CEA DIN URMĂ IUBIRE A LUI BRÂNCUŞI

 

[Textul ce urmează este un fragment din Partea a cincia: „NU POT SĂ-MI DAU SUFLETUL ÎN ŢARA MEA”; Capitolul 15: „DIN NOU RĂZBOIUL”, a lucrării mele BRÂNCUŞI. O BIOGRAFIE, Editura ARTEMIS, Bucureşti, 2007, pp.474-480.]

 

[...] În această vreme, în singurătatea sentimentală a sculptorului de şaizeci şi patru de ani se deschide un luminiş. Brâncuşi trăieşte un episod amoros, poate ultimul din viaţa sa, cel puţin ultimul asupra căreia au rămas informaţii.

Peggy Guggenheim[1] este o americancă bogată care şi‑a pierdut tatăl în dezastrul Titanic‑ului. Brâncuşi a cunoscut‑o încă de la începutul anilor '20. Peggy nu are vreo idee despre artă, dar îi place să fie înconjurată de artişti. Cu doi ani în urmă a deschis o expoziţie la Londra, la 33 Cork Street, pe care a numit-o Guggenheim‑Jeune, nume ales să-l sugereze pe cel al lui Bernheim‑Jeune din Paris. I‑a cerut lui Marcel Duchamp să aranjeze, pentru inaugurare, o expoziţie de picturi şi desene de Cocteau. Iniţial avusese intenţia să‑şi deschidă Galeria cu o retrospectivă Brancusi, însă sculptorul nu era la acea dată la Paris. El lucra la Târgu Jiu, în România, la Coloana sa. Marcel a acceptat să fie directorul galeriei chiar neplătit. Galeria din Londra s‑a închis, în iunie 1939, dar Peggy nu s‑a dat bătută şi a hotărât să‑şi alcătuiască o vastă colecţie de artă modernă, care să fie, poate, nucleul unui viitor muzeu. În acest scop l‑a angajat pe criticul englez Herbert Read. Din cauza războiului însă, a trebuit să renunţe şi la ideea unui muzeu în Londra, deci şi la serviciile lui Read, şi s-a reîntors la Paris.

Aici s‑a instalat pe Île Saint-Louis. Sfătuită de Marcel, Peggy a pornit o cursă frenetică prin atelierele artiştilor, cumpărând cam o lucrare de artă pe zi. Printre artiştii la care o duce în vizită Marcel se numără Arp, Braque, Balla, Brauner, Chirico, Dali, Ernst, Giacometti, Gleizes, Gris, Kandinsky, Lipchitz, Magritte, Mi, Moore, Mondrian, Picabia, Tanguy, Ray, Pevsner, Van Doesburg. Toţi aceştia, presimţind greutăţile pe care le va aduce curând războiul, sunt gata să vândă orice, la orice preţ, ca să poată, la nevoie, fugi din Paris.

Picasso singur a întâmpinat-o rece. Când Peggy i‑a intrat în atelier, spaniolul i s‑a adresat într‑o doară, informând-o că lenjeria este la alt etaj.

Peggy ştie ce vrea, deşi nu pare. Printre multe altele, ea vrea să cumpere o Pasăre în văzduh. Deci, împreună cu Nelly van Doesburg, se prezintă în Impasse Ronsin. Brâncuşi îi cere 4000 de dolari. La auzul acestei sume, Peggy nu poate decât să exclame:

— „E prea mult, nu dau banii ăştia.”

Dar Brâncuşi nu stă nici el la discuţie mai mult decât Picasso.

— „Au revoir, Madame.”[2]

Numai că Peggy îşi pune în gând să-l seducă pe dificilul sculptor, trecut bine de vârsta de şaizeci de ani. Şi Brâncuşi se bucură să reînnoade prietenia cu americanca, pe care o alintă cu diminutivul Peghitza. Prezenţa ei în atelier mai întrerupe singurătatea. Peggy îl vizitează regulat şi sculptorul o tratează cu nimic diferit decât pe obişnuiţii săi. Găteşte şi pentru ea în forja sa legendară.

 

„Atelierul lui Brancuşi [povesteşte Peggy] se găsea într-o fundătură. Era un imens loc, umplut cu sculpturile sale enorme, şi arăta ca un cimitir, cu excepţia faptului că sculpturile erau mult prea mari pentru a fi aşezate pe morminte. Lângă această sală mare era şi o cameră mică, unde el lucra de fapt. Pereţii erau acoperiţi cu uneltele cele mai de neimaginat necesare muncii sale. În mijloc era un cuptor în care îşi înroşea instrumentele şi topea bronzul. În acest cuptor îşi gătea delicioasele mâncăruri, arzându-le intenţionat, ca apoi să pretindă că o fusese din greşeală. El mânca pe o tejghea şi servea băuturi minunate pregătite cu foarte multă atenţie. Între camera mică şi cea mare — atât de friguroasă încât era de nefolosit iarna —, exista un hol unde Brancuşi punea muzică orientală la un fonograf făcut de el. La etaj îşi avea dormitorul, o chestie foarte modestă. Întreg locul era acoperit de praf alb de la sculpturi.”[3]

 

Cei doi ies adesea la câte un restaurant de lux, ales de Brâncuşi, unde el se prezintă în ţinuta sa devenită de pomină printre cunoscuţi, ţinută care îi umple însă de mirare şi de nelinişte pe ospătari. Cu atât mai mult cu cât straniul client comandă lucrurile cele mai scumpe.

Este doar Brâncuşi cel din totdeauna:

 

„...Cu ocazia primei călătorii la Biarritz [ne informează Carola Giedion-Welcker] — cu hainele jerpelite şi valiza tocită — a tras la un oarecare „Hotel d’Angleterre”. Dar un portar distins l‑a tratat cam de sus. Ce era de făcut? Mai întâi a azvârlit valiza cu un gest autoritar, apoi s‑a redresat şi a comandat o cameră pe un ton de mare senior. Intonaţiile de oţel ale ordinelor care „ţâşneau din el” l­-au surprins şi pe el la fel de mult ca pe funcţionar, dar şi‑au făcut efectul: imediat a fost pusă la dispoziţia personajului tunător o cameră cu vedere la mare.”[4]

 

Peggy crede că Brâncuşi o iubeşte şi poate că nu greşeşte. Sculptorul îşi simte cu mult mai mult singurătatea decât vârsta. Numai că o relaţie intimă cu românul nu este un lucru simplu. Şi Peggy trebuie să treacă peste numeroasele ciudăţenii ale prietenului ei. De pildă, el are „un complex al persecuţiei şi mereu gândea că oamenii îl spionează.” Câteodată se obstinează în vreun refuz ce pare ilogic. Rugat de ea să-i dea cadou fiului lui Joyce, una din schiţele de portret făcute tatălui său, refuză cu îndărătnicie. Pe lângă aceasta, se dovedeşte şi foarte posesiv. El pretinde ca Peghitza să-şi consacre tot timpul numai lui. Dar asta nu e posibil, americanca fiind implicată într-un păienjeniş de relaţii. Când ceri prea mult, nu ai nici mai puţin. Astfel, într-o dimineaţă, după un dineu seara la Brâncuşi, Peggy, solicitată emotiv de relaţiile acestea complicate, alunecă pe o scară şi-şi scrânteşte piciorul. La Spitalul American, unde i se fac radiografii, deşi piciorul nu e rupt, Peghitzei i se ordonă să stea în pat mai multe săptămâni.

Totuşi Peggy, care este destul de sinceră în afecţiunea ei pentru Brâncuşi, îşi urmăreşte totodată interesul negustoresc, şi aici ar putea fi cauza îndărătniciilor sculptorului. Ea merge până acolo încât să considere cu toată seriozitatea ideea pe care i‑o sugerează Laurence Vail, fostul ei soţ, acum căsătorit cu Kay Boyle: să se mărite cu Brâncuşi şi să‑l moştenească. Vede însă curând că în faţa acestui plan stau multe complicaţii şi renunţă la idee.

Cert este că sculptorul nu vrea deloc să coboare preţul pe care i l‑a fixat iniţial pentru Pasărea în văzduh. Şi Peghitza se înfurie de această încăpăţânare nevenindu‑i să creadă că „potrivit împrejurărilor”, adică tocmai după intimităţile din acel „foarte modest” dormitor, iubitul nu‑i face această favoare. Întreaga ei strategie clădită pe ideea că „prietenia asiduă cu el ar face treaba mai uşoară” se dovedeşte un insucces. Acest „ţăran pe jumătate viclean şi pe jumătate adevărat dumnezeu”[5] este chiar mai încăpăţânat decât îşi putea ea închipui. Are loc o ceartă în urma căreia Peghitza dispare pentru câtva timp din atelier.

Întâmplarea face că într-o zi Gabrielle Buffet, fostă Picabia, o duce pe Peggy la salonul de mode al lui Nicole Groult, sora lui Poiret. Acolo, expusă, tronează în toată splendoarea ei de străluciri, Măiastra de bronz cumpărată de creatorul de mode în 1912. Lucrarea a fost adusă de Poiret însuşi, care se confruntă cu probleme băneşti, în vederea vânzării. Peggy o cumpără imediat cu 50.000 de franci (echivalentul a 1000 de dolari).

În extaz, americanca nu se poate opri să repete:

— „J’ai sauvé l’oiseau! J’ai sauvé l’oiseau!”[6]

Însă ea nu s‑a putut împăca cu ideea de a pleca din Europa fără faimoasa Pasăre în văzduh, atât de celebră în urma procesului din 1928. Şi o trimite pe Nelly, soţia lui van Doesburg, înapoi la Brâncuşi, să aranjeze o împăcare. Ştie că nu este uşor să ai relaţii cordiale cu Brâncuşi şi nu vrea să păţească şi ea ce i s-a întâmplat Helenei Rubinstein, căreia, când a văzut-o venind spre atelierul său, sculptorul i-a trântit uşa în nas. Peggy se întoarce la Brâncuşi şi tratativele reîncep. În final, îi plăteşte cei 4000 de dolari. Dar a găsit o stratagemă de a economisi alţi 400, achiziţionând lucrarea în franci, pe care‑i cumpără la un preţ avantajos în America. Numai că Brâncuşi află de manevra Peghitzei şi urmează o nouă ceartă în toată regula. Nelly şi Peggy vor trebui să se reîntoarcă în Impasse Ronsin.

Americanca nu ştie ce să creadă. Ea are acum sentimentul că preţul cerut de sculptor este destinat mai mult s‑o descurajeze. Brâncuşi, simte Peggy, nu vrea să se despartă de lucrare. Într-un târziu, în urma insistenţelor ei, românul cedează. Însă colecţionara nu va putea ridica lucrarea decât mult mai târziu. Brâncuşi vrea s-o şlefuiască îndelung şi răbdarea Peghitzei va fi greu pusă la încercare.

Legătura dintre ei este reluată, dar evenimentele de pe front nu-i îngăduie Peghitzei un prea lung timp de aşteptare. La jumătatea lui mai, faimoasa linie Maginot e străpunsă. Drumul germanilor spre Paris e deschis.

La 3 iunie, Peggy este invitată la un dineu în Impasse Ronsin. Aici Brâncuşi face ritualul pregătirii mâncării în forja sa. El are obiceiul să prepare carnea aproape de ardere şi de fiecare dată se scuză ca şi cum ar fi făcut‑o din greşeală. Însă Peggy, care i-a aflat o parte din ciudăţenii, s-a resemnat. Cei doi petrec câteva ore plăcute. Până când…

În această zi, pentru prima dată, aviaţia germană aruncă bombe asupra Parisului. Brâncuşi, conştient de pericol, îi cere Peghitzei să se retragă într‑un loc ferit din atelier.

 

„În acest moment al conversaţiei noastre [ne spune ea] a avut loc un teribil bombardament pe bulevardurile din afara Parisului. El a ştiut de îndată că era adevărat, dar eu nu am crezut, cum avusesem deja atât de multe alarme false. Eram la numai câteva străzi de Porte de Vaugirard, unde căzuseră câteva bombe şi zgomotul era infernal. M-a făcut să mă mut de sub acoperişul de sticlă, în cealaltă cameră, dar eu n-am dat atenţie deloc şi mǎ tot duceam să aduc vin şi mâncare de pe masă.”[7]

 

Când, după încetarea bombardamentului, cei doi ies pe bulevardele din apropiere să vadă ce s‑a întâmplat, observă o mare distrugere. Fuseseră lovite fabricile de pe bulevardele laterale ale Parisului, între care şi uzinele Renault şi Citroen. Peste o şcoală căzuseră bombe ucigând mulţi copii.

Dar Peggy i-a adresat o întrebare care l-a pus în încurcătură pe Brâncuşi. Nu intenţionează şi el să se refugieze în America? Pericolele unei ocupaţii germane nu pot fi ignorate. Ca şi în războiul trecut, colonia artiştilor se agită. Se pregăteşte pretutindeni un nou exod peste ocean. În America s-a înfiinţat chiar un Emergency Rescue Committee — o iniţiativă neguvernamentală —, care-şi propune să ajute un mare număr de personalităţi să evadeze dintr-o Franţă ocupată. Printre sutele de nume aflate pe listele Comitetului, prietenii lui de acolo, nici vorbă, au făcut să se afle şi cel al lui Brâncuşi.

Lui însă, care a împlinit vârsta de şaizeci şi patru de ani, o fugă din Paris i se pare nedemnă. În războiul trecut a făcut-o şi s‑a ales cu un picior rupt şi cu multe săptămâni de spital. Desigur, politica din ce în ce mai progermană a României, îl pune oarecum la adăpost de persecuţiile cuceritorilor. S-ar putea însă ca faima sa de sculptor „modern” să nu-l scutească cu totul de neplăceri. Dar cum să se despartă de lucrările sale? Ele nu pot fi cărate, cântărind zeci de tone.

După bombardamentul german de la 3 iulie, cu adevărat vizitele în atelier au devenit mai rare. Toată lumea este preocupată de propria‑i soartă. Pentru mulţi, amintirea oazei din Impasse Ronsin va deveni, în mijlocul nebuniei războiului, un paradis pierdut. „Cum mi-ar place să fiu împreună cu dumneata şi să petrec o oră uitând de acest înspăimântător coşmar”[8] sună apelul lui Fundoianu care, internat în Val de Grâce, a fost supus unei intervenţii chirurgicale. Pierre Brugières îi scrie în termeni aproape similari: „Adeseori gândesc despre dumneata şi minunatul dumitale atelier, acel refugiu unde îmi place să mă opresc să te văd şi să uit pentru un timp grijile vieţii.”[9]

Acum, numai rar câte un prieten se mai opreşte, în trecere grăbită, în Impasse Ronsin.

Din când în când vine Ray care, ca toată lumea, este preocupat de soarta ce‑l poate aştepta dacă germanii vor cuceri Parisul. Într‑o astfel de ocazie americanul încalcă şi el regula stabilită de Brâncuşi de a nu permite discuţii politice în atelier. Vrea să cunoască intenţiile românului. Acesta, el însuşi destul de neliniştit de apropierea nemţilor, taie scurt şi de această dată încercarea de discuţie iniţiată de Ray, dar lasă să-i scapă o remarcă care arată clar ce‑l frământă. Declară că, în cazul în care nemţii îl vor pune într‑o situaţie dificilă, este hotărât pur şi simplu să se sinucidă.

Primejdiile o silesc şi pe Peggy să plece rapid spre New York. Ambasada Americană îşi sfătuieşte cetăţenii să se reîntoarcă în America. A venit deci vremea să-l oprească pe Brâncuşi din munca sa de polişare. Îşi parchează dar maşina prin apropiere şi se prezintă de Impasse Ronsin. Cei doi îşi iau rămas bun. Dar ceasurile trec şi Brâncuşi nu se poate despărţi de Pasărea sa.

 

„El mi-a adus Pasărea la maşină [povesteşte Peggy], cu lacrimile curgându‑i pe obraji. Nu ştiu dacă din cauză că nu vroia să se despartă de sculptura lui ori se gândea ca nu mă va mai vedea niciodată.”[10]

 

A devenit clar pentru oricine că, după ce au străpuns Linia Maginot, germanii vor ataca în curând Parisul. Bătrânul oraş se pregăteşte de apărare, cu mare entuziasm patriotic. Hotărârea generală este să se apere până la ultimul om. Germanii execută raiduri aeriene şi, ori de câte ori sirenele anunţă astfel de primejdii, locuitorii trebuie să se refugieze în canalele subterane ale metroului sau în adăposturile special amenajate. Se împart măşti contra gazelor fiecărui locuitor, fiecărui copil. Brâncuşi trebuie să‑şi cumpere şi el una.

La 11 iunie, Brâncuşi, care nu s‑a hotărât încă dacă să rămână în Paris sau să se refugieze peste ocean, primeşte un paşaport de la Ambasada Română valabil pentru Europa şi Statele Unite. E aproape cu neputinţă să se decidă să-şi părăsească lucrările, dar a considerat desigur că posesia unui paşaport valabil este totuşi un lucru înţelept.

În România se petrec lucruri teribile. În noaptea de 26‑27 iunie Kremlinul a trimis o notă ultimativă de cedare a Basarabiei şi a Nordului Bucovinei. Berlinul, întrebat, a răspuns: „Fiţi de acord”. Vor urma două Consilii de Coroană în care se va discuta oportunitatea luptei sau alegerea cedării cu asigurarea continuităţii de stat. În final, se va alege soluţia deprimantă a cedării fără luptă.

Ungurii au sărit imediat să revendice mare parte din Transilvania şi au apărut cu un plan maximal şi unul minimal. Dar Hitler nu vrea conflict în Balcani şi este mai ales obsedat de câmpurile petrolifere din România, despre care crede că trebuie să devină ale sale. El va iniţia discuţii româno‑ungare. Acestea bineînţeles că vor eşua şi Hitler va impune la Viena un dictat României, oferind 50.000 km2 Ungariei. La ceremonia semnării documentului, reprezentantului României nu‑i va rămâne decât să… leşine.

Bulgaria nu se lasă mai prejos. Alte negocieri româno‑bulgare vor aduce pierderea altor două judeţe româneşti. Ţara este rănită de moarte. Regele va fi alungat şi puterea va fi preluată de un general, Ion Antonescu, care o va împărţi vremelnic cu o mişcare de extremă‑dreaptă.

Ce crede Brâncuşi despre toate acestea? Greu de spus, dar uşor de presupus. În exterior însă artistul se va închide în atelierul său şi se va simţi, până la moarte, din ce în ce mai alienat de lume.

De acum înainte expoziţiile la care va figura cu lucrări, pe perioada războiului, vor fi ca şi până acum, aproape numai în America. Acolo, între 25 aprilie şi 26 mai s-a desfăşurat, la Chicago, la The Art Institute of Chicago, expoziţia „International Exhibition of Watercolors”. La 18 mai s-a deschis, la Philadelphia, la Philadelphia Museum of Art, expoziţia „Sculpture International”. Se va închide tocmai pe data de 1 octombrie.

În ziua în care Ambasada Română îi eliberează paşaportul, în faţa ofensivei de neoprit a nemţilor, se dă ordinul ca toţi civilii să părăsească oraşul. Începe un exod pe cât de ordonat, pe atât de dramatic. Parizienii îşi încarcă în maşini, în căruţe, tot ce cred ei că au mai preţios şi se îndreaptă spre sud. Unii îşi încarcă cele câteva lucruri chiar în căruţuri de copii. Alţii, care nu au nimic, pleacă pur şi simplu pe jos.

Ray a hotărât să se îndrepte spre sud. Şi‑a aruncat în maşină câteva lucruri personale. Şi‑a umplut rezervorul cu benzină (şi-a mai luat benzină adiţională şi într‑un container) şi împreună cu prietena sa, mulatra Adrienne, a părăsit Parisul. Va avea ghinionul să nimerească în zona ocupată de germani şi va fi silit să se reîntoarcă. Peggy a plecat şi ea împreună cu câţiva prieteni pe care i-a îndesat în micul ei automobil Talbot. Pentru Victor Brauner, a încercat să obţină o viză pentru America, dar cota pentru România fusese atinsă şi pictorul se va ascunde, în timpul războiului, în Alpi, deghizat în cioban. Cipică şi surorile Codreanu vor petrece şi ei anii de război în Sudul Franţei. Eileen Lane pleacă spre New York. Joyce spre Elveţia. Alţii mor, ca Paul Klee de pildă, şi scapă de mizeriile războiului.

Léger, care între timp primise Legiunea de onoare, după declaraţia de război a Franţei împotriva Germaniei, se mutase la ferma sa din Normandia. Acum intenţionează şi el să se refugieze în America şi încercă cu insistenţă să obţină viza pentru el şi pentru Jeanne. După ce va aştepta un timp la Marsilia, unde va primit vestea că Wallace K. Harrison îi va găsi probabil un angajament la Yale University, se va îmbarca spre Lisabona. Acolo va mai trebui să aştepte o lună până să plece, pe 3 noiembrie, spre New York. După ocuparea porturilor vestice ale Franţei, Lisabona va rămâne singura rută deschisă spre America şi va fi folosită de mulţi refugiaţi întârziaţi, ca Ray şi McAlmond.

Peggy, la Grenoble, în aşteptarea plecării spre New York, va reuşi să‑şi depoziteze colecţia, incluzând şi cele două păsări de Brâncuşi, în subsolul muzeului local. Se găseşte acolo şi Roche.

În vreme ce toţi prietenii săi pleacă în refugiu, Brâncuşi rămâne pe loc. Până la urmă nu s‑a putut hotărî să‑şi părăsească atelierul. Acest „muzeu” din Impasse Ronsin, a căpătat cu timpul o individualitate de sine stătătoare, dincolo de existenţa artistului care l‑a creat, şi a devenit o entitate autonomă. Acum sculptorul s‑a văzut redus la rolul auxiliar de îngrijitor al propriei sale opere.

În noaptea dinspre 14 iunie, lucrul ce părea de negândit, se întâmplă. Germanii intră în Paris.

Preşedintele Republicii, Albert Lebrun, împreună cu guvernul, părăsise oraşul chiar înainte de începerea exodului populaţiei. Nu înainte de a declara Parisul „oraş deschis”, pentru a-l feri de distrugeri militare. Dinspre Nord pătrund în suburbii mai întâi primele patrule, apoi, la ora 5 dimineaţa coloane de infanterie germane ocupă poziţii cheie în oraş, incluzând centrul administrativ. Apoi, în oraşul golit în urma exodului, pătrund militari în motociclete cu ataş şi în uniforme de piele. Urmează apoi tancurile. Generalul Kurt von Briesen, comandantul Diviziei a Nouăsprezecea, poate astfel primi onorul într-o paradă militară ce se desfăşoară pe Champs-Élysées. Parisul e cucerit. Germanilor nu le mai rămâne decât să rechiziţioneze hotelurile unde-şi vor organiza reşedinţele.

Însă toate acestea, poate spre surprinderea lui Brâncuşi care, ca atâţia alţii, nu ştia la ce să se aştepte, se desfăşoară foarte departe de Impasse Ronsin, unde găinile continuă să cotcodăcească în pace. [...]

 



[1] Peggy Guggenheim este, desigur, cea care a înfiinţat faimosul muzeu de artă modernă „Guggenheim Museum” aflat la nr. 1071 Fifth Avenue (la 89th Street), la New York, vizitat până în prezent de milioane de iubitori de artă.

[2] Dortch (ed.), Peggy Guggenheim and her friends, p. 64.

[3] Guggenheim, Out of This Century, 1946, p. 244.

[4] Giedion-Welcker, Constantin Brâncuşi, pp. 91-92.

[5] Guggenheim, Out of This Century, 1946, p. 241-246.

[6] În franceză: „Am salvat pasărea! Am salvat pasărea!”, în Dortch (ed.), Peggy Guggenheim and her friends, p. 44.

[7] Guggenheim, Out of This Century, 1946, p. 246.

[8] Benjamin Fondane către Brâncuşi, f. d., citată în Hulten, Dumitresco, Istrati, Brancusi, p. 234.

[9] Piere Brugieres către Brâncuşi, f. d., citată în Ibidem., p. 237.

[10] Dortch (ed.), Peggy Guggenheim and Her Friends, p 11.

Vizualizări: 1363

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de adrian ionita pe Octombrie 16, 2011 la 11:15am

Peggy nu a fost o iubire de-a lui Brancusi. As fi atent sa fac un titlu din acesta afirmatie.

Brancusi a fost un om care si-a iubit foarte mult pamantul natal. El a ramas suspedat intre doua tari care i-au dat o identitate si o faima dar nu au putut sa se decida la timpul sau . Francezii nu iau aprobat cetatenia  decat dupa moarte. Personal cred ca Brancusi ar fi dorit sa moara linga lucrarile de la Targu Jiu, dar incapatanarea lui de oltean ofensat sau lipsa de conexiune a celor din Romania l-au pastrat la Paris. Cunosc putine cazuri in care romanii au facut un efort de a-si aduce acasa artistii risipiti in lume. Multi il cunosc pe Brancusi ca artist francez, daca le spun ca a fost roman ma intreaba daca a fost cumva exilat.

 

Comentariu publicat de caterina scarlet pe Septembrie 3, 2011 la 9:29am

domnule Munteanu,

pentru că spuneți că nu aveți nimic cu mine trebuie să vă rog să nu mai pomeniți astfel de scuze.puteți să mă contraziceți sau să-mi analizați comentariile spre a crea  un dialog constructiv.știți, mai sunt persoane care se supără din orice dar cel mai mare câștig al nostru este când părerile ne sunt citite, că nu sunt împărtășite asta depinde de alți factori. eu una sunt mai ,,metaforică,, și asta poate deranja,dar ce-ar fi până una alta să facem între noi o atmosferă de cordialitate și dacă doamne ferește cineva ne enervează doar atunci să ripostăm ...că oameni suntem.văd și aici în rețea oameni serioși care ridică probleme serioase sunt luați peste picior sau nu li se dă atenți cuvenită, există un apetit pentru mărunțișuri insațiabil, acolo este terenul preferat al nației noastre?! 

Comentariu publicat de caterina scarlet pe Septembrie 2, 2011 la 9:26am
...alte situații printre care...scuze !
Comentariu publicat de caterina scarlet pe Septembrie 2, 2011 la 9:24am
păi să nu mai spunem că românii nu sunt profitori(românii nu România!)când artistul produce trebuie recompensat, chiar și recunoașterea oficială i-ar scutura de ceva bănuți și apoi cum să pui o valoare autentică mai presus de un funcționăraș care ține sforile și e pus unde e pus ca să tragă înapoi nivelul valoric să iasă el mai cu moț.eee...când străinii îl bagă în cărți pe artistul nostru cei de acasă au și fpcut valiza să vadă ce și cum.pe banii lor?sunt niște mecanisme greu de înțeles pentru oamenii cinstiți și de bună credință , mecanisme care au un tipic al lor , de vânătoare de profituri și măcar de ar fi doar asta căci se antrenează o serie de alte situații prin care și scârba unora din cei ce se văd curtați de astfel de lipitori.dar știți ceva? acum doi ani am vrut să renunț la pianină care îmi ocupă spațiul locuibil și nu mai cânt la ea.s-o dau, s-o vând?M-am gândit să apelez la cuscrii.au o casă drăguță în Prahova și doream să mi-o țină până crește nepoțica să învețe ea să cânte.ce-mi spune nora mea?,,vai, dacă băgați asta la ai mei se dărâmă casa!,,așa o fi și cu valorile de la noi,dacă rămân în țară probabil că structurile nu rezistă!
Comentariu publicat de GHEORGHE ASTILEANU pe Septembrie 2, 2011 la 12:47am
 Da , Brancusi si-a iubit neamul si tara , insa tara NU L-A IUBIT NICIODATA PE BRANCUSI ...de ce nimeni nu spune ca Brancusi a renuntat la cetatenia romana cu doi ani inainte de moarte ? ....Romania NU SI-A IUBIT NICIODATA ARTISTII ...insa Romania stie sa se laude cu artistii in cel mai ipocrit mod , doar DUPA ce acestia au cucerit faima mondiala ....
Comentariu publicat de Marina Stefan Zoltan pe Septembrie 1, 2011 la 9:53pm

PeggyGuggenheim, nepoata industriaşului Solomon Guggenheim - un pasionat colecţionar de artă modernă  care îin 1943 i-a comand arhitectului Franf Lloyd Wright proiectul pentru Guggenheim Muzeum din New York - a deschis muzeul în 1959, la 10 ani după moartea lui Solomon Guggenheim şi la 6 luni după moartea lui F. L. Wright. Evident, Brâncuşi era "prezent"..

În 1997 s-a deschis la Bilbao Muzeul Guggenheim, autor - arhitect Frank Gehry

În 2012 se va deschide în Abu Dhabi Muzeul Guggenheim, autor - arhitect Frank Gehry.

Nu pot să nu mă întreb câţi dintre "industriaşii" autohtoni, cei care "bagă" milioane de euroi în viloaie de prost gust s-au "gândit" măcar o clipă să aloce câţiva euroi pentru salvarea patrimoniului nostru cultural. Vă mai amintiţi cum se cerea "un leu pentru Atheneu"?. Doar un exemplu.

 

Comentariu publicat de petrov nicolina pe Septembrie 1, 2011 la 7:27pm
 Mă bucur pentru acest text. Brâncuşi şi-a iubit atât ţara ,cât şi operele sale. Mulţumesc pentru restul informaţiilor.
Comentariu publicat de Lucian-Zeev Herscovici pe Septembrie 1, 2011 la 3:57pm

Documentat, bine scris si foarte interesant. Am invatat lucruri interesante din acest articol.

Comentariu publicat de GHEORGHE ASTILEANU pe Septembrie 1, 2011 la 11:18am
 Ce bine ca m-am nascut artist ...Multumesc lui Dumnezeu pentru toate darurile sale ....
Comentariu publicat de TIMERMAN DUMITRU pe Septembrie 1, 2011 la 9:46am
Voi admira intotdeanua operele lui Brîncuşi în care se regăseşte personalitatea sa genială. Brîncuşi ştia cât valorează lucrările sale în contextul vremii. Uneori, dacă nu îţi dai tu valoarea pe care o meriţi, ca o consecinţă firească a unei autoevaluări pertinente, atunci profitorii vor trăi liniştiţi de pe urma muncii tale...Ei nu vor altceva decât să cumpere cât mai ieftin pentru a vinde ulterior mai scump. Brîncuşi nu era un disperat disperat din punct de vedere material...dar ştia cât e ceasul pieţii la Paris...Pe de altă parte, Brîncuşi nu a dorit să înstrăineze operele sale pe bani puţini. Eu cred că acesta este motivul pentru care a dorit să le doneze statului român, conştient că peste vreme acestea vor fi apreciate la adevărata lor valoare. De altfel, la fel a procedat şi Henri Coandă...Suntem un popor nemaipomenit de bogat din punct de vedere al creaţiei. Din păcate, nu avem oameni care să aprecieze aşa cum trebuie creaţia românească. Se întâmplă ceva de genul - Eu sunt un geniu, dar încă nu s-a născut geniul care să mă recunoască....

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor