Rătăcește vântul prin bătrânul meu castan, 
Tristețea-mi dă târcoale, m-ascund sub vălu-i diafan 
Și florile îmi ning prin suflet dorul altei vieți, 
În cețuri se-nfășoară următoare dimineți. 

Ne-mbolnăvim de umezeala prea multor amintiri 
Când lacrimi cad înfiorând petalele de trandafiri, 
Dintr-un adânc cernit de suflet proaspăt răscolit 
Se-nalță aburi de iubire și de dor coclit. 

De atâta frig în noi, am prins și promoroacă, 
Pașii-s goi și calea n-o mai știu, să se întoarcă, 
În van mai cad ninsori de flori și gândul se aprinde, 
Nimeni nu-i de-un timp, desculț prin suflet să-ți colinde. 

Sunt tot aici, străjer lângă același vechi castan 
Și pasul ți-l aștept la fel ca-n fiecare an, 
Nu vei veni, o știu, o simt, la fel ca și atunci, 
Cum știu că nu mai pot s-aud ale inimii porunci. 

În scrinul vechi am zăvorât și cel din urmă fior, 
Din gânduri dragi n-a mai rămas decât un ultim dor, 
Îl însoțesc cu pasul, umbrela și-un baston 
Și-n urmă nu rămân decât castele de carton. 

Vizualizări: 41

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor