Blaise Cendrars- Note și poezii

Blaise Cendrars (nume real Frédéric Sauser) s-a născut la   La Chaux-de-Fonds, Elveția, în 1887. Tatăl sau era un afacerist, mama de origine scoțiană. Copilăria o face în Alexandria, Napoli, Brindisi, Neuchâtel și alte multe locuri, urmându-și tatăl în călătorii de afaceri, toate lipsite de succes. La vârstă de 15 ani, Cendrars își părăsește familia că să facă un tur prin Rusia, Persia, China – fiind ucenic la un bijutier; perioadă despre care va povesti ani mai târziu, în lungul sau poem, Transiberianul.  La Paris ajunge înainte de 1910,  acolo îl întâlnește pe Apollinaire, liderul avangardei literare al acelei vremi. Cendrars va conținua spre America, unde scrie primul sau lung poem “Paște la New York” ,Transiberianul (titlul complet fiind: Proza Transiberianului și micuța Jehanne a Franței) este publicat anul următor. Ambele poeme mimau “spiritul modern”, iar un al treilea lung poem, mai cristalizat se numește “Panama – Aventurile celor 7 unchi ai mei”(1918) este publicat, fiind tradus de John Dos Passos, în America, în anul 1931.
Cendrars își pierde brațul drept în primul război mondial, pe când servea armata-caporal în Legiunea Străină. El refuză un braț artificial, ca să braveze ulterior, a fi un invalid care cu o singură mână  scrie, trage cu pușca, conduce mașini de curse, scrie la mașină sau participă la cafturi. După război, se apucă să facă filme de cinema, ca scenarist și regizor, mai târziu devine  producător, ba milionar, ba falimentar.

La Belle Epoque este epoca descoperirilor în arte și litere. Perioada este pentru Cendrars benefică, ea este pictată și descrisă  de artiștii Léon Bakst,  Léger,  Modigliani,  Chagall; el însuși descoperă Arta Neagră, jazzul și muzica modernă a “celor șase” . În anii ’20 publică nuvelele Moravagine (1926) și “ Confesiunile lui Dan Yack iar în 1930 câteva biografii românțate și reportaje extravagante ca de exemplu “Aur” și “ Rom” despre viața și procesele lui Jean Galmont, exilat pe la 1926 în Guiana Franceză.
Publică în 1921, pe când era director la Revista Sirene, “Antologia Neagră” - prima din 3 volume care descriu călătoriile sale în Africa și America de sud; din păcate volumele 2 și 3 au fost distruse de germani în timpul războiului al II –lea mondial.
La revista “Sirena “  el reeditează pe Lautréamont care murise în 1870 la numai 24 de ani, îl glorifică astfel ca pe un semizeu al suprarealismului.  Îl asistă pe Abel Glance la filmările pentru “Roata” (1921) , aranjează setul unui tren în mișcare și îl convinge pe Arthur Hönegger  să compună muzica de fond. Scorul muzical pentru scena trenului devine celebra piesă Pacific 231.



În 1935 Cendrars îl descoperă pe  Henry Miller, al cărui prim articol “ Tropicul Cancerului” 1934 - apare în Franța exact de Crăciun cu mențiunea: “ Un scriitor American s-a născut: Henry Miller, care și-a scris prima sa carte în Paris. Este o carte regală, o carte atroce, exact genul pe care îl iubesc cel mai mult ….” Autorul, 100 % realist, solid, american… dar descoperind Parisul, respirând-ul, devorând-ul, îl înghite, furios, extaziat, îl vomită și îl urinează, îl adoră și îl înjură…”  
Dar apar și căderi:  Ferreira de Casto, o braziliancă tradusă de Cendrars în 1938,  
( Pădurea virgină ) sau alte piese literare aduse din America de sud, nu fac impresie Parisului. Cendrars călătorea adesea în America de sud (între 1924-1936) de multe ori luând cu sine mașina sa de curse - un Alfa Romeo (cu o caroserie desenată de Georges Braque), pretinzând mândru că Șoseaua Națională no. 10 leagă casa sa din Tremblay-sur-Mauldre direct cu Asunción, Paraguay. 

Dar reședința sa de baza era în Paris, câțiva ani a petrecut în Rue Savoie, mai târziu în Avenue Montaigne, iar la țară locuia la Tremblay-sur-Mauldre unde și lucra extensiv.
În primele luni ale celui de al doilea război mondial, Cendrars participă, atașat armatei Britanice, ca reporter de război. După căderea Franței sub ocupația germană în 1940, se retrage la Aix-en-Provence. Se oprește din scris în 1944 ca să adune amintiri ca de exemplu: L’Homme Foudroyé (1945), La Main Coupée (1946), Bourlinguer (1948), Le Lotissement du Ciel (1949), cărți care devin opera sa cea mai bună și mai importantă.
Ultima sa lucrare majoră apare în 1957: “Destul, ajunge”. Se îmbolnăvește și moare în 1961 la Paris. Din fericire, s-a păstrat un radio-interviu realizat  în 1950 cu Michel Manoll,  în care ni se dezvăluie  credoul lui Cendrars, prin reflexii asupra operei sale. Transcriem aici parțial  “Blaise vă vorbește”  - un script produs de editura Denoël.

***

     Scriitorii se plâng de condițiile grele și restricțiile scrisului la care sunt supuși, ca să pară interesanți ei se plâng, spune Blaise. Ar trebui să vorbească despre privilegiul norocos de a câștiga ceva bani numai din practicarea artei lor, chestie pe care eu o detest, eu zic în același timp, că mă simt remunerat în comparație cu majoritatea concetățenilor, care trăiesc ca niște mașini, care își consumă viața ca sa învârtă roțile unei societăți fără direcție. Îi compătimesc din toată inima. De la fereastra mea pariziană mă întristează să văd mulțimea anonimă înghițită de gurile metroului, la ore fixe.  Cinstit .. asta nu e viață. Nu e uman. Trebuie oprită cumva. E o sclavie … nu numai pentru cei săraci și umili, dar pentru absurditatea vieții în general. Eu, o persoană simplă ca mine, care crede în viața modernă, care admiră industria, mașinile ingenioase….mă abțin să judec unde vor duce toate acestea. E condamnabil că nu protestăm!  Dar, și eu mă scol foarte devreme și lucrez multe ore , dar nu uit că munca este și un blestem - de aceia nu fac din ea o regulă. Desigur aș vrea să lucrez ca toată lumea, un program fix, limitat, am peste 55 de ani și vreau să scot 4 cărți la rând. Dacă le termin mă voi odihni cu burta în sus. Nu am vreo metodă specială de lucru.  Am încercat o metodă un timp, a funcționat, dar nu trebuie adoptată pentru tot restul vieții. Am și alte lucruri de făcut cu viața mea. 
Un autor nu trebuie să se instaleze cu o panoramă în față, indiferent cât este ea de grandioasă. Ca sfântul Jerome, scriitorul să scrie în celula sa. Scrisul este o vedere spre spirit. “Lumea este peisajul meu” . Omenirea trăiește în ficțiuni.  De aceia un cuceritor vrea să transforme fața lumii în imaginea sa. Azi ,eu unul acopăr până și oglinzile.
Pe bulevardul Saint-Germain, Guillaume Apollinaire avea un mare apartament cu camere mari și o terasă cu vedere de pe acoperiș, dar prefera să lucreze în bucătărie pe o mică masă de joc de cărți, pliantă, inconfortabilă, de multe ori ascunsă sub ochiul mansardei, care și ea dădea spre curte.  Edouard Peisson, care poseda o mică căsuță de țară pe colinele de lângă Aix-en-Provence, nu lucra în camerele din față care aveau superbe priveliști spre vale, cu jocuri de lumina și nori la orizont, ci prefera o mică bibliotecă din spate, a cărei fereastră dădea spre un gard înecat de liliac. Eu însumi, în casa din Tremblay-sur-Mauldre,  nu muncesc în camera de sus care are priveliștea spre livezi ci în camera de jos care are priveliștea unui grajd ori alta spre zidul care înconjoară grădina casei. Dintre toți scriitori pe care i-am cunoscut, doar unul era celebru pentru freneticul său cult pentru Napoleon, instalase studioul său în fața unei vederi panoramice - una istorică – din care putea admira Arcul de Triumf. Dar această fereastră era mai mult închisă, omul realizase că spectacolul glorios al unui mare francez, mai mult îi tăia aripile creatoare decât să-l inspire. Era adesea auzit patrulând în studioul său, pocnindu-se de mobile, rostind fraze pompoase, repetând stanțe și cadențe, urlând, lăcrimând, dându-se bolnav ca Flaubert în “gueuloir” (*).  Soția sa calma servitorii: “ nu-l luați în seamă, domnul  caută un stil aparte…”

___________

(*) Gustave Flaubert, una dintre figurile cheie ale modernismului literar, era renumit pentru căutarea sa a perfecțiunii stilistice. Acest lucru a implicat în special încercarea de a elimina din proza lui tot felul de asonanțe, consonanțe și repetări, în mare măsură citind frazele sale cu voce tare - testul a ceea ce el a numit gueuloir (de la gueuler, a striga). Și totuși, atunci când examinăm îndeaproape proza din primul său roman, Madame Bovary, gasim de o serie de repetări care par a merge direct împotriva idealului său stilistic, dezvăluind un nivel de „refuz” al acelui ideal, chiar în inima procesului sau de scriere. NE

______________

De aceia consider că e necesar să citim cât mai mult. E pasiunea mea, în orice situații mă aflu, citesc tot felul de cărți. Devorez tot ce îmi cade în mâna. Astfel, cititul a devenit drogul meu, mă droghez cu cerneala tiparului. Mai ales dacă e vorba de o carte neobișnuită. Un exemplu ar fi o lectură din Căpitanul Lacroix, un marinar bătrân pe care nu am avut șansa să-l întâlnesc. L-am căutat la Nantes, la Saint-Nazaire. Mi s-a spus că are vârsta de optzeci de ani și că nu vrea să renunțe la mare. Când nu mai era capabil să navigheze, a devenit un agent de asigurări maritime și se pare că nu ezita să urce pe o platformă de scufundări în adâncime, pentru a vedea singur starea naufragiilor. La vârsta lui, era admirabil. Îmi imaginez că nopțile de iarnă i s-au părut lungi lângă șemineu, când furtuna a adus marea și s-a revărsat pe satul său din Loira de jos  și  vântul a pătruns în coșul lui de fum …cred că atunci ca  să omoare timpul, acest om, care a bătut toate cele șapte mări și la bordul tuturor navelor posibile și imaginabile, a înceaput să scrie cărți.
Este vorba despre cărți groase, puternic construite, pline de documentație solidă, uneori puțin aride, dar întotdeauna proaspete, deci niciodată obositoare, cu atât mai mult cu cât vechiul marinar căuta chiar și reproduceri de cărți poștale ilustrate și fotografii ale porturilor vesele din tinerețe și povestea lucrurile așa cum s-au întâmplat: experiențele lui și tot ceea ce a învățat și tot ce a văzut de la Capul Horn la Marea Chinei, de la Tasmania la Ushant, vorbind despre tot, despre faruri, curenți, vânt, recifuri, furtuni, echipaje, trafic, naufragii, pești și păsări, fenomene cerești și catastrofe maritime, istorie, obiceiuri, națiuni, oameni ai mării, relatând mii de anecdote intime sau dramatice, la un loc, toată viața unui marinar onest purtat de mișcarea mării, dominat de iubirea sa exclusivă pentru nave.
Desigur,  nu este o adevărată literatură. Tocul său este vârful ascuțit al unui pește spadă, fiecare pagină îți aduce ceva nou, și în total sunt 10 volume! E emoționant !
Dar și simplu ca  bună ziua. Miraculos,  poți atinge globul cu degetul.
Și aș  mai pomeni de catrenele profețiilor lui Nostradamus. Scrise într-o limbă magnifică, sunt o bucurie, chiar dacă rămân nedescifrate. Le citesc de ani, la gargarisesc, mă regalez, am plăcere… fără să le înțeleg. Ca poet Nostradamus e unul din cei mai mari. El cu filigranul scrisului convențional bate de departe  singurătatea dadaiștilor,  scrisul automat, suprarealismul sau decalcomania lui Apollinaire din Calligrammes.


 
 Poezii alese
 

Eloge de la vie dangereuse   

Elogiu vieții periculoase

Încă o dată, viața se schimbă complet și începe din nou. „Dă-mi cea de-a șaptea geană  de la pleoapa stângă, a șaptea din rândul superior, numărand de la  glanda lacrimară”, a spus înțeleptul indian. Contemplare. Ochiul pisicii, un obiectiv. Irisul ochilor săi cristalini crește, se repoziționează, se rotește ca cilindrul unui Bell-Howel. Ne întoarcem capul! Un smochin alb mare se prăbușește ca părul soarelui cu o mie de ramuri căzute pentru a prinde rădăcini imediat.

traducere- AG

 
Perforări

Evadate pe mare
Căderi de apă
Arbori păroși înspumați
Frunze grele lucioase de cauciuc
Lustruială a soarelui
Strălucire
N-am ascultat dialogul aprins dintre prietenii mei care își împărtășesc știrile mai mult decât ce am adus din Paris
Pe cele două fațete ale apropiatului tren sau atunci pe cealaltă parte a văii izolate
Pădurea este aici și mă privește și mă neliniștește și mă îmbracă precum masca unei mumii
Eu nu privesc
Umbra unui ochi


(traducere de Yigru Zeltil)



Insulele

Insulele
Insulele
Insule unde nu vom ateriza niciodată
Insule unde nu vei coborî niciodată
Insule acoperite cu vegetație
Insulele pândesc ca jaguarii
Insulele mute
Insule imobile
Insule de neuitat și fără de nume
Îmi arunc pantofii peste bord pentru că mi-ar plăcea să merg la tine

(Blaise Cendrars, Fișe rutiere)

 
Banchet

O oră cu taxiul de-a lungul plajei
Viteza, klakson, prezentări , râsete de oameni tineri
Paris
Rio
Brazilia
Interviuri, Franța, iar prezentări, râsete

Mergem la
Peștera presei

Apoi ne întoarcem la prânz în oraș
Mâncărurile nu sunt încă servite, cum deja ziarele
Vorbind despre mine și publică fotografia mea luată  mai devreme
Bucătărie bună a țării, cu  vinuri portugheze și desert

La ora pasisprezece fix sunt la bord
Un frumos tânăr poet simpatic se destramă pe pod
Il aduc  înapoi pe mal, unde partenerul său dispare la al său rând  
 
Ceilalți nu au putut urma
Mă urc, ca  să plonjez  în piscină în timp ce
Formosa apare...

Trăiască apa !


 Adrian Grauenfels

Editura SAGA -2019
 

 

Vizualizări: 20

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor