- Vreau… vreau!

- Ce vrei, Iza? încearcă să afle bunica Florica aşezată pe banca din faţa casei unde îşi petrece o mare parte din zi în timp ce nepoţica se zbenguie prin preajmă.

- Vreau ceva bun!

- Ţi-am dat ce-am avut, nu mai am!

- Hai să cumpărăm! rezolvă problema fetiţa asta creaţă şi zâmbăreaţă de numai trei ani şi jumătate. Şi bunica n-are încotro, cumpără de la chioşcul din vale.

Cum în cartier sunt doar copii mai mari, de şcoală, Iza nu are cu cine se juca decât cu ei şi, chiar dacă mai mult îi încurcă, toţi o iubesc pentru că e frumuşică, veselă şi deşteaptă. Aşa zice toată lumea şi părinţii ei sunt tare încântaţi, ca să nu mai vorbim de bunica Florica, principala vinovată de instrucţia copilei. Unde mai pui că Iza are şi un iubit care o protejează, pe Bogo, adică Bogdan, de doisprezece ani.

Ca întotdeauna, peste vară, cartierul se însufleţeşte. Mai mulţi dintre cei plecaţi, care pe cine ştie unde, se întorc pentru un timp sau definitiv, dacă au reuşit să adune ceva bani. Cei mai mulţi însă, se întorc la fel de peticiţi ca înainte. Se vede asta după tomberoanele goale din fiecare săptămână. Aceştia nu vor face mulţi purici prin cartier. Părinţii Izei s-au ţinut şi ei de cuvânt, revenind acasă din Italia, aşa cum au promis, şi nu vor mai pleca. Toate bune şi frumoase. Iza pare fericită deşi îşi petrece cea mai mare parte a timpului tot cu bunica, părinţii fiind prea ocupaţi în afacerea lor cu Tractor englezul şi cu Ion americanul, nepotul lui Avram.

Se întâmplă şi lucruri triste. Moş Avram moare împăcat la aproape o sută de ani, nu mai avea pe cine aştepta. Nepotul din America i-a umplut sufletul de bucurie, ştiind că agoniseala pe care a păstrat-o cu îndârjire are cui să rămână. Pentru restul lumii, moartea cuiva, fie el şi din vecinătate, a devenit atât de banală, încât, nu mai impresionează pe nimeni. Doar copiii îl cam plâng pe moş. De ce? Le lipsesc poveştile lui. Chiar şi Iza îl căinează:

- Unde e Moşul? o tot întreabă pe bunică.

- A murit, puiule! Ţi-am mai spus.

- A murit ca regele?

- A murit ca regele şi s-a dus acolo unde o să mergem toţi.

- Şi eu?

- Tu încă… nu! îi zice bunica încurcată.

- Şi nu se mai întoarce?

- Nimeni nu se întoarce de acolo.

- Da’, de ce Bunini?

Ei, de aici încolo, Bunini nu mai are explicaţii. De o bucată de vreme, nepoţica o pune tot mai des în încurcătură.

- Nu ştie bunica, dar când ai să fi mare şi ai să mergi la şcoală, vei afla multe lucruri despre lume.

- Eu vreau să merg la şcoală acuma!

- Nu se poate, Iza! La şcoală merg numai copiii mari. Tu ai să mergi mai întâi la cămin.

Belea mare! Vacanţa se termină şi vine prima zi de grădiniţă:

- Vreau… vreau!

- Ce vrei, Iza?

- Vreau la şcoală, cu Bogo!

- Păi, întâi la cămin şi pe urmă la şcoală, aşa fac toţi copiii…

- Ba nu!

Florica e iarăşi în dificultate. Nu-i vine a crede ce poate fi în căpşorul unor copilaşi din ziua de azi.

Cu chiu cu vai, mama ei o duce la cămin şi o lasă pe mâna educatoarelor, plângând de ţi se rupea inima. După-amiază, însă, la întorcere, se întâmplă invers, e fericită că se reîntâlneşte cu cei pe care îi cunoaşte. Şi aşa în fiecare zi. Chiar şi după o lună, Iza refuză căminul plângând în fiecare dimineaţă.

Într-o Duminică, una din fetele de pe stradă greşeşte aducându-i  aminte:

- Mâine noi mergem la şcoală şi tu la cămin.

- Ba nu! se răzvrăteşte Iza. Merg şi eu cu voi.

- Nu se poate, Iza! Eşti prea mică!

- Bogooo! Nu vreau la cămin!

Băiatul o ia în braţe şi îi promite:

- Am să mă duc la cămin şi-am să-l ung cu slănină, să-l mănânce câinii!

Promisiunea are efect pe moment, numai că fetiţa nu uită, cum sperau toţi. Dezamăgirea ei de luni dimineaţa la cămin se concretizează în plânsete şi mai amarnice. La întâlnirea cu Bogo, mai spre seară, îi reproşează:

- M-ai minţit!        Nu l-au mâncat câinii!

Băiatul, isteţ şi el, găseşte o explicaţie:

- Nu am avut destulă slănină şi câinii au mâncat numai un colţ.

- Îi spun lu’ Bunini să cumpere multă, multă slănină.

Moş Ilie tocmai se întoarce de la piaţă:

- Nu aşa, Bogdane! Te legi la cap şi mai rău. Lizuca, fată dragă, nu există destulă slănină la magazine.

Se vede treaba că Ilie nu ştie cu cine are de-a face.

Iza:

- Nea Titel are mulţi porci!

- Ăia nu sunt buni, Iza, nu au slănină! crede Ilie că a rezolvat chestiunea.

- Da’ de ce? întreabă Iza.

Moşul se cam fâstâceşte:

- Pentru că… aşa e lumea!

- Lumea e rea! Nu vreau la cămin! Vreau acasă cu Bunini!

- Bogo, du fata acasă, e târziu! încheie Ilie explicaţiile.

Băiatul o ia în braţe şi fuge cu ea spre Bunini care o urmărea din poartă.

După două luni, situaţia e neschimbată. Iza nu s-a împăcat cu ideea căminului. Încă mai scânceşte dimineaţa. Într-o astfel de zi, mami s-a enervat că nu reuşeşte s-o îmbrace şi îi trage o palmă la fund.

- Bate-mă mai tare să audă şi bunica! îi spune mamei.

- De ce, Iza? întreabă mama mirată.

- Ca să vină să mă ia la ea! vine răspunsul printre sughiţuri.

Mama se duce la bunică:

- De ce nu vrea Iza la cămin?

- Ea vrea mângâieri şi îmbrăţişări, vrea să alerge şi să se joace liber, iar acolo n-o iubeşte nimeni, e ca la cazarmă. Trebuie numai să asculte.

În altă zi, Iza îi spune bunicii:

- Doamna m-a făcut nesimţită!.

- Însemnă că ai făcut ceva rău!

- Le-am spus că trebuie să aibă grijă de mine, pentru că de-asta le plăteşte mami!

Ca şi educatoarele, Bunini rămâne cu gura căscată. Evident că, ofuscate, doamnele o iau la întrebări pe bunică:

-  De unde învaţă Iza toate astea, că nu e prima dată când spune lucruri ciudate?

- Sunt femeie bătrână şi îmi ştiu lungul nasului, iar părinţii ei abia de-au venit din Italia. Poate că a auzit pe la copiii mai mari de pe stradă, în nici un caz de la noi sau… aşa i-a venit ei. Am crescut şi eu patru copii şi credeam că ştiu totul despre ei, dar copiii de azi… sunt altfel... sunt mai deştepţi… şi mai buni.

- Tanti Florica, e posibil ca un copil de trei ani şi jumătate să spună aşa ceva? întreabă mai mult de formă o educatoare.

- Eu spun că este, dar să-mi spuneţi voi, că sunteţi mai tinere şi mai educate!

Uşa cancelarei se deschide şi Iza îşi vâră nasul:

- Hai acasă, Bunini!

Doamnele tac în timp ce bunica se îndreaptă spre copila ce părea să spună:

„Vorbiţi prostii! Eu nu sunt ca voi! Când o să înţelegeţi asta?”

În drum spre casă:

- Azi ai să mănânci tort, Luiza!

- De unde, Bunini?

- Am făcut eu, azi e ziua mea!

- La mulţi ani, Bunini! se entuziasmează fetiţa, lipindu-se de ea şi îmbrăţişându-i picioarele, apoi continuă dezamăgită:

- N-am nici un cadou pentru tine!

- Ba da! Tu eşti cel mai frumos cadou!

- Te iubesc, Bunini! strigă Iza, ţopăind în jurul ei şi făcând trecătorii să zâmbească.  

Vizualizări: 35

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor