„ Câteodată trebuie tu să tai cordonul ombilical. Nu pentru că ai fi un copil rău, ci pentru că adultul de astăzi are nevoie de asta.” dr. I. L.


Îmi târâi picioarele încă o dată... Nu știu de câte ori am fost aici, dar tot nu pot învăța drumul. E un întreg labirint, cu un culoar mare, cu uși închise pe ambele părți, identice. Nu văd ce scrie pe uși, mergem parcă prea repede, deși eu simt că stau pe loc și totul trece pe lângă mine.

Derutată încerc să-mi număr pașii, cinci, șase, încerc să-i spun ceva în timp ce ne îndreptăm spre fotoliul ăla inconfortabil ce domină întreaga cameră. E atât de ciudat să mergem atâta drum fără să ne spunem nimic, fără să zâmbim, fără să vorbim măcar despre vreme, și totuși pe el pare că nu-l deranjează că nu spunem nimic.

Nu mă pot uita spre el, nu, nu îndrăznesc, mi-e teamă de ce aș putea găsi pe chipul lui. Ar fi vreun zâmbet lipit inestetic pe fața lui, poate ar fi exasperare, dezinteres sau poate, cum face asta de atâta timp, a devenit imun acestui coridor al tăcerii.


Nu știu ce aș putea să-i spun astăzi... M-am gândit mult cu o seară înainte despre ce am putea vorbi. Mereu o fac. Mă doare mintea.

Totul începe după ce ne spunem „Bună ziua!”, ne zâmbim stângaci, apoi îmi arată drumul, de parcă ar fi prima dată când aș fi acolo. Nu mă opun micii noastre tradiții, nu cred că ar avea vreun sens să spun asta acum, după atâta timp, dar aș fi preferat să aștept chiar acolo în fața apartamentului, să îmi înfig degetul în butonul soneriei dinafara ușii și să aștept ca el să deschidă. Același zâmbet prefăcut, aceeași strângere de mână, aceeași voce... Crede-mă, așa s-ar mai reduce jena dintre amândoi.

Aici mă simt de parcă aș fi o stană de piatră, iar el mă rostogolește pe toate părțile, încearcă să mă crape, de parcă aș știi o mulțime de lucruri, de parcă am ceva ascuns în mine, de parcă mint. E nevoie doar să mă privească cu adevărat și ar vedea că nu sunt bine, dar el nu știe să privească adultul ce sunt astăzi. El vrea să îmi scutur armura și să vorbesc. Nu pot. E greu...

E al naibii de greu să vorbesc când găsesc un nod în gât și lacrimile apar la unison. Mă simt infimă, speriată, dispensabilă, dar el stă acolo, vizavi de mine, picior peste picior, verigheta pe deget, ochelarii pe nas și o minte ce niciodată nu și-a găsit cuvintele potrivite.

Mă găsesc comparând pereții cu aceeași pereți albi pe care i-am văzut anul trecut. Nu știu de ce, dar astăzi îi văd mai mici, îi simt cum se aproprie de noi, vor să ne acopere, vor să ne păstreze secretele în ei, vor să ne sfârșească.

El se uită lung la mine... Îmi toarnă apă în paharul de plastic, îl așază în fața mea și așteaptă să-l iau. Așteaptă ca să vorbesc. Așa e după ce te-ai oprit să vorbești cu lumea de lucrurile importante, nu mai știi ce e într-adevăr valoros în viață, nu mai știi din ce anume te compui tu însuți.

Beau o singură gură de apă. Las paharul pe masă, lângă pachetul de șervețele, împingându-l ușor, departe de mine. Tremur... Nu îmi place că sunt aici. Brațele, corpul, mintea se agită spasmodic. Dacă mă va răni din nou?

Își potrivește glasul, tușind. Eu...tremur. Realizez că sunt singură, în fața lui din nou. Ca un val imens cuvintele lui se înalță peste mine... Mi-e greu să respir, mi-e greu să mă opresc din tremurat. El nu observă, niciodată nu a văzut ce efect are asupra mea.

Pentru o clipă închid ochii. Mă văd din nou copil, mă văd fugind și trăind fericit într-o bulă de săpun. Îmi văd și iubesc familia, deși îmi necăjesc sora ori de câte ori pot. Vorbesc, glumesc și râd cu gura până la urechi. Aștept nerăbdătoare farfuria cu mâncarea mea favorită, când mama se răzimă lângă cratiță, ne servește pe rând, ca apoi să mănânce departe de noi.

Eu stau cuminte lângă tata. El e eroul meu ce mă protejează cu mâna lui grea de toți monștrii de sub pat. Când mă cheamă, sunt acolo. Fug și chiui de bucurie când vine de la muncă. Îmbrățișez și dau pupici celui ce în clipa următoare știu că va distruge tot... și va începe cu mine.

Știu povestea, nu o pot uita... Omul ăsta, om bun, a devenit altfel de când am avut 8 ani. E păros, înalt, slab, dar mintea lui e ageră. Mâinile lui sunt adesea încleștate în pumni, căci el a uitat cum e să mângâi. Mustața lui se umple de salivă când începe să se precipite, de aruncă cuvinte grele ce cântăresc o tonă deasupra capului meu. El răcnește în fața noastră, ne înspăimântă, ne preface în nimic. El are control asupra noastră, ne oprește electricitatea și ne trimite la pat, ne oprește râsetele și ne pune să ne facem curat, ne oprește iubirea mamei, amenințând că o va ucide chiar în fața noastră.

Acolo, bula mea de săpun s-a spart. Acolo, când el a tăiat hainele mamei mele și, ținând cuțitul sub barba ei, a continuat să urle. Acolo, eram incapabilă să înțeleg de ce mama plânge, de ce e ținută atât de grotesc pe peretele alb, de ce ea se uită atât de blând spre mine.

Tremur, ca un ecoul cuvintele ei apar mereu în mine. Ucide-mă, i-a spus, dar ai grijă de ele.

Tremur, îmi văd micul corp în ochii ei mari și plânși... Plâng lângă sora mea, iar mama e tot ce pot rosti.  

Tremur, el e în fața mea acum. Același om, aceeași nărav, la fel și astăzi, și mâine, ca atunci. Ne rănește iar și iar, iar noi... Noi fugim în orice altă parte decât să ne întoarcem acasă. Ne-am uitat rădăcinile, uităm să sunăm, ignorăm mesaje, ignorăm trecutul și, totuși, el de nicăieri reapare... Ne distruge viața zilnic, ne îngroapă în rușine, ne trântește la pământ ca în copilărie pentru că el e părinte, el are putere, noi suntem nimic.

El vorbește. Vorbește singur. Vorbește că e singur... Mult vorbește despre asta. Eu tac. Nu se uită la ceas, nu se uită la data din calendar. Nu are habar decât de dânsul. Și totuși lui nu-i pare rău. Nu regretă ceea ce a făcut, ce face, mereu are o justificare.

Noi nu înțelegem. Noi suntem cele ce au fugit, cele ce nu vor să se întoarcă acasă decât pentru câteva ore, apoi plecăm din nou...

...Căci mâna lui e grea. Mi-a strâns-o tare pe a mea înainte să dau să ies afară din apartament. Am poezia învățată cu ceea ce trebuie să zic și cât pot să stau. El vine după mine pe același coridor lung, aceleași uși fără nume, identice. Mereu mă petrece până la ușa principală. Din instinct îmi întorc obrazul ca el să-și poposească temporar buzele aspre, când el îmi spune „Ne vedem curând!”, zâmbind ciudat cu toți dinții. Eu dau dat din cap...Mă arde obrazul unde m-a sărutat...

Pășesc grăbită dincolo de intrarea în bloc. Mă dor toți anii ăștia în care am sperat că se va schimba. Măresc pasul de parcă m-ar urmări cineva. Mă doare sufletul, pentru că nu pot să-i spun că nu îl voi mai revedea. Dar mă trezesc că fug din nou cât mai departe de tot, bolnavă într-o altă bulă de săpun.

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor