Bătrânul singuratic, poveste de Mara Paraschiv (Literatură Copii)

A trăit odată, demult, un om, care pe măsură ce îmbătrânea se închidea în el, devenind din ce în ce mai rău, mai hain la inimă, îşi petrecea zilele şi nopţile singur într-o căsuţă, izolat de semenii lui. Nu dădea şi nu lua nimic de la nimeni. Când vedea pe cineva că-i aţine calea o lua pe drumuri ocolite făcându-se negru de supărare. Refuza cu îndărătnicie orice ajutor ce ar fi venit din partea cuiva. Nimeni nu-i putea intra în voie. Odată cu trecerea anilor se făcea mai ursuz. În grădina şi în casa lui nu călca picior de om. Ura în aceeaşi măsură pe cât iubise odinioară. Înfăţişarea pe care o avea aducea cu aceea a unui pustnic: ochii adânciţi în orbite, barba albă îi acoperea pieptul ce mai păstra încă urmele voiniciei de altădată. Nepăsător, indiferent, stăpânit de o forţă mistuitoare i se părea că totul se prăvăleşte în jur.

Dar dincolo de tot ce sălăşluia în el rău şi urât, în adâncul sufletului mai păstra un dram de milă, de bunătate. Ar fi vrut să şi le-arate, dar nu ştia cum, atât de mult îl schimbase viaţa. Ar fi avut nevoie de cineva care să-l sprijine să dea la o parte putregaiul din el. Unde să-l găsească? Cine era acela?

Dar un fapt mărunt în aparenţă avea să se întâmple chiar în grădina casei lui. Într-o zi de primăvară, într-un moment neaşteptat printre atâtea suflete verzi, a mai răsărit unul. La început bătrânul nu prea l-a luat în seamă, încât el reuşi să se piardă în grădina ce avea aspectul unei pădurice, presărată din loc în loc cu pâlcuri de iarbă şi cu câţiva trandafiri. Copăcelul se înãlța vãzând cu ochii cãutând cu disperare lumina și cãldura soarelui. Dorea din toate fibrele lui sã creascã mult mai repede, sã-i lase în urmã pe ceilalți. Timpul era în favoarea lui, împlinindu-l. Pe când nimeni nu se aștepta, reuși sã-și desfacã buchețelele albe, ca spuma laptelui, rupând perdeaua de arbori, atrãgând atenția bãtrânului. Acesta se îndreptã spre copãcel, îl privi cu mai mult interes, cercetându-l din ochi de jos în sus. Se minunã de ceea ce descoperise.

Ce-i ãsta! Cum de a crescut aici? Dupã flori și dupã frunze pare a fi... un cireș. Da, da! Hm.... o sã am necazuri mari cu el aici! Cum de nu l-am observat? Sã-l tai? Deocamdatã, nu. O sã mai vãd eu, oricum între atâția copaci nu cred cã are sã fie ceva de capul lui.

Bãtrânul își vãzu mai departe de treburi uitând definitiv de puiul de cireș, încât acesta crescu în toatã splendoarea. In zilele toride ale verii, își arãtã fructul cãrnos, de culoarea flãcãrii pãtând verdele intens al grãdinii, atrãgând privirile trecãtorilor și oprind zborul pãsãrilor. Se bucura cã are oaspeți. Când bãtrânul vãzu asta, hotãrî pe datã sã-i taie ramurile, sã-i schilodeascã frumusețea de coroanã, ce se întrecea în mãreție cu a celorlalți. "Nu vreau sã am bãtaie de cap. Curând vor veni copiii și vor face atâta hãrmãlaie...! Îmi vor tulbura liniștea, și-apoi... dã și prea multã umbrã!"

Odatã ce lua o hotãrâre trebuia dusã pânã la capãt. Prinse cu îndârjire coada toporului, îndreptându-se apoi spre locul unde se afla cireșul. Un pocnet puternic tãie întinderea. Cireșul speriat, încercã sã se apere. Își trimise ramurile în lãturi. „Ce-am fãcut? L-am supãrat cu ceva?“ Simți împlântându-se adânc tãișul ascuțit, sfâșietor. Din tãieturi începu sã-i cadã picuri de lacrimi. Lunecau în josul tulpinii intrând în pãmânt. Ceilalți arbori așteptau ca urgia sã se îndrepte și asupra lor. Bãtrânul, obosit se dãdu mai la o parte. Își aruncã privirea spre vârful cireșului, satisfãcut.

Acum e foarte bine, n-o sã mai facã umbrã! iar pe trunchiul ãsta așa înalt și alunecos nu se va mai putea urca nici un copil.

O luptã surdã, continuã. Un adevãrat rãzboi între el, un singur pom și un singur om. O luptã între douã forțe, fiecare având armele lui.

Cireșul crescu supãrãtor de înalt. Din loc în loc cioturile înnegrite se lãsau acoperite de cleiul gros și gãlbui. în fiecare an îi apãreau noi lãstari. Nu voia sã renunțe. Rãdãcina și-o înfigea mai adânc în pãmânt, de unde-și procura hrana pentru a se ține drept și puternic. Se putea aștepta la orice din partea aceluia care, dacã ar fi vrut, ar fi putut sã-i fie prieten. Era suficient sã-l privești o singurã datã ca sã înțelegi, cã "accesul este interzis" oricãruia, fie tânãr sau bãtrân.

De ce mã urãște, eu știu cã nu i-am fãcut nici un rãu! Cum sã fac sã-l atrag de partea mea? se frãmânta cireșul în sinea lui. Sã-i readuc în suflet sentimentele pierdute!

Uneori, bãtrânul ostenit rãmânea mai mult în grãdinã. Se uita la fiecare plãntuțã, la fiecare arbore pe care-l plantase ori crescuse acolo din întâmplare. Cãzut pe gânduri, se așeza sub cireș, unde i se pãrea locul cel mai potrivit. Avea momente de cumpãnã. Atunci își aluneca privirea pe trunchiul, a cãrui coajã își pierduse strãlucirea, cu oarecare regret zicându-și:

La urma urmei, dacã mã gândesc bine, cireșul acesta a cãzut bine în grãdinã, și așa era plinã de sãlbãticiuni. Nici unul nu rodește, fac numai frunze și umbrã, slavã domnului. De ce m-oi fi supãrat așa tare pe el? Nu știa de ce dintr-o datã inima îi începu sã-i batã mai repede. O chemare, un strigãt îi trecu, înfiorându-l.

Eu nu am vrut să te supăr. Am venit aici să-ţi înfrumuseţez grădina, unde şi aşa stai singur. în zilele toride să-mi sorbi răcoarea, iar fructele mele să-ţi potolească foamea atunci când vei fi la necaz.

Se apropie mai mult. Îi prinse trunchiul cu o mână. Coaja îi scrijilă degetele. "Ar fi trebuit să fie mai lucioasă, la vârsta lui...!" încercă s-o mângâie. Dacă altă dată cireşul îi aştepta atingerea, de data aceasta i se împotrivea apăsându-şi coaja în crăpăturile palmelor.

Da, da, ai dreptate, te-am chinuit destul! Puteam să te iubesc, dar parcă îmi era frică. Iubirea m-a adus până aici. Sunt de acord cu tine. Tu ai vrut să-mi alungi singurătatea, gândurile negre, ce-mi ţin mintea încătuşată.

Atunci, ca prin farmec în foşnetul frunzelor, bătrânul putu auzi:

Comportarea ta faţă de mine m-a pus mult pe gânduri, dar fiindcă acum ţi-ai dat seama şi te căieşti, te iert pentru tot răul ce mi l-ai făcut. Sunt convins, că dacă vei încerca să mă iubeşti, vei reuşi.

Bătrânul, nu ştia ce i se-ntâmplă. „Ce-i cu mine, visez, mi se pare! Cireşul vorbeşte într-adevăr? Cum se poate una ca asta?“

Căută un pâlc de iarbă să se aşeze. Era nedumerit. îşi cuprinse fruntea în mâini. Rămase aşa multă vreme. Mintea i se golise.... i se încărcase... Nu mai ştia, nu mai vedea. Din nou îl năpădiră regretele, disperarea, că nu va mai putea recâştiga ceea ce pierduse. Nu observă că afară se întunecase. Norii erau gata să-şi răstoarne căldările lor uriaşe asupra pământului. Fulgerul brăzdă cerul. O bubuitură zgudui casa. Se dezmetici. Fără să vrea, se văzu alergând spre cireş. O furtună neaşteptată începu să se dezlănţuie. Arborii se aplecau scârţâind, trandafirii îşi pierdeau petalele... Prinse tulpina cireşului strâns, cu braţele lui slabe, uscate. Se simţea în siguranţă. Cireşul îşi coborî cele mai joase ramuri, ca să-l ocrotească de puterea vântului şi rafalele ploii. „Ciudat! Mă simt bine când sunt apărat“. Încă puţin. Furtuna dădea semne de oboseală. Eliberă trunchiul din strânsoare. Îşi privi mâinile, îşi pipăi corpul. „Am ajuns un bătrân fără minte!“ îşi vedea inutilitatea prezentă şi viitoare. Mângâie cioturile îngălbenite, îşi lipi fruntea încărunţită de tulpină. Voia să-i simtă vibraţiile.

Noaptea se lăsase grea, apăsătoare. Abătut, frământat, se întoarse în căsuţa lui, pentru prima dată la o oră atât de târzie. Îşi lăsă trupul greu pe patul de scândură. Somnul îi apăsă pleoapele ca de plumb.

Un vis, cum nu mai avusese, a pus stăpânire pe el.

Se vedea iarăşi în grădină strângând în braţe tulpina cireşului. Cum îl ţinea el aşa, numai că cireşul se transformă într-un tânăr, frumos şi voinic de-ţi lua ochii. Ramurile, care se aplecau asupra lui, erau braţele voinicului. Bătrânul uimit îl întrebă:

Cine eşti tu? De unde ai venit la mine şi tocmai acum?

Eu sunt cireşul din grădina ta, nu mă recunoşti ?

Tu eşti? Bine, dar el e copac, pe când tu...! Parcă ai fi chiar feciorul meu, pe care l-am pierdut cu ani în urmă.

Chiar eu sunt, tată! îmi pare atât de bine că ne-am întâlnit şi pot să te strâng din nou în braţe...!

Dar, de unde vii, cum m-ai găsit? Eu te-am căutat ani în şir, dar nu am dat de tine. Unde ai plecat? De ce nu ai venit până acum, am avut atâta nevoie de tine!

Am vrut să vin, dar nu am putut, însă te-am urmărit tot timpul. Am văzut că eşti singur şi că te-ai schimbat foarte mult. Spune-mi, de ce te-ai înrăit şi te-ai depărtat de oameni?

Aşa-i fiule. De când ai plecat, m-am închis în mine, m-am izolat de cei din jur. Urăsc tot ce mă înconjoară, nici pe mine nu mă pot suferi. Nu vreau să am de-a face cu ceilalţi oameni, dar mai ales nu pot auzi glasurile copiilor. Simt că mi se tulbură mintea când se apropie de grădina mea. De aceea am tăiat ramurile cireşului.

Foarte rău ai făcut. Tată, pe cine vrei să te răzbuni? Pe tine? Pe mine? Nu-ţi dai seama că-ţi faci singur rău? Ascultă-mă cu atenţie! Vin la tine pentru ultima dată, ca să-ţi spun că eu sunt bine şi că te iubesc tot atât cât m-ai iubit şi tu. Îţi promit că o să te ajut, o să fiu alături de tine, la greu. Acum, ia-mă şi strânge-mă în braţe pentru ultima oară.

Bătrânul întinse braţele şi... se trezi. Se scutură, se pipăi. Nu putea înţelege, a fost un vis, a fost aievea!? Făcu eforturi să se dezmeticească, să-şi revină, să caute realitatea. Îşi adună gândurile. Încet, încet începu să-şi deruleze filmul vieţii. Găsi, că nu mai are nimic de făcut. Ieşi în miez de noapte. Se duse direct la cireş. Îl privi, acum, cu alţi ochi. Îi luă trunchiul în braţe. Îl strânse tare, cum nu mai făcuse niciodată. Descoperi în el altarul în faţa căruia simţea că trebuie să se mărturisească, să se elibereze de tot ce ascunsese în el de atâta amar de vreme. Trupul nu-i mai era încordat, privirea nu-i mai era aspră, sufletul nu-i mai era greu. Liniştea şi pacea coborâseră asupra lui. Începu să-i vorbească cu blândeţe:

Nu ştiu cum de-ai răsărit aici, dar naşterea ta, pentru mine, a venit ca o binecuvântare. Am fost orb, încât am ajuns să-mi plâng singur de milă. M-ai apărat de furtuni, de vânturi, de ploi! Cu umbra ta, ai vrut să-mi aduci odihna, liniştea, iar eu am fost tot timpul stăpânit de răutate, de egoism. Nu te puteam suferi în grădina mea, fiindcă ştiam că-mi vei aduce copiii. Strigătele, ţipetele, joaca lor îmi trezeau din nou amintirile, de care voiam să scap cu orice preţ. În nesăbuinţa mea, nu m-am gândit nici o clipă, că dacă nu ar mai fi copii, lumea ar pieri, iar eu nu aş mai putea fi bătrân. Dacă omul nu ajunge la bătrâneţe, înseamnă că i-a secat cugetul înainte ca el să poată lăsa moştenirea celorlalţi care vin din urmă. Te-am urât. Voiam să-ţi văd lemnul arzând, să te prăvălesc dintr-o lovitură, dar de câte ori mă gândeam, o voce lăuntrică mă oprea: „Nu e bine bătrâne ceea ce vrei să faci!“ Abia acum înţeleg de ce.

Se aşeză pe pământul încă umed, închise ochii în liniştea nopţii. Auzi larmă de glasuri, ciripituri şi zboruri. O ultimă privire rătăcită spre coroana înaltă a cireşului. Îşi ridică trupul până la ramuri. Cireşele aromate îi umeziră buzele, palide şi uscate.

Ce bune sunt!

Când se văzu atât de sus şi simţindu-se atât de bine îşi zise împăcat:

Nu mi-am dat seama, că ceea ce am căutat viaţa-ntreagă se afla atât de aproape de mine! îţi mulţumesc, sunt fericit că m-ai ajutat să descopăr, în sfârşit! Fii binecuvântat! Pe tulpină o să scrie „Intrare liberă“.

* * *

P.S.

Cireşul a rodit până la adânci bătrâneţi şi se spune că mai rodeşte şi astăzi, dacă nu s-a uscat. Fructele lui au fost împrăştiate de-a lungul şi de-a latul pământului, dând naştere la alţi şi alţi cireşi, umplând coşurile oamenilor şi atârnând la urechile copiilor.

Povestea face parte din volumul Sepia si elefantul

Citeste si aici

http://www.literaturacopii.ro/stire-basme-legende/batranul-singuratic-poveste-de-mara-paraschiv/693

Vizualizări: 109

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Monica Rohan pe Octombrie 19, 2013 la 12:41pm

Felicitări și mulțumiri pentru această poveste care îmblânzește sufletul și îndulcește singurătățile. Bine-i să înțelegi „graiul” naturii și generozitatea ei necondiționată!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor