Urmele ei erau răni pe arina fierbinte;

mici şi perfecte, aurite, cu nimb,

erau semnele imprudenţei,

cuvântul în vid, nimic mai salvator

în disperarea celui cu umbră de sunt.

În sfârşit, ştiam că trebuia să apară,

ştiam că există cu adevărat.

Toate sentimentele prelungi au fugit

din inima mea, deschisă de răsărit,

pentru a se albi cu alfabetul fluid;

ea fusese aleasă unică iubită,

singura metresă dintre toate muzele

transparente şi nude, voiam să-i explic…

Chiar atunci, s-a întors.

Emoţionat, i-am spus: „Nu te-ai schimbat”…

şi abia respirând, încercând să zbor ca să renasc,

m-am cufundat în mare şi am murit

iar ea, aburindă, s-a dus.

Ar fi fost nemaipomenit să-mi răspundă,

ar fi fost singura excepţie îngăduită

în prima Duminică de după apocalips.

Vizualizări: 31

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor