CANDIDATUL...

 

              De când s-a hotărât să candideze ca deputat, domnul Popescu nu mai are linişte. Zilele nu-i mai sunt zile, nopţile nu-i mai sunt nopţi. În ultimul timp doarme fără vise, fără să se mişte în pat „ca un şarpe” aşa cum îi este obiceiul. Numai că iată, în noaptea asta , aşa, ca  din senin se trezi plin de apele reci ale transpiraţiei.

            Niciodată nu a visat ceva mai plăcut, mai frumos, mai adevărat.

            S-a visat, în sfârşit,  deputat! Şi, Doamne, ce vis! Vorbea în plină şedinţă la Camera deputaţilor şi-l acuza pe domnul Preşedinte de toate relele pământului. „Un derbedeu, un excroc, ne-ai minţit că o s-o ducem bine, c-o să trăim excelent, c-o să avem de toate şi ţi-ai bătut joc de noi. Praful s-a ale de toate promisiunile tale, bă matelot nenorocit. Praful, pulberea, nimicul, scârba, boala splinii, buba neagră, icterul cenuşiu...astea au fost vorbele tale, promisiunile tale, minciunile tale. De la această înaltă tribună a Camerei deputaţilor te condamn la uitare veşnică şi la blestemele arderii în iadul politicii mincinoşilor ca tine! Huuuuoooo, huuuooo...”

            Toate aceste vorbe grele, spuse acolo în Camera deputaţilor de la înalta tribună, îl fac acuma pe domnul Popescu să tremure cu adevărat.

           Cum a putut el să rostească asemenea vorbe?

           De unde-i veneau în gură asemenea expresii pe care el niciodată nu le foloseşte?

            De unde atâta ură în sufletul lui de „proaspăt deputat” şi de ce nimeni din toată sala aia imensă nu a aplaudat?

             De ce-l priveau toţi cu ură, cu mutrele alea de războinici gata să-l execute la zidul morţii?

Atâtea „de ce-uri” îşi făcură loc în mintea domnului Popescu, încât, o frică imensă, extrem de reală şi de incomodă i se aşeză direct pe piept, pe braţe, pe picioare şi chiar pe suflet.

             Dacă, Doamne fereşte, vorbele astea nenorocite chiar au fost spuse şi, ferească Dumnezeu, chiar au ajuns la urechile Preşedintelui, ce se face?

             Vru să deschidă ochii şi o greutate imensă împreună cu întunericul din apartament îl făcu să se simtă dintr-o dată pierdut...

             Un alt val de transpiraţie i se prelinse pe faţă, pe spate şi pe mâini. Abia întinse uşor piciorul spre doamna Popescu, şi o mişcă aşa cum n-a mai mişcat-o de mult. Scânci ca un copil: „Dormi, Licuţo? Tu dormi? „ Ce vrei mă”? spuse femeia supărată pentru deranj. „Ai vre-un chef şi n-ai răbdare până dimineaţă”?

              Domnul Popescu răspunse încet: „Am vorbit ceva ce nu se face...şi mă întreb, aşa ca prostul, dacă o afla domnul Preşedinte, ce ne facem? Eram la tribună, nici nu mai ştiu cine mi-a dat cuvântul, cine m-a trimis acolo şi cine m-a îndemnat să vorbesc. Praf şi pulbere l-am făcut pe domnul Preşedinte, i-am zis tot ce aveam pe suflet...m-am descărcat, înţelegi? M-am descărcat”! „Poftim”? făcu Licuţa şi coborâ din pat să aprindă lumina. „Măi, băiete, tu chiar te-ai scrântit la cap? Cum să vorbească un  om ca tine, om încă  cu funcţie la stat, rău despre Preşedinte? Tu îţi dai seama ce se întîmplă dacă se află, dacă se aude, şi te dă afară de la servici?  Şi ce anume ai spus? Poţi să-mi repeţi?” „I-am spus cuvinte grele Licuţo, cuvinte grele. L-am făcut derbedeu, excroc, matelot nenorocit...”! „Gata, gata, gata! Nu mai scoate o vorbă că ne-ai nenorocit! E clar, ne-ai nenorocit! Pe mine chiar m-ai distrus! Nu ştiam eu de ce mi se bate ochiul stâng de mama focului.  Precis o să te dea afară, precis o să mă dea şi pe mine afară de la asociaţia de locatari, că ştii bine cum m-a pus acolo domnul primar, care domn primar este omul Preşedintelui şi precis o să murim de foame...”, mai zise doamna Popescu şi începu să plângă.

             Domnul Popescu se ridică din pat, privi afară pe fereastra de la sufragerie şi observă că plouă. Şopti mai mult pentru el: „Nici timpul nu mai ţine cu noi. Nu ştiu ce m-a apucat să-l reped pe Preşedinte, să-i spun atâtea nenororciri... Doamne ce de nenorociri i-am mai spus”!

Privi ceasul de pe televizor şi oftând ca un vinovat  de moarte, abia mai şopti: „Politica asta e dată dracului, domnule. Te ia gura pe dinainte, nu mai suporţi o stare de lucruri, nu mai suporţi umilinţa sau cine ştie ce,  şi poftim, vorbeşti ca prostul exact ceea ce nu trebuie. Mai bine mă culc la loc, mă închin să nu mai visez cine ştie ce nenorociri compromiţătoare şi o las dracului de candidatură”! „Corect”, zise şi doamna Popescu, „las-o dracului de deputăţie că nu este de noi” şi se lungi cu sfioşenie lângă trupul încă ud de transpiraţie al domnului Popescu. „Să facă politică ăia care n-au servici la stat, noi să ne vedem de treaba noastră”, mai zise femeia şi căzu într-un sforăit prelung. Acelaşi sforăit prelung şi „plăcut”îl doborî şi pe domnul Popescu iar când ceasul de pe televizor dădu deşteptarea, soţii Popescu se făcură că nu-l aud şi continuară să doarmă...

8.04.2011.

Vizualizări: 12

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de catalina pe Iunie 10, 2011 la 9:33pm
S-a visat, în sfârşit, deputat! Şi, Doamne, ce vis! Vorbea în plină şedinţă la Camera deputaţilor şi-l acuza pe domnul Preşedinte de toate relele pământului. „Un derbedeu, un excroc, ne-ai minţit că o s-o ducem bine, c-o să trăim excelent, c-o să avem de toate şi ţi-ai bătut joc de noi. Praful s-a ale de toate promisiunile tale, bă matelot nenorocit. Praful, pulberea, nimicul, scârba, boala splinii, buba neagră, icterul cenuşiu...astea au fost vorbele tale, promisiunile tale, minciunile tale. De la această înaltă tribună a Camerei deputaţilor te condamn la uitare veşnică şi la blestemele arderii în iadul politicii mincinoşilor ca tine! Huuuuoooo, huuuooo...”

ce pacat ca e doar vis!

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor