Constantin Stancu, Păsările plâng cu aripi, sau masca de fosfor a existenţei

Volumul de poezie al lui Constantin Stancu, Păsările care plâng cu aripi, apărut în 1998 la editura Helicon din Timişoara în Colecţia Liliput este o sinteză de etapă poetică (trilogie lirică!?) ce cuprinde trei cicluri distincte: Crini de nisip, Păsări care plâng cu aripi şi Dincolo de retina apei.
La o primă lectură, discursul liric propus de Constantin Stancu se situează la intersecţia dintre modern şi postmodern în care inspiraţia livrescă, rod al unei culturi literare de prim rang, se împleteşte cu tenacitatea şi seriozitatea ardeleanului ce-şi clădeşte existenţa nu numai pe realul atât de multe ori mercantil şi alienant, ci şi pe transcenderea acestuia în lumea esenţelor sacre şi a jocului pur al corespondenţelor sinestezice inefabile.

Însă, întârziind mai atent asupra textelor propuse, descoperi sub imagistica asemenea unei cochilii măiestrit răsucite-n spirală şi colorate cu nuanţe patinate de spuma valurilor mării miezul de fosfor al trăirilor lirice de profunzime, unde materia grosieră a vieţii se sublimează în iniţiere, revelaţie şi epifanie. În primul rând alfabetul „ivit în –oximoronica – zăpadă fierbinte,/ în lava ce acoperă urmele paşilor,/ în ţipătul stins care abia mai aminteşte de Manole/ (…) peste alba eternitate”( Alfabet imponderabil, p. 7); apoi calul de pe o monedă veche prin care „ verdele trece (…)/ ca umbra unui secol/ (cu) picioare lungi asemenea oaselor mării,/ (… cu) buzele între care se înţepenesc ierburile/ care n-au putut deveni cuvinte.” (Cal pe o monedă veche, p. 8).

Ca-n amalgamul alchimic al lui Hermes Trismegistul aflat tot timpul în fierbere vibratorie, regnurile materiei sublimează în transcendent, în spaţiile ezoterice ale cuvântului primordial, ale datuum-lui aprioric ori în afara universului inteligibil. „zidarii (lui Manole) plutesc deasupra ca insomniile,/ în aer înmugurindu-le aripi,/ înainte ca trupul să le devină fântână adâncă,/ apoi,/ dimineaţa, lumina dilatată de gândurile noastre,/ îi împinge dincolo de destin,/ spre firul cu plumb al cuvântului…”(Zid cu fereastră, p. 14-15). Chiar şi timpul se conformează fierberii în retorte a lumilor mentale: „un potop de ore peste ore,/ petale de lumi peste lumea cea adevărată” (La cinci minute după, p. 17). Amalgamarea alchimică a mineralului, vegetalului, animalului şi supramundanului este cel mai pregnant evidenţiată în Crini de nisip, p. 26: „ ne vom odihni pe spinări de păsări submarine,/ în visul berbecilor,/ alături de aur,/ vom fi învăţat de la crinii din adâncuri/ de nisip să nu fim/ de la valuri chemarea lunii,/ de la orizont infinitul…” Poetul Constantin Stancu are viziunea comunicării între lumea de dincolo şi cea reală prin intermundii pline de mister şi de farmec: „picioarele tale desculţe dezechilibrând cristale/ ploaia aburindu-ţi trupul de sticlă/ prin care au privit/ cei de dincolo,/ îmbrăcată într-o rochie subţire,/ făceai macii să zvârcolească-n memoria aerului.”(Lacrima, p. 31).

O altă temă predilectă a poetului este memoria. O memorie pulsativă, în acelaşi timp raţională, afectivă, dar şi obiectivă, suficientă sieşi. Ilustrăm discreta ars combinatoria a memoriei ca vector tutelar al existenţei prin versuri din Memoria cea de toate zilele: „un vultur se zbate în creier,/ un şarpe se târăşte prin vene/ până la inima mea,/ înconjurat dinăuntru de animale ce încerc să le-arăt/ literele de carne,/ din ele s-au şi hrănit nerăbdătoare/ cu aceste cuvinte crude/ care săreau de pe un sentiment/ pe altul,/ s-au adăpat din lacrimile neplânse,/ apoi s-au retras în insomnia/ din memoria cea de toate zilele.” Ca univers mental, ideile platoniciene se pot desluşi în memoria de sine stătătoare a regnurilor: „Iarba îşi pune oasele verzi pe un sentiment migrator,/ izvoarele curg spre inima cosaşilor/ într-un echilibru albastru, sunt vechi inscripţii amorţite-n creierul de nisip/ al pietrei,/ iarba, ca o galaxie, iveşte noi elipse/ pentru sufletele noastre.” Memoria este atemporală, fără diegeză consecutivă: „Păstrez în mine viitorul/ ca pe o amintire,/ o să afli totul despre minunile lumii/ ascunse sub o frunză, lumina toamnei este plină de greieri, râde un copil lângă o trestie/ prin care coboară văzduhul în ape adânci.” Aducerea aminte poate deveni cumulativă pentru toate reîncarnările posibile: „Nu mai ştiu cât sunt de tânăr,/ memoria a mai făcut şi alte războaie,/ când va veni vremea,/ arde-mi celelalte trupuri,/ cum de iubire nu le-am putut arde,/ pumnul acela de cenuşă,/ nu mai greu decât lacrima iubitei,/ păstrează-l,/ însemnează existenţa mea în ridurile tale.” ( Scrisoarea soldatului către mama sa, p. 32 – 33). Memoria este uneori regresivă, devine un reziduu al disoluţiei entropice, dar este indestructibilă: „Curând, chipul o să ţi-l recunoşti/ pe sigiliul de ceară,/ ascunde în memorie mingea, sfoara, cercul,/ rupe nuielele pe genunchi,/ cu ele ai atins lumea pe umeri, sub pleoape se strâng cioburi vechi,/ mâine o să-ţi picure/ amfora din ochiul stâng.” ( Amfora din ochiul stâng, p. 40).

Cel mai de sus nivel al creaţiei este ipostaza de foc, combustia care uneşte tot ce e diferit, neasemănător, incompatibil şi divergent, însă manifestarea ultimă a focului, chintesenţa unificată o constituie fosforul, focul rece, strălucirea raţională a ideilor pe cale să se reîncarneze în alte forme ale vieţii ori să se înalţe la cer. Ca simbol, scânteierea fosforescentă este plurisemantică: poate fi atât lumina inteligenţei, efervescenţa judecăţilor reci, detaşarea de lucruri, dar şi speranţa de regenerare, de renaştere, de reîntrupare a vieţii: „Lucrurile se izbesc de umbre,/ în visele copiilor alunecă aripi/ care nu şi-au găsit păsările,/ macul păşeşte-n melancolia după-amiezii./ E atâta linişte încât/ ochiul cel roşu al trandafirului/ se umple de continente/ şi caroserii de automobile/ pe care sunt pictate veacurile viitoare,/ păpădii de sticlă,/ undeva focul îşi lasă/ masca de fosfor/ pentru serbările primăverii,/ copiii adorm legănaţi de/ balansul lumii pe o ramură de vişin.” (Masca de fosfor, P. 55).

O altă temă circumscrisă hermeticii mese de smarald este similaritatea macro şi microuniversului, congruenţa dintre sus şi jos, identitatea extremelor şi echilibrul potenţat de memorie între neantul infinit şi spiritul modelator al Genezei. Din acest motiv ars poetica a lui Constantin Stancu operează preponderent în planul referentului şi nu al expresiei poetice: „poesia între echilibru şi memorie/ abia se mişcă printre mandibulele visului,/ migrează împreună cu viaţa/ într-o altă zi,/ efemeră asemenea particulelor/ care nu există nici o milionime de secundă,/ dar străbat totul de la un capăt la altul.” (Poesia, p. 74). Ideea, forma platoniciană în stare pură coexistă cu ideea întrupată cu „literele de carne” ale „alfabetului imponderabil” arhetipal: „mângâie-mă până când firele mele cărunte/ vor căpăta culoarea dintâi,/ mângâie-mă până când umărul îmblânzit/ îşi arată aripa, mângâie-mă,/ curând voi fi doar cuvânt în braţele tale,/ pe urmă idee…/ Ar trebui să am pentru toate construcţiile/ un fir lung/ la capăt cu inima ta…” (Umăr îmblânzit, p. 78). În această perspectivă aripile din titlul volumului de faţă pot fi interpretate atât ca idei pure ce-şi caută pasărea pentru a se întrupa, dar, mai ales, ca forme imperfecte ce tânjesc după zborul suprem spre eternitate: „ Mirele cu trup de păpădie,/ sufli spre el şi se risipeşte-n/ zăpezile neîmplinite, / rămase-n aer, între punctele cardinale de gheaţă./ Vinu-n pahare se preface-n flacără,/ numai pe cer – aripi, în fiecare primăvară se fură miresele, doar oasele lungi/ intră-n oasele nuntaşilor./ numai pe cer – aripi.”( Numai pe cer - aripi, p. 86).

Şi ideea balansului universal, pendulului lui Foucault crocean în descendenţa aceluiaşi Hermes Trismegistul se evidenţiază în textura lirică a lui Constantin Stancu, balans ce culminează în incendiu universal: „Cineva râde, cineva plânge,/ un balans e-n lume,/ o pendulă pe marginea mării/ mătură cu braţele valurile,/ resturi de naufragiu, algele, până când, cu o lovitură, sparge soarele-n milioane/ de cioburi arzânde,/ dând foc orizontului, sării,/ infinitului care acum se rostogoleşte prin noi.” ( O pendulă la marginea mării, p. 91). Balansul cosmic se poate disimula şi în dansul litotic al balerinei ce sfidează diferenţialele perfect geometrice ale divinităţii: „O balerină intră într-un gheţar,/ trupul ei – un fruct fierbinte - / se revoltă împotriva geometriei,/ gestul uşor, balansul,/ când dansează deasupra vieţilor,/ sunetul înmugureşte în umbra ei,/ apoi/ diamantul pe care dansează/ în inima gheţarului/ deschide-se-va, floare roşie de mac, pulsând.” (Sunetul care înmugureşte, p. 100). Un simbol complementar balansului este trandafirul rosacrucian: „Între petalele trandafirului/ oraşe străbătute de autostrăzi,/ acolo memoria îşi caută sens,/ până când/ piaţa de flori e mutată pe acoperişe,/ se vând împreună cu norii şi păsările,/ trandafirul cel negru,/ până când/ în marile magazine de la subsol/ se vinde trandafirul de nisip/ în zilele noastre de naştere,/ la sfârşitul unei zile vom ţine în mâini/ numele său transparent şi uşor/ ca un secol viitor.” (Trandafirul de nisip, p. 116).

Mai poate fi amintită şi o temă remanentă, de tip localist cum ar fi castelul Hunedoarei, ursul carpatin ori evocarea lui Horea, abordări ce dau o notă de personalism poeziei lui Constantin Stancu pe care noi o considerăm a fi o lirică de cunoaştere cu o sintaxă poetică de filiaţie preponderent blagiană, însă cu inflexiuni ce amintesc de Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, dar şi de acorduri din Baudelaire ori Mallarmé.

În concluzie, sugerez că autorul Constantin Stancu este un poet aflat în plină maturitate, ce ne propune o lirică discretă, echilibrată şi plină de farmec.


Cluj, 27 nov. 2009 George Holobâcă

Vizualizări: 6

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor