( 3 )

Bahije şi oraşul care a văzut Paradisul

 

 

        Să vă spun şi cea de-a treia poveste a Marii Poveşti. Vă amintiţi de Oraşul Albastru din tabloul ce se afla în castelul şeicului? Ei bine, viaţa îşi continua aparent cursul ei firesc.

        Şeicul îşi adora zâna şi o fericea mereu cu daruri scumpe din lumea-ntreagă. Avutul cel mai de preţ al zânei, era în schimb bobiţa de rouă furată de pe chipul Prinţului. O privea adesea şi-i vorbea în toate graiurile ştiute de ea în speranţa că aceasta îi va răspunde , glăsuindu-i despre Prinţ. Picătura de rouă se subţia însă pe zi ce trecea.

         - Spune-mi, Libelulă, dragă mie, cum să ţin în viaţă fărâma asta de cânt? se jălui Zâna.

         - Roagă-l pe şeic să-ţi facă un palat de gheaţă. Închide-o acolo.

         - Nu ne va îneca oraşul?  Nu uita că trăim în Ţara Caldă.

         - Să-l aducă din Ţara de Gheaţă. Doar astfel va rezista.

         - Adică de unde vii tu.

         - Nu, căci Prinţul care m-a dăruit nu m-a adus cu el, m-a prins într-o dimineaţă pe când mă îndreptam spre casă şi m-a lăsat să-ţi port de grijă, în locul florii ce ţi-a luat-o de sub rochie.

         - Da... oare ce-a făcut cu floarea pe care mi-a furat-o? Era talismanul meu, mă proteja. Dar de unde vii tu, atunci, prietenă dragă? Mereu am crezut că din Ţara de Gheaţă.

         - Din Fatima. Şi am fost lăsată să-ţi stau alături. Ţi-am mai spus, acu eu îţi sunt talisman.

         - Unde e Fatima?

         - Într-un ţinut despre care se spune că e portocaliu. Fatima este Oraşul care a văzut Paradisul.

         - Cum adică?

         - Într-o zi, s-au deschis Cerurile şi El s-a arătat.

         - Tu l-ai văzut?

         - Da.

         - Cum e Paradisul?

         - Nu e în cuvinte. Poate-l vei vedea şi tu într-o zi.

         - Ce trebuie să fac ?

         - Să fii o zână bună.

         - Uite că vine şeicul. Se sperie, neştiind cum să-i vorbească în cele ce avea să-l roage.

Şi Libelula se cuibări în părul Zânei.

          - Bunul meu şeic, pe unde te mai poartă paşii?

          - De ce întrebi, zâmbetul meu?

          - Niciodată nu ţi-am cerut nimic. Dar acum a venit vremea rugăminţii mele. Binevoieşte a-mi aduce din Ţara de Gheaţă un palat.

          - La ce să-ţi folosească? Se miră şeicul.

          - M-am gândit să adun roua florilor , pentru a-mi face un izvor. Îi răspunse cu glas mieros zâna.

          - Dorinţa-ţi mi-e aşadar poruncă. Eu am venit azi în dar cu un  nume nou pentru tine. Îţi voi spune Bahije, fecioara cu chip plăcut.

          - Mulţumesc. Se ruşină zâmbind trist.

          - Îţi voi aduce palatul cât de curând. Rămâi cu bine.

         Şeicul plecă, ferecând porţile Castelului său, lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată.

          - Am rămas din nou singure, Libelulă iubită. Dacă nu se întoarce degrabă, bobiţa de rouă va muri. Şi alături de ea, speranţa-mi.

         Libelula vedea că pe zi ce trece, nu-i mai poate împăca deznădejdea Zânei. O lăsă aşadar să adoarmă şi se furişă din Tablou.

           - A încuiat şeicul Castelul... se sperie micuţa zburătoare. Oare de ce a făcut una ca asta? Acum chiar că nu-mi mai pot scoate prietena de aici... şi-şi luă zborul spre Ţara de Dincolo de Râuri, în căutarea Prinţului al cărui zâmbet noaptea cântă.

           - Îi voi râde pe când el doarme, poate-şi va aminti de Lumea Pescăruşilor Galbeni şi apoi va reuşi să desfacă vraja Castelului si  a Tabloului... se bucură Libelula şi dispăru într-un zbor nebun.

          Găsi Prinţul în toată splendoarea muzicii sale. Şi mai găsi, alături de acesta, pe zâna lui - fata cu ochi mari şi buze ca mura roşie, care-l învăluia cu trupuşorul ei subţire. Dar Libelula totuşi încercă: se puse pe un râs grozav... şi chicoti şi se hlizi şi râse... până ameţi. Nimic. Prinţul părea stană de piatră în somnul său.

           - Dar dacă aş aduce un pescăruş de pe Plaja Însorită?... Prinţul îşi va aminti cu siguranţă de zâna mea şi o salva... îi va da şi albul înapoi... îi veni o altă idee Libelulei şi zbură iute din castelul Prinţului.

           Plutind gânditoare printre sălciile Ţării de Dincolo de Râuri, ajunse aproape de hotarul acesteia cu Ţara celor Şapte. O lumină puternică o făcu să se rotească de două ori pe loc, oprind-o  din zbor.

           - Ce-o mai fi şi asta?... se apropie curioasă. O poartă în timp... Există într-adevăr! Aici e hotarul sfânt al Lumii! O, de-aş putea-o întoarce pe Zână să uite de Prinţ... Trebuie să fie o cale! fâlfâia fericită Libelula, atât de fericită, încât nici nu-şi dădu seama cum deodată ajunse în alt loc, poticnindu-se de crengile unei sălcii stufoase. Auzi :

            - De ce atunci, totuşi, mă simt uneori trist şi singur? În curând iar plec împreună cu Ay şi An să deschidem uşi ferecate. Însă lipseşte parcă ceva.

            - Ce fecior frumos! se minună Libelula. Şi ce ochi limpezi are... Cine să fie? E crai după semne, îşi poartă rangul în ochii verzi. Şi, ca să vezi, desface ceea ce e ferecat împreună cu acest An... El poate fi salvarea noastră! Zâna l-ar umple de zâmbet, eu le-aş da ultima picătură de alb şi-i voi lega pe vecie... gândi Libelula şi schimbându-şi  iute vocea, rosti şuierând ca vuietul unei ape: " Şi eu am auzit de această poveste, bătrâne. Vestita Fereastră fermecată de care tocmai ai istorisit atât de curgător..."

           - Ia te uită, se aud Râurile... înlemni de exaltare craiul.

           - Da, e locul unde privirea şi simţirea se cufundă în Univers, frumuseţea nu are limite, măiestria Divinului te înalţă pe valurile eternităţii. Fiinţe din alte lumi se arată. Le poţi vorbi...

            Libelula tăcu şi urmări cu atenţie tânărul crai, ce sta ca vrăjit de cele ce tocmai auzise.

            -  Trebuie să le împărtăşesc prietenilor mei acest secret! Vom merge într-acolo! exclamă feciorul şi plecă.

           El era Insolensis, craiul cel înalt, cu părul brodat în fire argintii şi ochii verzi ca o primăvară caldă.

           Iar Libelulei totul i se părea perfect. Noul ei plan se potrivea de minune cu ceea ce avea de îndeplinit. An va deschide porţile Castelului, pe când ea o va întoarce  în timp pe Zână aducându-i ochii în Fereastra fermecată; Insolensis o va vedea în cascada de lumină a hotarului sfânt, iar An i-o va aduce de îndată ce va fi desfăcut lacătul Castelului. Bahije nici nu-şi va aminti de Lumea Pescăruşilor Galbeni şi se va elibera de Tablou. Împăcata cu ceea ce tocmai reuşise, zburătoarea se îndreptă spre Poarta Timpului, de unde rupse o crenguţă. Apoi o porni spre Ţara Caldă, aşteptând cu nerăbdare venirea serii ca să o apuce din nou la drum.

            De indată ce umbrele nopţii poposiră, Libelula o atinse pe zâna adormită cu crenguţa adusă de ea, se scutură bine, şopti câteva cuvinte de neînţeles şi luă chipul unei păsări negre. Astfel, o zbughi spre Ţara de Dincolo de Râuri. Îl găsi pe Insolensis aşteptând încordat la rădăcina unei sălcii:

            - Unde e această fereastră? Spuneţi-mi, voi, Râuri.

            Dar Libelula îi trimise prin meşteşugul ei o istorioară despre o insulă plutitoare, unde vieţuiesc oameni cu ochi mici.

            Craiul era foc şi pară. Ardea de nerăbdare să afle secretul Ferestrei, iar urechile-i ascultară o cu totul altă întâmplare.

            - Mai trimiteţi o dată povestea Ferestrei Fermecate!!! se revoltă zgomotos.

            Prietenii fuseră de acord să meargă  într-acolo, însă craiului îi mai rămăsese să ştie exact unde se află acest loc.

            Libelula coborî în noua ei înfăţişare dintre crengi şi-i promise că-l va ajuta, ducându-l la destinaţie doar dacă Prinţul An va fi de acord să deschidă  porţile unui castel ferecat din Ţara Caldă.

            Insolensis îşi adună din nou prietenii şi-l convinse pe mândrul An să accepte rugămintea. Libelula îşi deschise aripile şi-i duse către locul făgăduit. Acolo îl lăsă pe Insolensis prins în vraja ochilor lui Bahije, făcând timpul să stea în loc, iar pe An şi Ay îi  luă cu dânsa.

            După cum bine ştiţi, Ay era un spiriduş năzdrăvan şi neastâmpărat, iar An – un prinţ cu stea măreaţă.

            Ay vorbea într-una şi-l făcea mereu să râdă pe An. Şi atât de tare se scutura An de râs, încât Libelula era să-l şi scape de vreo două ori. Iar Ay era atât de ager, că până ajunseră în Ţara Caldă – numai cât ai gândi cu gândul – şi reuşise să scornească trei proverbe : Cine ajunge-n Ţara Caldă, ia o zână şi se scaldă ; Cu o pasăre neagră, tot timpul o să-ţi meargă ; În Ţara Caldă cine nimereşte, fără haine se veseleşte.

             Ce-i drept, Libelula se cam enervase, însă nu-i stătea în fire să se ia la harţă cu spiriduşii.

             - Iată-ne ajunşi, grăi Pasărea.

             - Bun, deci asta e Ţara Caldă. Şi unde sunt spiriduşele care nu mai pot de cald, să le răcoresc un pic?

             - Prinţule An, iată Castelul. Cântă. Cântă cum ştii mai bine ca să dezlegi vraja ce s-a abătut.

              - Asupra cui? Se nedumeri tânărul.

              - Asupra Zânei mele ce aduce zâmbete. Ea trăieşte în Oraşul Albastru, din tablou. E înăuntru.

              - Şi cum orice zână are suita ei de fetişcane care o îngrijesc... acuş or năvăli pe porţile Castelului sute de spiriduşe, nimfe, copile... negruţe, bălane, roşcovane, cu pistrui, fără pistrui, cu sufletul mare, cu sufletul mic, cu buze ruşinoase, cu picioruţe ca tulpinile de crin, cu ochişorii ca boboceii de flori dimineaţa... Cântă, prietene, n-auzi! Cântă, scumpul meu An! Să facem un bine şi să ne desfătăm şi privirile...

                - Ay, dar în palmă nu mi-e scris acest drum. Abia acum îmi dau seama.

                - Nu ai încercat niciodată să desfaci ce nu-ţi apare.  Poate azi va străluci toată steaua ta şi descurcăm două legături deodată.

                - Aşa e... nu am încercat... Să cânt! Căci mare e Împărăţia Soarelui.

               Şi An îşi slobozi puterea într-un cânt atât de suav, încât  împrejurimile se umplură de ochi şi urechi ce ascultau ca hipnotizate această feerie.

               Porţile nu se urniră. Lacătul stătea pecete a nepătrunsului veşnic.

                - Nu merge, se întristă An.

                - Mai încearcă! îl trăgea cu disperare Pasărea. Poate mai aproape, poate mai tare, poate mai mult!...

                - Nu. Vezi tu, negruţo, mie-mi sunt scrise-n palmă uşile predestinate. Nu-mi stă în puteri...

                - Ce-am făcut?... se văita Libelula. Atunci, Insolensis. El poate.

Insolensis. Acum el e cel care trebuie să poată!

                - Cum? De ce tocmai el? Se înspăimântă Prinţul de zbuciumul Păsării.

                - El o cunoaşte pe zână. A rămas cu ea în Fereastra Fermecată, acolo unde timpul se întoarce. Ochii ei sunt acolo! De n-ar intra în fereastră, prietenul vostru! Ce-am înfăptuit? De parcă mi-aş fi omorât sufletul a doua oară!...

                - Craiul e legat de noi. Am fost vrăjiţi să urmăm mereu aceeaşi cale, calea mea. Se încurcă, din ce în ce mai speriat. Nici nu înţeleg cum am ajuns aici fără el...

                - Pentru că eu am oprit timpul, îşi spuse Libelula pentru sine şi o lacrimă, ca de foc, îi căzu în palma lui An.

                - Nu plânge, păsăruico, orice lacăt îşi are cheia. Şi va ajunge în mâinile tale într-o bună zi...

                - Să vă duc dar înapoi. Vă mulţumesc.

                - Deja plecăm? zise Ay, sărind dintr-un tufiş şi chinuindu-şi să-şi tragă haina cât mai aproape de piept.

                - Plecăm, îi răspunse An scurt.

                - Nici bine n-am apucat să mă-nfierbânt... bodogăni Ay. Ei, dar cum zice proverbul : „ Cine prea tare se-ncălzeşte, numai o spiriduşă iubeşte.”

                Iar mai repede decât ai gândi cu gândul ajunseră înapoi la hotarul sfânt, unde-l lăsaseră pe Insolensis.

                Craiul tocmai păşea dinspre lumea de Dincolo.

                - Ai intrat! Nu ai ascultat sfatul Păsării! Cum e acolo? Ce s-a petrecut? Unde ai ajuns? Aproape că strigă îngrijorat Prinţul An.

                - E mai frumos aici... Se vede mai frumos de aici... răspunse cu greu Insolensis.

               Povestea mai departe o ştiţi. Şi An o ştie. Şi Ay o ştie. Poate doar cele trei spiriduşe, pe care Ay le-a furat din tufiş, din Ţara Caldă, poate doar ele  nu o ştiu cum a fost cu adevărat.

 

               Dar zâna noastră, Bahije?

               Bahije se trezi din somnul cel adânc, îşi spălă zâmbetul ce fuse odinioara pe buzele-i purpurii şi-şi strigă prietena:

               - De ce eşti tristă, Libelula mea sprinţară? Uite, eu am avut un vis tare ciudat. Se făcea că eram în ţara mea, pe malul mării, într-un loc plin de lumini ciudate, frumoase, dar întrerupte. Se auzea o muzică şi parcă nu se auzea. Mă dureau ochii. Eu aşteptam, aveam în mână floarea pe care mi-a furat-o Prinţul din Ţara de Gheaţă. Apoi am început să beau din mare. Apa era dulce, pişca şi mă ameţea, însă eu o sorbeam parcă pe toată şi pluteam printre lumini în fărâme de licăriri. Deodată, au început să iasă fluturi mulţi, mulţi şi mici... care mă gâdilau, mă ridicau, mă coborau... Iar mâinile mele se lungeau în aripi transparente... Acolo era Insolensis, care mă privea. Apoi el s-a lăsat în jos, m-a atins cu mâinile pe picioare şi a devenit la rândul său un fluture, care a intrat în mine. Eu m-am trezit rostind nişte cuvinte stranii.

              - Ce cuvinte? Se buimăci libelula.

              - Parcă... Păcatul nu doare. Oare ce vrea să însemne?...

              - Ţi s-a părut... ţi s-a părut... Poate că...

              - Mi s-a năzărit cu siguranţă. Eu ştiu că el va veni în curând!  

            Şi Bahije, din cale-afară de veselă şi rumenă ca un bujor de grădină,  începu să se gătească în oglinda de flori.

              - Picătura de rouă!... înlemni zâna văzând stropul. Oare se poate?!... Dar Insolensis? Nu înţeleg. Dacă-mi aştept craiul de jumătate de an, de ce atunci e bobiţa de rouă aici, care parcă şi ieri era. Da, e demult aici! Pe cine am trădat, scumpă prietenă? A cui sunt eu? De unde au apărut amândoi? Prinţul meu cel bun, pescăruşul din mine... şi craiul cel mândru, cu toţi demonii săi... Nu mai înţeleg nimic... izbucni Bahije în hohote amare de plâns.

              - Bahije niciodată nu a plâns... se auzi vocea şeicului.Poate timpul cât am lipsit ţi-a făcut ochii izvoare de nelinişte. M-am întors acum, împreună cu palatul promis frumuseţii şi veseliei tale.

                 - Da, bunule şeic, mulţumescu-ţi. Lasă-mă atunci să mă bucur de acest dar, ca apoi să-ţi aduc răsplată măreţiei faptei tale.

                 Zâna duse într-un suflet palatul în iatacul său albastru, luă bobiţa de rouă în palmă, Libelula pe un umăr şi se închise în el.

                 - Ceea ce eu am făcut, de mine nu mai poate fi desfăcut, murmură zburătoarea. Te vei salva, Zână ce aduci zâmbete...

                 Dar Bahije începu să plângă din ce in ce mai tare... cu lacrimi fierbinţi ce topiră gheaţa palatului, puhoiul de apă spărgând porţile Castelului din Ţara Caldă. Atunci Libelula îşi deschise aripile şi luând-o pe zână, aproape fără suflare, din vâltoarea lui, îi şopti :

                 - Te duc în Fatima. Eşti o zână bună.

 

 

Iorestina Stelianovna Florea

 ( octombrie 2009 )

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 159

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Iorestina S. Florea pe Octombrie 10, 2011 la 9:56pm

Multumesc frumos.

Aceste trei povesti (numite si feerii dramatice) au fost publicate in volumul al XII lea al "Povestilor de la Bojdeuca". Celelalte sunt in lucru. Si sper curand sa fie aproape gata. Marea Poveste e lunga... :)

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor