Roman era şi el un poporan obişnuit, nici mai breaz, da’ nici mai pârlit ca cei din leatul lui. Acum, între noi fie vorba, nici leatul nu era mai altfel decât tot satul, satul decât oraşul, şi oraşele, deopotrivă mici şi mari erau una între ele, de liniştit puteai zice că ţara era aidoma lui Roman... hai, cu ceva deosebiri!

Omul părea fără vârstă. Era în mereu în mişcare şi mulţi glumeau pe seama lui zicând că poate fi în mai multe părţi în acelaşi timp. Nu de alta, dar seară de seară-l vedeai la crâşma satului cu ţapu’ de bere în faţă, duminica era la hora din sat, sâmbăta era în poiana lui Iocan unde desluşeau politica momentului. Când era de lucru, nu-i vorbă – nu se dădea îndărăt, dar puiul lui de reumatism era hiperbolizat într-atât încât fiecare gest îi era însoţit de un icnet sau un oftat. Unii l-au poreclit ”Oful”.

Într-o sâmbătă, l-a găsit pe Iocan singur şi a vrut să-l convingă să meargă la vot. Acesta n-ar prea fi mers, fiindcă nu prea ştia ce vrea ori dacă vrea să schimbe ceva, ş-apoi îi era teamă că în timpul cât lipsea să nu apară vreun muşteriu, să nu-l găsească şi să se ducă la concurenţă, în celălalt capăt al satului. El era bun meseriaş, caii parcă-l iubeau când îi potcovea, dar de când se găsi şi Frâncu a lui Chirvase să se-apuce de potcovit, preţul intervenţiei scăzuse.

- Să trăieşti, Iocane! i-a strigat Roman fierarului, ştiindu-l că are un beteşug la urechea dreaptă. Fierarul nu i-a răspuns, a ridicat doar ciocanul în semn de salut şi şi-a văzut de treabă în continuare.

 Roman a scos o bucată de ziar din buzunarul de la piept al surtucului şi din chimir a scos ochelarii. A început să silabisească rândurile din ziar, lucru care l-a enervat rău pe Iocan. A lăsat treaba deoparte şi a venit către Roman.

- Băi, omu’ lu Dumnezeu, i-a strigat Iocan, ori citeşti să te-aud şi eu, ori cată-ţi de drum la ăia cu care nu te-mpaci!

Drept e, erau unii cu care Roman nu se prea împăca, fiindcă îşi formaseră o trupă şi toţi recitau aceleaşi cuvinte spuse de unu’ noaptea la televizor. Faptul că toţi ştiau aceeaşi poveste şi că dacă unul din ei uita o vorbă, sărea altul şi completa, în ochii sătenilor păreau destupaţi la minte.

- Nişte proşti! a spus cu obidă Roman şi când a văzut că Iocan îi zâmbeşte, l-a umflat râsul. Şi Iocan gândea la fel despre ăia, doar că el n-o spunea pe gură, aşa, ca să nu-i alunge de posibili clienţi la fierăria lui.

N-a apucat Roman să citească de pe bucata de ziar, că voci puternice s-au auzit apropiindu-se. Erau trupeţii atoateştiutori.

- Ziua bună domnilor, a strigat Bebică, unul care se dovedise cel mai fidel reproducător al ziselor noctambulului de la televizor şi care-şi apropiase astfel şefia trupei.

Roman şi Iocan au dat din mână, mai degrabă a lehamite decât a salut. La fel au făcut şi însoţitorii lui Bebică. Roman a înţeles că n-are de ce să mai citească ziarul, aşa că l-a împachetat meticulos şi l-a ascuns în buzunarul de unde-l scosese.

- Nu ne citeşti şi nou ceva? întrebă Bebică, doar aşa ca să deschidă o discuţie şi să-şi dovedească din nou erudiţia.

- La ce bun? l-a întrebat Roman. Voi ş-aşa le ştiţi pe toate...

Bebică a zâmbit mulţumit. Nu simţise ironia fină a lui Roman, dar Iocan, ca să pună gaz pe foc, a intervenit şi el:

- Mie mi-a citit şi gata, m-a convins să merg la vot!

Trupeţii recitatori s-au arătat uimiţi. Cum adică, imparţialul Iocan, cel care nu se punea rău cu nimeni, acum se aliase făţiş cu ăia de ziceau că referendumul e salvarea naţiei?!

- Te prostişi, nene? întrebă unu din trupeţi, căruia abia de-i dădură tuleii pe mutră, dar se trezi cu o palmă peste cap din partea lui Bebică.

- Vezi cum vorbeşti! l-a pus şeful la punct pe recalcitrant, că totuşi, respectul pentru oamenii în vârstă era lege în sat. Mucoşii în schimb se modernizaseră şi modernizarea lor începuse cu apelul la grosolănii.

Apoi luând o poziţie demnă, Bebică se pregăti de discurs. N-a apucat.

- Lasă! i-a retezat-o Roman. Ştim ce vrei să ne spui... e aceeaşi poezie de ieri şi alaltăieri, dar mestecată în alt fel. Că se cheltuie bani mulţi cu referendumul... Că Europa ne aruncă la gunoi... Că nimeni altul nu deţine adevărul decât Unicul... Că nici usturoi n-a mâncat, deci nici gura nu-i miroase...

Iocan s-a apucat să bată cu ciocanul înt-un fier înroşit. Asta însemna că e ocupat şi că asistenţa îl ţine din treabă. Dar Roman mai avea câte ceva de zis. A pus o mână pe umărul lui Iocan şi acesta s-a oprit. A cufundat fierul încins într-o găleată cu apă şi sfârâitul a răsunat sinistru.

- Ţie în schimb, Bebică, gura-ţi cam miroase...

Omul s-a roşit în obraji şi a căutat o scuză:

- Ştii, am o măsea cariată, care s-ar cam cere scoasă...

Roman a prins ocazia din zbor şi a întins nada.

- Păi să dăm fuga până la oraş într-o zi, că şi eu am un ciot care ar trebui scos!

Bebică, atins la orgoliu, acum voia să se răzbune. S-a întors către ai lui şi s-a maimuţărit:

- Să dăm o fugă până la oraş...

Apoi s-a întors către Roman.

- Să dăm o fugă zici, Ofule? Hă? Păi tu abia de te mişti cu reumatismul tău ”ofuit” şi-acu vrei să şi fugi? i-a trântit-o el în faţă şi a început să râdă ca prostu.

- Bebică, tată, i-a spus Roman, atunci când mă doare măseaua, dau fugă la oraş şi până n-o văd scoasă, de reumatism nici că-mi mai pasă... aşa-i şi cu votul de duminică!

Bebică a replicat ceva, dar mâinile harnice ale lui Iocan şi-au găsit de lucru şi zgomotul fiarelor bătute cu pricepere a împrăştiat vorbele goale...

Vizualizări: 26

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor