Când ne primim, obligați, viața

[Alice Diana Boboc]

Între noi sunt poduri

și curg precum sarea presărată în palmă

stăm împletiți unii pentru alții 

cu trepte între degetele noastre

când totul este iluzioriu - 

cu gusturi solare

mușcăm somnul și hrănim trezirea

în fiecare dimineață

fără să știm cine suntem - 

și ne dăm seama că totu-i lichid

când se aud fulgerele.

 Norii timpului trec peste zidurile istoriei -

istoria n-are nuanțe, doar trecut

ce a fost este desenat în alb și negru

pentru privirile noastre

colorat este doar prezentul

Prin ceață, printre arcade și scânduri

stau sculpturi nemișcate

pe jumatate ieșite din pământ

iar ochii lor sunt acoperiți de plase de pescari

în fața lor se ridică spre cer scări de lemn în spirală

iar roua prinde forma unei frunze

în limitele unor chenare arămii -

minutarul optic

secundarul tactil

si ora sonoră

arată trecutul viitorului

în semn de rămas bun

Și suntem copii ce vrem să fim luați în brațe,

fără să privim în urmă la viitorul nostru

și ținem minte ce n-am riscat niciodată

pentru că suntem condamnați la victorie

când ne primim, obligați, viața.

Alice D. Boboc