Şi uite iarna.

Un deget de zăpadă acoperă iarba încă verde. Nu e cine ştie ce frig. Răsuflarea Saharei le permite oamenilor, încă, a sta în casă fără foc. O ciorbă făcută la aragaz încălzeşte destul şi casa. Totuşi, lumea se pregăteşte de sărbători, care cum poate.

 Benet ajutat de fraţii săi de confesiune şi-a făcut o rezervă serioasă de lemne gata tăiate şi stivuite ca la carte. Aşa ar trebui să facă tot cartierul, dar de unde atâta?

Ilie se omoară şi el prin curte despicând ceva lemne. Socoteşte că va reuşi să-şi asigure şi el o rezervă până dă frigul cel mare.

Până una alta, durerile de şale îl fac să ia o pauză. E singur, nevasta e dusă pe undeva. Când să se aşeze, la uşă bate cineva. Deschide. În cadrul uşii, doi tineri, o fată şi un băiat de vreo 25 de ani, doi misionari ai unei credinţe, după cum s-au prezentat. Îi cer lui Ilie câteva minute de atenţie. Ca un bun creştin şi pentru a nu ţine uşa deschisă, Ilie îi invită în casă.

- Sunteţi singur? întreabă tânărul.

Ilie regretă imediat invitaţia. Totuşi, un moment de ispiraţie îl face să-i răspundă:

- Nu. Sunt cu copiii.

Tânăra scoate o broşură şi începe a-l prelucra metodic. Ilie nu prea înţelege care-i treaba şi îl cuprinde o nelinişte bizară. Îşi caută din priviri toporul pe care l-a lăsat după uşă.

- Vedeţi ce scrie în scriptură? începe tânăra băgându-i sub ochi cărţulia.

- Nu am ochelarii la îndemână, se scuză el, pândind toate mişcările celor doi fără să ştie de ce.

Tânărul duce mâna în interiorul hainei. Ilie tresare, priveşte din nou toporul şi întinde instinctiv o mână spre el. Prin cap îi trec tot felul de trăznăi văzute pe la televizor. Dacă aceşti tineri nu sunt ce pretind şi, de fapt, pregătesc terenul în vederea unei alte vizite, nocturne?

Tânărul zâmbeşte la gestul bătrânului şi-i spune scoţind mâna din buzunar:

- Uitaţi, am şi eu ochelari!

Şi-i pune pe nas şi-i întinde una din broşurile din mână.

- Poate citiţi câteva rânduri într-o seară.

- Am mai citit astfel de cărţi.

- Ca asta, nu! Vă asigur că n-o să vă pară rău.

- Am să încerc, răsuflă el uşurat, urmându-i până la poartă pentru a vedea dacă mai fac şi alte vizite prin vecini. Se linişteşte când cei doi intrâ în curtea lui Benet.

- Mi-ai luat şi mie o bere? îşi întreabă nevasta apărută de după colţ.

- Lasă berea şi ia plasele astea că abia mai suflu!

- Dacă nu vrei să-ţi fac eu cumpărăturile...

- Ba, aş vrea, da’ ştiu eu ce marfă mi-ai aduce! Ia-ţi berea şi cară-te la despicat lemne! se răţoieşte ea întinzându-i un pet de doi litri.

- Nu vezi că iarna-i călare pe noi? continuă femeia, văzând că Ilie n-o bagă în seamă.

- Şi ce, n-au mai fost ierni? Şi-apoi, dacă fac totul azi, mâine ce mai fac?

- Treaba ta! Când vor veni gerurile cele mari, ţie or să-ţi îngheţe gloabele prin zăpadă.

- Că doar n-o să zac toată iarna lângă vatră. Acum, dacă nu ai vreo treabă cu mine, m-aş duce până la Beni să mă tund.

- Aha! Bine. Du-te, dar ia şi berea cu tine, că nu-mi place s-o am în casă.

- N-o iau! Ăla şi-aşa tremură ca piftia şi mi-e frică să nu mă taie.

Ilie ia, totuşi, pet-ul într-o plasă şi se înfiinţează la uşa frizeriei lui Beni. Nu-i era lui de tuns, cât nevoia de a mai schimba o vorbă cu cineva, iar „la Beni” e singurul loc unde îi poate întâlni pe cei din cartier. Tot aici mai poposesc profesori şi funcţionari răblăgiţi de naveta prin satele din jur. Gara fiind în apropiere, iar capătul de linie al microbuzelor în spatele ei, în fiecare după-amiază zona colcăie de lume. Asta caută Ilie.

Există şi o crâşmă, dar lui nu-i plac beţivii. Unul din principiile la care ţine fiind acela de a nu da ţigări sau băutură nimănui, mai ales celor tineri care au mai rămas şi care, neavând alte treburi, zac pe la mese cu o cafea sau o bere luată pe datorie ce urmează a fi plătită din pensia părinţilor.

Acum, în prăvălia lui Beni sunt două persoane cunoscute. Colea boschetarul se odihneşte pe banchetă. I-a despicat nişte lemne lui Beni şi-a intrat pentru a se încălzi.

Pe scaunul de lucru, domnişoara profesoară Gina îşi reface machiajul în încercarea de a-şi ascunde cei cincizeci de ani de singurătate. Îl vede pe Ilie în aglindă:

- Măi Ilie, tu n-ai treabă acasă? Aproape de fiecare dată când trec pe-aici, apari şi tu. Pun pariu că ai ceva de băut în traistă.

- Am. Vrei?

- Aş! De-aia n-are ursu’ coadă.

- Cum adică?

- Toate lucrurile rele din lume vin de la voi şi de la băutură.

- Cu tot respectul, domnişoară, de-aia nu v-aţi măritat până acum?

- Şi de asta, dar nu-i treaba voastră.

- Încă o dată, cu tot respectul, dar istoria ne arată că lucrurile stau altfel, adică invers. 

- Vezi? Aşa credeţi voi. Să-ţi spun ce mi-a făcut masculul primar azi, ca să vezi că am dreptate.

- Murim de curiozitate!

- Lasă băşcălia şi fii atent. Am terminat orele la 12 şi am ieşit la „ia-mă nene”, altfel trebuia să aştept cursa de patru.

- E de înţeles, o susţine Beni.

- O dubiţă care adusese marfă la bufet, tocmai se pregătea de plecare. Şoferul m-a primit în maşină, numai că, din crâşmă apare domn’ primarele cu încă doi şi mă debarcă pe motiv că maşina este rezervată autorităţilor... ca în război...

- Nu se poate! se indignează cei trei în cor.

- Ba da. Mi-am promis că, la prima întâlnire, când nu va mai fi primar, am să-i trag un pumn în bot, fără avertisment.

- Aoleu! Aşa vorbesc profesorii azi? Dacă mă gândesc mai bine, exact asta-i trebuie! se declară Ilie de acord.

- Şi mai sunt şi altele, dar n-am timp acum, am de dat nişte meditaţii.

Trecând pe lângă Colea spre uşă, îi aruncă:

- Şi tu, mai spală-te, că puţi!

Iese înclinându-se cu o mână pe clanţă:

- La revedere, nătângilor!

Beni aruncă un pieptene în urma ei şi rosteşte enervat:

- Femeia asta detestă toţi bărbaţii! Cine se crede cucoana? Câtă desconsiderare! Nu m-ar mira să fie lesbiană.

Colea, afectat şi el, dar din alt motiv:

- Put?

- Puţi, mă, puţi! îl asigură Ilie întinzându-i o cană cu bere, încălcându-şi, astfel, principiile. Dacă vii pe la mine, am să-ţi dau un rând de haine de-ale mele, ca să poţi să le speli pe cele de pe tine.

Apoi către Beni:

- Ţie nu-ţi dau bere că mai ai treabă. Şi aşa te paşte un Parkinson de toată frumuseţea.

- Nici nu-mi trebuie, îmi cumpăr singur dacă am nevoie!

- Şi ce te-ai imflamat aşa?

- Că vorbeşti prostii! Acum, dacă tot sunteţi aici, am o treabă cu voi.

- Tu mereu ai treabă cu alţii, fiindcă nu ştii să faci nimic altceva decât să tai părul.

- Nici nu-mi trebuie să ştiu mai mult.

- Normal. Sunt destui proşti care să muncească în locul tău. Spune ce treabă ai cu noi?.

- Am comandat mai demult o cutie mare din lemn şi mi-a venit azi. Trebuie s-o bag în pod.

- Hai! Unde-i?

- Veniţi cu mine!

Ies în curte. În şopron, frumos ambalat în plastic, un sicriu negru smoală şi frumos nevoie mare.

- Cred că a costat o groază de bani! se miră Costea. Puteam să-ţi fac şi eu unul mai ieftin.

-Te pomeneşti că ai stabilit şi data când ai de gând s-o mierleşti.

- Nu, dar vreau să fiu pregătit din toate punctele de vedere. Doar ştii că nevasta m-a abandonat şi s-a mutat cu fiică-mea în casa din fundul curţii. Nici nu vor să audă de mine.

- Am văzut eu ceva perdele mişcându-se pe-acolo.

- Mă spionează.

- Dar de ce crezi că te-au lăsat de capul tău?

- Nu ştiu. De scorpii!

- Eu cred că din cauză că eşti cumplit de zgârcit. Unde ai dosit averea adunată şi din cauza căreia nu poţi dormi noaptea?

- Asta nu pot să spun.

-  Te-ai gândit că, după ce dai colţul, nevasta va demola totul ca să-ţi afle comoara?

- N-o să găsească nimic.

- Găseşte sau nu, ţie la ce-ţi foloseşte?

- Aşa, ca s-o pedepsesc pentru tot ce mi-a făcut o viaţă întreagă! A fost o curvă, iar fiică-mea nu e a mea!

- Dar la ce i-ai făcut tu, ca s-o aduci în stare de aşa ceva, te-ai gândit?

- Mă, ce faci tu cu mine aici? Puneţi obiectul în picioare lângă cruce şi valea.

- Uite la el! Are tot tacâmul! Eşti un bou mare de tot!

Colea:

- Eu, dacă aş avea o nevastă, aş pupa-o şi în cur. Ştiţi voi ce înseamnă să te duci la culcare fără să ai pe nimeni şi nimic în preajmă. Te uiţi în oalele îngheţate şi goale, bei o cană de apă şi te pui în pat cu ochii în tavan, sperând să adorm.

- Păi, ai spus că ai lampă şi radio pe baterii.

- Culcaţi-vă voi cu radio, să vedem, vă ţine de foame şi de cald?

- Cine crezi că-i de vină, Colea? întreabă Ilie.

- Nu dau vina decât pe mine. Dumnezeu să-i ierte pe ceilalţi. Mă scol dimineaţa şi ce fac?  Nimic. De unde s-o apuc? N-am nici buletin, că nu mă ia nimeni în spaţiu. Când ai mei au vândut tot, am rămas fără adresă, iar  poliţia îmi dă numai câte o adeverinţă de urgenţă, odată la patru ani, ca să pot vota.  

Între timp au revenit în salon, dacă acea încăpere de patru pe patru metri poate fi numită aşa.

Pe scaunul de lucru aşteptă, răsfoind o revistă porno din arsenalul lui Beni, alt cadru didactic întârziat, domnul Pop.

- Care-i nevoia, domn’ profesor? îl ia Beni în primire.

- Nevoia e că trebuie să mă plâng cuiva ca să nu fac atac cerebral de necaz.

- Suntem aici să plângem împreună, domn’ profesor.

- Lasă-mă Ilie cu domn’ profesor! Sunt un rahat cu perje, sau, mai bine, un vidanjor.

- Aşa rău, domn’ profesor?

- Da, măi oameni buni, aşa rău! Noi, cadreler didactice, suntem ultimii oameni.

- Fă-ne să înţelegem! îl roagă Ilie. Mai devreme a fost pe-aici domnişoara Gina şi avea şi dânsa nişte plângeri...

- O ştiu şi o cred. Voi îl ştiţi pe Buliga, primarul?

- Nu-l ştim. O fi acelaşi ca al domnişoarei...

- Tot ăla, dă-l în mă-sa! Eu şi Gina suntem în aceeaşi comună, dar la şcoli diferite şi primarul e peste amândoi.

- Rău trebuie să fie individul dacă a reuşit să supere două...

- Ieri a fost Duminică...

- Şi mâine e marţi.   

- N-am chef de glume. Dacă vreţi să ascultaţi, bine, dacă nu, plec!

- Am înţeles. Ziceţi!

- Ieri a fost nuntă la cămin.

- Asta-i frumos.

- Voi aţi fost vreodată la o petrecere la ţară?

Ilie:

- Eu am fost, în tinereţe.

- Eu n-am fost nicăieri, niciodată! se laudă Colea.

- Eu nu mai ţin minte, zice şi Beni.

-Tu nu ţii minte decât paralele! îl taxează Ilie. Ştiu că nimeni nu se duce la budă noaptea pe întuneric şi fiecare îşi face nevoile de jur împrejurul clădirii.

- Şi acum e la fel! continuă domn’ profesor. Oameni buni, vine primarul la directoare şi-i spune că Duminica viitoare are nu ştiu ce festivitate la cămin şi că trebuie igienizată zona.  Ghiciţi ce?

- Habar n-avem!

- Eu sunt singurul bărbat din şcoală...

Ilie:

- Aţi primit o sarcină.

- Exact! Aveam oră de chimie şi am foxt trimis să analizez câcatul din jurul căminului cultural sau cum s-o fi numind el acum, că nimeni nu mai ştie de nimic decât de socoteala lui!

- Şi?

- Şi ce? Înarmaţi cu lopeţi şi roabe, am executat lucrarea. Mă jur! Când individul ăsta nu va mai fi primar şi-am să-l întâlnesc, îi trag un pumn în nas, fără avertisment.

- Până acum tipul şi-a arvunit doi pumni. Ne asociem să-i înmulţim recolta. Nu-i aşa băieţi?

Unanimitate. Colea mai şi plusează:

- De ce să vă mai obosiţt? Rezolv eu acum şi nu ştie nimeni.

- Nu ţi-a bine, băiete?

- N-am nimic de pierdut.

- Asta aşa-i! se declară cei trei de acord.

Ilie:

- Măi Costea, să ştii că te invidiez. Tu mori fără să pierzi nimic, iar noi ne dăm de ceasul morţii că ce are să se întâmple după ce o mierlim. Eu vă zic: nimic! Lumea va merge mai departe în prostia ei până când cineva se va hotărâ să rezolve problema şi să facă să dispară mizeria asta de lume. Acum eşti tânăr şi într-o clipă te trezeşti bătrân. Eşti atât de obosit de viaţa asta de doi bani, încât nu te mai sperie moartea. De ce s-or fi chinuind oare oamenii să adune averi când nu iau nimic cu ei? Mă auzi, Beni?

Beni îşi face de lucru cu sculele şi tace.

Colea:

- Măi Beni, dacă lumea asta merge tot aşa, într-o zi am să vin să-mi tai gâtul ca să scap.

Beni:

- Sunteţi amândoi nişte idioţi!

*

Iată şi sărbătorile de iarnă.

Toată lumea se strofocă să facă şi să dreagă. Trăiască CAR-ul pensionarilor. Că vor plăti din greu, nu mai contează.

Zăpadă, ioc. Crăciun, revelion, Bobotează pe uscat. Măcar i-a scutit Domnul pe amărâţi de prea mult frig, dar nu chiar de tot, că nu se poate.

Zăpada a venit până la urmă. Numai de-ar fi doar atât. Cine ştie? E greu când nu ştii, dai nici să ştii prea multe nu e o treabă, doare.

Copiii merg la şcoală şi se îmbolnăvesc unii de la alţii. Virozele îşi fac de cap. Medicii spun că ăştia sunt balauri nu viruşi. Părinţii sunt terminaţi. Au de ales dacă să meargă la muncă sau să-şi îngrijească de adrasle.

La Beni e aglomeraţie.

- Zău, zice careva, dacă nu mă duc la muncă, mă dă afară.

- Dar o ai pe soacră-ta.

- Soacră-mea avea grijă de ăl mic, dar acum e beteagă, şi-a frânt o gleznă.

- Păi, vedeţi? îşi dă Colea drumul la gură.

- Ce să vedem?

- Pe vremuri era mai bine, toată lumea avea de muncă, indiferent cât de prost era.

- Da de unde ştii tu, mă, că erai un puţoi de câţiva ani atunci.

- Păi ştiu de la taică-meu. Era impiegat aici în gară...

- Ştim. L-au dat afară din cauza beţiei.

- Ba nu. L-au mutat la triaj la minieră, unde nu prea era treabă... 

- Şi de-acolo afară.

- Ba nu. L-au pensionat când s-au închis minele.

- Nu-i prea mare diferenţa.

Supărat că nu-şi poate apăra tatăl şi, mai ales, că nu-i ascultă nimeni durerile, Colea işi pune căciula pe cap şi se ridică.

- Bine că sunteţi voi deştepţi. Vă salut!  

Şi iese.

Are o oră de mers pe jos şi prin frig până acasă pe deal. Din banii câştigaţi în acea zi îşi ia de la butic o pâine şi un borcan cu fasole. Îi e de ajuns. În dreptul crâşmei se opreşte. Ar lua o vodcă, aşa de încălzire, nu ca taică-su, care era mai tot timpul beat şi făcea ordine cu toată lumea.

Împinge uşa crâşmei şi se opreşte în prag. Localul e plin de ţigani. Se întorc de la o nuntă şi trebuie să schimbe trenul aici. Au intrat să se încălzescă. Până una-alta, cântă:

 

„Pănă când viaţă amară?

Până când?

 ...”

Colea se retrage mormăind descumpănit:

- Da, până când?

Un TIR grăbit e cât pe ce să-i de-a răspunsul.

*

Vizualizări: 87

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor