Câteva consideraţii asupra drepturilor noastre fundamentale

Recent, ne-a fost adus la cunoştinţă faptul că există o lucrare semnificativă al cărei scop ambiţios – şi, totodată, legitim – este acela de a restitui, cel puţin teoretic, ceea ce ne-a fost răpit într-un mod atât de infam prin constrângerile abuzive impuse de către o societate încă precar organizată: demnitatea, drepturile şi libertatea dăruite nouă de către Creatorul nostru, care, s-ar părea, a fost atât de generos înzestrându-ne cu astfel de privilegii demne, am fi putut crede, numai de cele mai nobile dintre creaturile Sale.
Însă, spre surprinderea noastră, am aflat, în cele din urmă, că ne numărăm şi noi printre acestea, iar tardiva descoperire a deşteptat în spiritul nostru un sentiment de îndreptăţită indignare: de prea mult timp astfel de atribuţii esenţiale ale fiinţei umane nu ne-au fost întru totul recunoscute, fără a se invoca în sprijinul acestei silnice limitări un motiv mai temeinic decât îndeplinirea intereselor celor mai meschine ale unora dintre semenii noştri ce şi-au extins libertăţile dincolo de justa lor măsură.
Fără a ne amăgi cu speranţa că, vreodată, va putea fi compensat, în vreun fel sau altul, prejudiciul ce ne-a fost adus prin minimalizarea constantă a statutului nostru şi, odată cu aceasta, a drepturilor inerente, considerăm necesară cel puţin cunoaşterea acelor împrejurări şi, poate, a cauzelor în virtutea cărora o asemenea nelegiuire s-a putut înfăptui; scopul nostru declarat fiind acela de a evita perpetuarea erorilor care alimentează prezenta inechitate socială. Iar dacă prin efortul nostru modest vom reuşi să contribuim la subminarea fundamentelor acestei dominaţii ilegitime, ne vom putea îngădui atunci să sperăm într-un viitor în care nimeni nu va mai fi constrâns să suporte asemenea privaţiuni improprii naturii umane.
Lucrarea la care ne referim, în pofida caracterului său universal, este totuşi prea puţin cunoscută şi prea puţin discutată. Nu poate decât să ne intrige această aparentă lipsă de interes a cetăţenilor cu privire la înţelegerea propriilor drepturi. Dar, considerând spiritul eminamente pozitivist al maselor, nu putem decât să presupunem că cetăţenii, fiind siliţi să se concentreze asupra necesităţilor zilnice – mai modeste în principiu, dar de o importanţă imediată –, nu au suficiente momente de răgaz pentru a medita asupra acestor chestiuni mai degrabă abstracte.
Însă, din nou, trebuie să precizăm că o asemenea stare a lucrurilor este deosebit de suspectă – şi intolerabilă, am putea adăuga –, deoarece cunoaşterea detaliată a acestei lucrări de către fiecare dintre membrii oricărei societăţi civilizate ar trebui să fie prioritară.
Ne referim, desigur, la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948).
În cele ce urmează, ne vom îngădui să cercetăm două dintre articolele sale:

Articolul 1. Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.

Articolul 17. 1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de pro prietatea sa.

Mai înainte de toate, nu putem să nu remarcăm faptul că primul dintre cele două articole citate nu pare să descrie o realitate socială – am putea spune chiar că se află în contradicţie cu aceasta. Aşadar, se cuvine să precizăm că un astfel de enunţ nu îşi asumă un caracter descriptiv, ci, dimpotrivă, trebuie să îi recunoaştem o pretenţie normativă, el constituindu-se tocmai prin opoziţie cu o realitate pe care o dezavuează profund, în care oamenii – după cum putem prea bine observa – nu se nasc liberi şi egali în demnitate şi în drepturi.
Iar o astfel de contradicţie ne-a devenit, din păcate, atât de familiară, încât am ajuns să nu mai sesizăm eroarea pe care se întemeiază acest articol, capcana pe care ne-o ascunde.
Pentru a înţelege mai bine acest aspect, ni-l putem imagina, de exemplu, pe unul dintre gânditorii care au contribuit la elaborarea straniului enunţ apropiindu-se de un măr: văzându-i roadele inegale – unele mere fiind prea mici, iar altele mai mari – el va decide, probabil în virtutea unor scopuri utilitare, că această insuficienţă a naturii trebuie numaidecât ameliorată. Bineînţeles, păstrând logica neobişnuitului raţionament ce îi situează pe oameni ca fiind egali, el va decreta: „Toate merele sunt egale”. Demersul este la fel de inutil pe cât este de absurd.
Fiecare cetăţean are datoria să judece, cu toată sinceritatea, această chestiune: Cât de folositoare este pentru societate o astfel de egalitate pur teoretică? Oare îi determină ea pe oameni să fie morali şi mai nobili? Oare ne asigură ea vreo protecţie împotriva abuzurilor de tot felul?
Suntem cu toţii „egali” de atâta vreme, încât putem răspunde cu fermitate la aceste întrebări: Nu. Egalitatea abstractă a oamenilor nu rezolvă nicidecum conflictele sociale.
Inegalitatea naturală – de altfel, evidentă – a indivizilor, în pofida acestor formule, fie ele cât de bine intenţionate, prin care zadarnic încercăm să o suprimăm, să o ascundem, va găsi întotdeauna nenumărate împrejurări de a se manifesta. Prin urmare, putem deduce că ea reprezintă, de fapt, o constantă a condiţiei umane, care trebuie acceptată şi integrată ca atare în cadrul sistemului legislativ.
Astfel, putem afirma că această Declaraţie, deşi încearcă, în felul ei, să atenueze cumva inechitatea socială – într-adevăr ilegitimă! –, porneşte de la o premisă incorectă: egalitatea naturală a indivizilor.
Tocmai de aceea putem afirma cu toată încrederea că, dacă se va menţine în forma actuală, Declaraţia nu îşi va putea îndeplini misiunea edificatoare în vederea căreia a fost concepută.
În schimb, ar trebui, mai degrabă, să ne concentrăm toată atenţia asupra dreptului de proprietate – sursa predilectă a inegalităţilor sociale ce pot fi întrucâtva ameliorate –, pe care îl găsim menţionat în articolul 17.
Vom observa că, din nefericire, acest drept în sine nu garantează, aşa cum ar fi necesar, posesia efectivă a unor bunuri materiale, în lipsa cărora, trebuie să recunoaştem, anumiţi cetăţeni se vor afla, încă din momentul naşterii, într-o stare de servitute, căreia nu i se pot sustrage decât acceptând, temporar, o dominaţie ilegitimă. Pentru a-şi asigura existenţa, ei trebuie să intre în serviciul altora – proprietarii mijloacelor de producţie, indivizi care, contractându-le serviciile, se vor afla astfel într-o poziţie privilegiată, ei fiind, totodată, susceptibili de a abuza de acest statut.
De fapt, dacă vom analiza mai îndeaproape această problemă deosebit de bizară, vom descoperi că un astfel de drept aşa-zis natural este nul într-o primă instanţă, deoarece nu are un obiect căruia să i se raporteze: el recunoaşte doar o posesie abstractă sau, mai bine zis, capacitatea – necesitatea – subiectului, a individului, de a poseda astfel de bunuri.
Însă, aşa cum dreptul sacru la existenţă, de care beneficiază orice fiinţă umană, nu poate fi tăgăduit, trebuie, de asemenea, să se recunoască faptul la fel de incontestabil că însăşi existenţa unui individ nu poate fi susţinută în lipsa bunurilor necesare traiului. Iar legea, după cum am arătat, nu garantează posesia efectivă a acestora şi nici măcar posibilitatea concretă de a le dobândi, ci enunţă doar un drept abstract al proprietăţii, care, din păcate, în ceea ce priveşte combaterea inechităţii sociale şi a servituţii pe care aceasta o implică, este cu desăvârşire ineficient, tocmai pentru că, de fapt, nu asigură nimic.
Graţie concursului celor mai luminate minţi, ne putem mândri astăzi că primul pas către soluţionarea acestei probleme a fost deja făcut: recunoaşterea dreptului de proprietate ca drept fundamental al fiinţei umane.
Însă rezolvarea definitivă, care va aduce, totodată, prosperitatea la care este îndreptăţit să acceadă fiecare membru al societăţii şi, în ultimă instanţă, al speciei umane, nu se poate face decât prin acordarea unei proprietăţi efective, stabilită prin lege – ori a unui venit stabil –, care să îi asigure cetăţeanului o minimă autonomie şi protecţie împotriva acelora dintre semenii săi care vor dori să îl aservească.
Subliniem cu toată tăria că numai în acest fel sclavia şi servitutea, sub toate formele lor, vor putea fi cu desăvârşire eradicate, iar omenirea, lăsând în urmă asemenea practici barbare, va putea păşi astfel pe o treaptă mai înaltă a civilizaţiei.
Legile care ne vor îngădui să efectuăm această mult aşteptată schimbare au fost deja formulate şi adoptate. Ele există. Împreună, trebuie doar să le aplicăm.

Notă: Una dintre intenţiile acestui scurt articol este aceea de a semnala opiniei publice necesitatea imperioasă a reevaluării dreptului de proprietate, de care atârnă libertatea noastră efectivă.
Nu în ultimul rând, avem datoria de a ne întreba:
Oare dreptul la existenţă este, într-adevăr, sacru şi inalienabil ori, în anumite situaţii, sub o formă sau alta, el poate fi înstrăinat?
Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie nu implică tocmai o limitare a libertăţii acelor indivizi cărora, lipsindu-le mijloacele necesare pentru a-şi asigura traiul zilnic, vor fi constrânşi să îşi valorifice forţa de muncă intrând în serviciul celui dispus să le-o cumpere la un preţ minim? Şi, chiar dacă individul are posibilitatea de a-şi alege angajatorul, nu se va afla el oare în aceeaşi stare de servitute pe care însăşi legea o condamnă?
Însă, dacă vom accepta în acest caz faptul că individul aflat într-o asemenea situaţie trebuie să îşi câştige cumva existenţa, vom mai putea susţine atunci că el s-a născut la fel de liber precum un altul care nu are o astfel de obligaţie – care nu este nevoit să muncească?
Drept urmare, în cele din urmă, putem concluziona oare că societatea, în vederea bunăstării cetăţenilor, nu trebuie să tolereze existenţa unei categorii privilegiate şi neproductive?
Dacă vom admite că proprietatea creează starea de servitute, atunci acesta nu poate fi considerată legitimă decât prin consimțământul fiecăruia: în mod voluntar, cetăţenii se vor afla unii în slujba celorlalţi. Şi nimeni nu va fi îndreptăţit să se sustragă acestei sacre datorii.

Vizualizări: 16

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor