BATE NASU’!

 

  1. Bărbatul intră zâmbind în sala de aşteptare din aeroportul  Băneasa. Aspectul fizic - înalt, atletic, ten măsliniu, ochi de un verde intens, părul negru, lung, strâns într-o coadă la spate –ţinuta vestimentară aleasă cu grijă – scurtă din piele întoarsă, crem, asortată cu pantofii Otter, pantaloni şi cămaşă de culoarea pământului jilav – atrăgeau atenţia femeilor aflate în aeroport care îl priveau cu admiraţie. Tânărul se opri un moment căutând cu privirea locul în care se afla mama sa. O zări în apropierea biroului de informaţii, însoţită de mătuşa Niculina, sora mamei. Se schimbase mult de la plecarea sa, în urmă cu opt ani.  Slăbuţă, parcă intrase la apă, avea un zâmbet şters, venit din altă lume. Ochii, ochii aceia de un verde intens, nu mai aveau strălucirea de altă dată, nu mai dăruiau lumină, bucurie. Privea în gol. Se opri în faţa ei aşteptând să reacţioneze la apariţia sa.
    - Mamă…!
    Femeia tresări auzindu-i vocea. Întinse mâinile spre el, îl îmbrăţişă tremurând, apoi palmele aspre pipăiră chipul fiului, ca pe un lucru sfânt. Mario se abţinea cu greu să nu plângă, când realiză că fiinţa care-i dăduse viaţă rămăsese fără vedere.
    - De ce nu mi-ai spus, mamă?
    - Pentru că oricum, de când ai plecat, am refuzat să mai văd ceva. N-am vrut să-ţi stric rostul.
    Mâinile ei continuau să pipăie chipul tânărului căruia îi tremura barba.
    - Alexandru, nu plânge mamă!  Doctorii spun că prin operaţie  pot vedea bine cu un singur ochi, iar cu celălalt mai putin, deci sunt şanse. Bine ai venit acasă, copile!
    - Să mergem mamă! Aţi chemat un taxi?
    - Da, interveni mătuşa Niculina. Să mergem!
    Mario îşi ţinea mama aproape de el şi-i săruta părul încărunţit, fără ca ea să simtă.
    - Azi se logodeşte copila, spuse uşor, parcă temându-se de reacţiile fiului său. Avea un temperament vulcanic, iar ieşirile lui o speriau uneori, mai ales când aducea vorba despre Roberta, pentru care Mario a stat departe de ţară atâţia ani, lăsând în urmă  pe cei dragi, viaţa de până atunci, luând cu el doar amintirile care nu-i dădeau pace în ultimele luni. Hotărâse rupererea, izolarea departe de casă,  pentru a nu fi tentat să renunţe. Făcuse toate aceste sacrificii de  suflet, lucrând în Canada,  pentru a-i oferi tot ce-şi doreşte,  pentru ca ea sa aibă o viaţă fără lipsuri, aşa cum o avusese până atunci, când Maria, mătuşa fetei şi naşa lui, proprietara unei case de modă renumite din Bucureşti, a decis să o ia în grija sa.
    Mario n-o auzise. Sănătatea mamei sale, moartea tatălui, la înmormântarea căruia nu ajunsese,  îi anihilară gândurile. Se simţea vinovat de toate  acestea. Tot drumul nu scosese o vorbă. Privea îngândurat câmpul, parcă interminabil, proaspăt arat, după culesul porumbului. Se lăsase ceaţa, mirosea a frunze arse. Ajuns acasă, Mario avu al doilea şoc. Curtea parcă era părăsită, lucrurile răvăşite peste tot, acoperişul casei gol pe alocuri, faţada clădirii, odinioară albă de curăţenie, acum purta culoarea toamnei. Totul era pustiu, cenuşiu, ca sufetul lui. Averea strânsă, pentru care plecase de atâţia ani, îşi înfigea colţii în sufletul lui, parcă răzbunându-se, sfâşiind fără scrupule din el. Oare ce-l mai aştepta? Gândul la Roberta i se cuibări în mintea ca un şarpe care-şi pândea prada înainte de a o devora. Avea o presimţire. Măcar pe ea să n-o piardă. Pentru ea făcuse toate aceste sacrificii, pentru care plătea acum cu vârf şi îndesat. Refuză cina. Simţea nevoia să se întindă. Îşi sărută mama pe frunte şi se retrase în camera lui. Era la fel ca în adolescenţă. Mirosea a naftalină, aerul rece se strecura pe geam odată cu ceaţa, precum fumul de narghilea cuibărindu-se în cotloanele ascunse ale camerei. Se întinse în patul moale care parcă intrase la apă dintr-o dată. Închise ochii. Auzea glasuri, glasuri multe, hohote de râs, apoi o auzi pe ea:
    - Închide uşa! Ştii că le trebuie căldură...
    Mario îşi băga nasul peste tot. Casa se umplu de mireasma primilor cozonaci copţi.
    - Mămico, e bine cum l-am împletit p-ăsta?
    Elena privi cozonacul făcut de fiica sa.
    - E minunat draga mea! Acum bagă-l în cuptor!
    Mario trecu val vârtej pe lângă ea, furând un pumn de nucă, apoi se strecură prin spate şi îşi vârî degetul în castronul cu cremă de cacao.
    - Mmmmmmm! dă-mi mie toată crema!
    - Ieşi, afurisitule... îţi bagi nasul peste tot!
    - Şi dacă nu vreau?
    - Nu vrei? Te fac eu să pleci.
    Aruncă o bucată de cocă în el.
    - Pleci sau îţi pun toată făina în cap? N-ai vrut să cureţi nuci, dar vii să înfuleci miez!...
    Crezând că nu-l vede, se strecură din nou către castronul cu cremă. În clipa următoare se trezi împroşcat din cap până în picioare cu făină.
    - Bufniţă! izbucni revoltat...

va urma

Vizualizări: 45

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor