

- Păi, vedeţi!

Două luni, Scarlat a aprovizionat cu cărbuni o treime din cartier. A dat şi pe datorie, dar n-a mai apucat să-şi primească banii. A dispărut. Pur şi simplu.

Într-o zi, tot la o partidă de table pe bancheta umplută cu păr din tunsori, cei doi îşi amintesc de el.

- Brânză bună în burduf de câine! zice Ilie dintr-o dată. Pe unde o fi?

- Cine, bre! se miră Beni.

- Scarlat, prietenul tău.

- Un ceferist mi-a spus că l-a văzut urcându-se într-un tren. Şi-o fi găsit vreo mândră pe undeva şi i-a venit mintea la cap. Oricum, se descurcă el, e tânăr. Cu noi e mai rău şi tot mai rău! Manole mai trăieşte?

- Păi ce, nu ştii?

- Ştiu că a fost operat la maţe.

- Asta a fost acu’ două luni. A murit de foame.

- Nu te cred! El avea din ce să trăiască.

- Omule, nu e destul să ai, mai trebuie să şi vrei. După operaţie, care n-a fost decât o despicare de burtă, l-au trimis acasă, că nu aveau ce-i face şi a devenit o legumă.

- Şi ce, nu l-a îngrijit nevasta?

- Ba da, dar vezi... ce, nu-l ştii ce încăpăţânat era? Ca să nu trebuiască să-l schimbe cineva de căcat, a început să mănânce din ce în ce mai puţin pânâ n-a mai mâncat deloc şi gata. S-a uscat ca pruna la soare şi s-a dus la deal, acolo sus, unde o să ne ducem toţi.

- Bietul om! Oare o să ajungem şi noi aşa?     

- Naa! Eu am alte gânduri. Hai că am plecat, că iar mă ia baba la şmotruit!

Ilie închide uşa în urma lui şi-l lasă pe bietul Beni singur. Ba nu! E el pe scaunul de lucru şi încă un Beni cel priveşte năuc din oglindă.

Ilie urcă alene spre casă tot salutând în dreapta şi-n stânga pe cei ieşiţi prin curţi cu treburi.

Veşnic pe banca lui, Benet învârte între degete o proteză dentară. Buzele îi sunt uşor umflate şi un firicel de sânge i se prelinge pe barbă.

- Ce faci, omule? Aici ţi-ai găsit să-ţi cureţi dinţii? îl abordează Ilie. Da’ ce ai la gură?

- Ce am?

- Ai căzut sau ce?

- N-am căzut nimic. Îl ştii pe Metea care stă pe undeva pe lângă cimitire? E paznic la market de ceva timp...

- Îl ştiu, dă-l încolo, că-i prost!

- Da’ ce prost!

- A dat de ceva bani şi n-a găsit altceva de făcut decât să-şi cumpere o rablă de motocicletă.

- Asta n-ar fi nimic. Ştii că n-are permis?

- Ştiu, de-aia umblă numai noaptea.

- Ei, acum se vântură şi ziua şi sperie copiii. M-am dus şi-am strigat la el să meargă unde nu sunt copii.

- Corect!

- Nici un corect. A oprit troaca lângă mine şi mi-a tras un pumn în gură, de faţă cu toţi copiii, apoi a şters-o râzând. Uite, mi-a spart placa!

- Nu te duci la poliţie? Ce-ai de gând să faci?

- La poliţie? La ce bun. Mă duc la dentist să-mi lipească lucrarea.

- Treaba ta, da’ eu nu l-aş ierta! îi zice Ilie în timp ce se ridică să-şi vadă de drum.

- Roata se învârte şi înaite şi înapoi. Are Domnu’ grijă de el!

- Da, Domnu’! mormăie Ilie în barbă.

Şi roata s-a învărtit, iar scepticismul lui Ilie avea să-i dispară chiar în acea seară când o ambulanţă îl va ridica pe motociclist, după ce motorul, cu sau fără ajutorul Domnului, îl va pedepsi rupându-i un picior.

În poarta lui Ilie, o maşină.

Se-nvârte pe lângă ea, îşi aruncă ochii şi prin interior, dar maşina nu reuşeşte să-i spună nimic.

În curte, la masă, nevastă-sa cu faţa şi o femeie pe care, deşi e cu spatele, o recunoaşte. E fiică-sa. Demult nu a mai fost pe acasă la părinţi. Maică-sa o suna din când în când şi-i tot spunea:

-  Mai treci, măi fată, pe la noi! Azi-mâine ne prăpădim şi tu nimic.

Fata se simţea din ce în ce mai vinovată. Mereu găsea câte o scuză. E adevărat că-i foarte ocupată, dar şi maică-sa are dreptate. Azi i-a promis că sigur îi vizitează şi s-a ţinut de cuvânt, Pe ai ei, soţul şi băieţelul, i-a expediat la socri, nu de altceva, dar ştia că soţului nu-i place cartierul în care a crescut ea. Normal ar trebui să se supere şi să-şi întrebe soţul:

- De ce m-ai luat, omule, dacă nu-ţi place de unde vin?

A renunţat, bănuind un răspuns de felul:

- Pentru că eşti frumoasă şi deşteaptă!

- Aş! i-ar fi răspuns, iar el ar fi râs.

Şi iat-o acum în cartierul vechi. la ai ei. Stă liniştită la masa din curte, la o cafea. Mama nu o întreabă nimic. La fel şi Ilie. Se aşează şi el alături şi amândoi doar o privesc.

„Oare să fie mulţumiţi doar cu atât? gândeşte fata. Nimic despre viaţa mea, despre familia mea?”

Se pare că da, aşa că întreabă ea:

- Voi?

- Bine! o lămureşte sec mama.

- Deocamdată! adaugă tata.

Şi tot aşa, se privesc şi tac până când prin faţa porţi trece Pică, zis „cel fără călcâie”, un bărbat cu un copil în braţe şi cu altul de mână.

O vede:

- Ce faci, Dana? Ţi s-a făcut dor de noi?

Întrebarea o cam jenează, sună a reproş, dar Pică e un om blând. E atât de cumsecade, încât merge numai pe vărfuri, ca şi cum s-ar teme să nu deranjeze vreo piatră de la locul ei.

Îi răspunde şi ea ca un om educat.

- Mi s-a făcut dor. Da’ tu, unde te duci cu prichindeii tăi?

- Păi, nevastă-mea e iarăşi în pat, tot aşa cum o ştii. Pe copii îi duc până la Demostene, să le iau câte o acadea.

Nevastă-sa e alcoolică fără leac şi mai calcă şi în străchini, iar el nici nu se gândeşte să o lase. De dragul copiilor, o suportă aşa cum e, fără ca măcar să-i dea o palmă, motiv pentru care Dana nu insistă în a cere amănunte.

Le spune părinţilor:

- Merg şi eu până la Demostene, vreau s-o văd pe tanti Constanţa.

- Du-te, mamă, du-te! îi zice mama. Are să se bucure să te vadă.

Tanti Constanţa e croitoreasa cartierului. Dana ţine minte cum i-a făcut o rochie, pentru o serbare la şcoală, de au rămas cu gura căscată şi învăţătorii. Demostene e soţul ei, un fost boxer rămas orb în urma pumnilor încasaţi. Până şi nasul îi este aşa de turtit, încât pare lipit de faţă şi abia de-i susţine ochelarii negri de sub frunte. Ca să nu fie total inutil pentru ai lui, Demostene şi-a construit un chioşc în curte de unde vinde seminţe şi acadele copiilor din cartier. Nimeni nu ştie cine şi de unde le procură, el sigur nu le poate face. Copiii mai mari şi cam golănaşi au încercat de mai multe ori să-l fure sau să-l păcălească, dar n-au reuşit niciodată şi numai el ştie cum reuşeşte.

- Pică, lasă-mă pe mine să le iau copiilor bomboane!

- Ia-le, Dana! Eu am să le iau altădată.

Când îi aude vocea, Demostene strigă:

- Constanţa, vin-o tu, să vezi pe cine nu crezi!

- De ce spui aşa, nene Demostene, doar am mai fost pe-aici?

- Şi bine faci, copilă!

Pentru el a rămas copilă, probabil că aşa o ţine minte de pe vremea când încă mai vedea.

- Uite! continuă el. Vica, fata cea frumoasă a lu’ Zenova...

Tanti Constanţa apare în preajmă şi continuă spusele soţului:

- Nu se poate să nu ţi-o aminteşti, Dana, e de vârsta ta.

- Săru’mâna, tanti! Ba, cum să nu mi-o amintesc? Toată lumea s-a mirat de cea fost în capul ei când şi-a luat un bărbat urât de tot, parcă avea faţă de cal, de nici el nu se putea suporta când se uita în oglindă.

- Ei, bietul a murit, iar ea şi-a părăsit copiii şi a dispărut, nu mai ştie nimeni nimic de ea. Măcar tu nu ne-ai uitat de tot.

- Cum să uit, tanti? Aici am crescut.

- Da, măi fată! Dar, vezi tu, mulţi din cei pe care îi ştii nu mai sunt.

- Am văzut că o parte din cartier a fost demolat.

- S-a găsit un şmecher, chipurile moştenitor...

Dana pricepe cum devin lucrurile, totuşi întreabă:

- Ce s-a întâmplat cu oamenii?

- S-au dus care pe unde au putut. Unii pe la bloc, alţii, cei mai bătrâni, s-au prăpădit.

- Tanti Mima, care mai avea grijă de mine când nu erau ai mei acasă, a plecat şi ea la bloc?

- Mima? Nu ştii ce-a păţit?

- Nu, dar am s-o întreb pe mama.

- Lasă că-ţi spun eu. Când a fost să-i demoleze, Cocu, îl ştii, bărbatul ei, şi-a ciupit beregata cu un cuţit...

- Cum aşa?

- Aşa a crezut el că rezolvă problema, numai că... Mima s-a speriat aşa de tare că a ajuns şi ea la spital, cu infarct.

- Şi Cocu?

- A rămas singur, undeva într-o garsonieră. Poate a şi murit, că pe aici nu a mai fost.

- Trist, tanti Constanţa, aproape că-mi vine să plâng! Era aşa de frumos cartierul când eram eu mică!

- Aşa ţi-a părut ţie. În realitate, aici a fost întotdeauna o lume pestriţă. Şi-apoi, de ce să-ţi pară rău? Mai devreme sau mai târziu ne curăţăm toţi, chiar şi tu.

Partea de la sfârşit nu-i place deloc Danei. Ea să moară? Nu s-a gândit deloc la varianta asta. Poate că părinţii or să moară, deşi îi e greu să-şi imagineze. Dar ea? I se pare de neconceput.

- Trebuie să plec, Tanti! Mă duc la ai mei, îi spune cuprinsă de un fior de gheaţă la gândul că s-ar putea să nu-i mai vadă. 

La întoarcere, paşii o poartă instinctiv spre biserică. O infinitate de gânduri îi răvăşesc sufletul aducând-o într-un fel de transă. La intrarea în biserică ia două lumânări şi aprinde una. Când să o aşeze la locul ei, o scapă pe jos.

- Semn rău! îşi zice şi simte că o cuprinde panica.

Se apleacă după ea şi vede că nu s-a stins. O aprinde preventiv şi pe a doua. În faţa unei icoane dă să-şi facă o cruce, dar are mîinile ocupate. Încearcă să fixeze cele două lumânări în nisipul din tavă şi abia de reuşeşte. Ceva nu e cum trebuie, iar obscuritatea din interior îi sporeşte starea de ireal.

- Asta nu e biserica pe care o ştiu eu, îşi zice.

Într-un perete lateral a apărut o uşă care nu exista înainte. E deschisă. Prin ea se vede un raft cu cărţi şi o siluetă nemişcată aşezată într-o poziţie asemănătoare unei statui a lui Buddha. Păcătoasă obscuritate.

O umbră apare în fâşia de lumină ce pătrunde prin uşa de la intrare deschisă larg.        

Cel intrat i se adresează:

- Ţi-ai amintit că aici ai fost botezată, Dana? Frumos din partea ta.

- Părinte, dumneata eşti? Nu te-am recunoscut în umbrele astea.

- Eu sunt copilă. Ce să-i faci, am îmbătrânit şi m-am stafidit!

- Părinte, e cineva în încăperea de alături sau mi se pare mie?

- Nu ţi se pare, e Mielu, poate ţi-l mai aminteşti.

- Sigur că-l ştiu. Dar nu s-a mişcat deloc de când am intrat eu. A surzit cumva?

- Nu dragă. Se căieşte atât de tare că nu-l mai interesează altceva decât cărţile sfinte.

- Aşa mari păcate are?

- Ei! Are, ca toată lumea, dar de când i-a murit soţia şi copilul crede că el e singurul vinovat.

- Au murit, cum au murit? Ea era de vârsta mea!

- Aşa cum se moare azi, prosteşte, într-un accident. De atunci, Mielu s-a mutat în biserică. A vândut tot ce avea şi a donat bisericii, cu condiţia să locuiască în ea până la sfârşit. Oamenii l-au înţeles şi i-au construit acea încăpere în care nu se poate intra decât prin interior. Trăieşte din mila comunităţii şi are grijă de lăcaş în schimb. Timpul şi-l petrece între cărţile bisericeşti pe care cred că le ştie mai bine decât mine, când le termină, o ia de la început.

- Sărmanul! O fi având el ceva greu pe suflet.

- Păi, ştie toată lumea de ce se învinuieşte.

- Iaca, părinte, eu nu ştiu.

- O prostie. S-a îmbătat odată cu naşu-su şi în drum spre casă n-au găsit alt loc de urinat decât în spatele bisericii şi-apoi s-au lăudar peste tot cu isprava lor.

- Urât!

- Urât, dar nu asta l-a făcut să aibă remuşcări.

- Atunci?

- Spaima i s-a cuibărit în suflet când a murit naşul, tot într-un accident şi mai apoi ai lui. S-a apucat de băut şi spunea peste tot că e blestemat. După un timp a rămas fără slujbă şi s socotit că e timpul să se pocăiască. Acum, uite-l!

- Se poate vorbi cu el?

- Nu prea. Te ascultă, dar nu deshide gura decât pentru a mânca. E mut şi surd la toate din jur.

- Părinte, azi am venit să-i văd pe ai mei şi am mai vorbit cu vecinii, n-am auzit decât lucruri groaznice. Încep să cred că întreg cartierul e blestemat.

- Ce pot să-ţi spun!? Poate că nu e bine să stricăm ce au făcut cei dinaintea noastră. Aşa bun sau rău cum era, era. Uită-te şi tu! Ce-au pus în loc?

- Nimic.

- Când ai o vacă stearpă şi ţii neapărat să o mulgi, până la urmă va curge sânge.

*

Vizualizări: 21

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor