O mini selecţie din cele opt volume publicate

Duminică cu chip de rugăciune

Îmi aduceai de fiecare dată
duminică cu chip de rugăciune
şi prin furtuni de flori de măr
ne sărutam ca şi cum
un anotimp străin
avea să ne despartă.
îmi aduceai în palmă luna─
şoaptă tremurând,
pioasă plecăciune…
Astăzi doar în vis
îmi mai bat la uşă
duminici cu chip de rugăciune.



Simplă biografie

Nu sunt cuvântul în sine,
sunt doar arderea lui
care-ţi atinge obrazul
în semn de supunere,
în semn de protest;

timpul e răstignit
în ochiul bolnav al păsării,
iar amintirea
ca un fruct decojit
prin amiezele tot mai amare,
îşi muşcă ţărmul;

nu sunt cuvântul în sine,
sunt doar izbăvirea lui
pe muntele acela nevăzut.



Zeul îşi scoase cămaşa

Ţinea biciul în mână
ca pe un fulger hămesit,
îi vedeam ochiul
alungit
pe creanga ce străpungea
aorta dimineţii;

într-un tîrziu
i-am prins cămaşa
ce o arunca înspre mine;

n-am mai auzit
vuietul valului
în care eram captivă,
căci vântul
îşi îndulci otrava
în sângele meu.


Umbra mâinii căutătoare

Mi-ai tatuat umerii
cu câteva semne indescifrabile
şi nu mai pot să strâng copacul
în braţe,
deoarece frunzele lui
ezită orice atingere;

mi-ai tatuat fiecare deget
cu o pană de condor
înmuiată în cerneală roşie
a acelei mări în care
amurgul şi-a dezmeticit fruntea;

pe când eu
te-am risipit,
încercând să-i smulg ierbii
inelul încins.


Cel care îngăduie

Tu eşti cel care îngăduie
să ningă cu aripi neprihănite
turnul cetăţii albastre
în care bântuie fulgerul─
semnul acelor duminici
atârnate într-un cui nevăzut
ce arde perpetuu;

eşti cel care descoperă ochiul
plantat în palmă─
tremurul apei
ce-ndeamnă ziua
să-şi lepede de păcat
fiecare sămânţă.

Visând un altar

Cineva scrie un vers
cu degetul mic de la picior
închegând timpul
sub tâmpla rece a clopotului;

mi-au ruginit palmele,
curând voi trece prin poarta
tăiată în iarbă
cât un gât de vioară;

cineva îmi şopteşte:
„ Dumnezeu umblă desculţ
pe pământ
şi îmi întinde o cană cu apă…”

De ce aş plânge?

Mă strângi la piept
cu mâini de zeu
dezlegându-mă de toate blestemele
iubirilor otrăvite,
după ce chipul meu
a reînflorit în icoană;

respiraţia ta
îmi învăluie auzul
ca nişte sunete de liră─
semn că ne aparţinem
şi trupurile noastre
mustesc din dorinţa
de a îmbrăca dimineţile
ca pe nişte haine de sărbătoare;

de ce aş mai plânge,
când braţele tale
mă poartă departe de moarte
şi atât de aproape de tine?

Vizualizări: 76

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Magdalena Dorina Suciu pe Iulie 6, 2011 la 3:40pm
Multumesc mult.Si mie imi face placere sa citesc poemele tale.
Zi faina!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor