Chemarea Patriei (fragment din romanul Răpănoşii)

  Cu cât înainta în coloana care prinsese cu timpul forme gigantice, cu atât îi creșteau nerăbdarea și dracii. Dacă s-ar fi inventat un dispozitiv de măsurat nervozitatea și i s-ar fi luat starea, mercurul s-ar fi ridicat până la maxim și s-ar fi spart cu siguranță. Nu numai că îl enervau cei care își așteptau cu ardoare și entuziasm rândul ca să intre în interiorul cabinetului, cu chipurile lor docile, calme, serviabile, selecționate parcă anume să servească patria, îl enerva și taică-su cu emoția lui lacrimogenă. Bătrânul îi tot aranja cravata, îi descăma sacoul, îi verifica frizura, îl puse să își șteargă chiar și un vârf al pantofului, pe care și-l lustruia de celălalt crac al pantalonului. Pe lângă atenția care lui i se părea atât de penibilă, Săndel-tatăl turuia într-una, obosindu-l la culme, și se trezea uneori că nici nu-l mai aude:
   -O să vezi, mă, tătică, o să fie bine, milităria e frumoasă, te disciplinează, îți ordonează un pic viața. Gândește-te și la noi, la părinți, ce dracu’? Prin tine ne mândrim, prin tine și prin boul de frate-tu!…
   Pe când îl încuraja în felul acesta, ochii lui Săndel scânteiau cu cea mai mare însuflețire.
Își ținea de o bucată însemnată de timp prelegerile, cu voce tare ca să îl audă și cei de lângă dânsul, ceilalți viitori recruți din imediata-i apropiere, căci viața îi dăruise de-a lungul timpului destulă înțelepciune, pe care simțea că trebuie să o împărtășească și altora. Își mai încetinea uneori debitul verbal, urmărindu-i pe cei care ieșeau cam o dată la un sfert de oră din cabinetul în care erau invitați – interesat de starea lor. Majoritatea dădeau însemnătate profunzimii momentului. Erau la rândul lor însoțiți, fie de părinți, fie de iubite, sau chiar de bunici.
   Săndel se reapucă să îi ordoneze gulerul sacoului și îi fixă din nou cravata, după care îi spuse pe șoptite, ca să nu îl mai audă și ceilalți, ca și cum ar fi vrut să îi vândă un pont mare:
   -Și la urma urmei, în ziua de azi militarii sunt cei mai bine văzuți în societate. Gândește-te numai, cu ce cucoane umblă ofițerii, în ce cercuri înalte pot fi întâlniți, ce pensii au, măi, tăticule, nu e de colea, ce…
   „Tu-ți ofițeria mă-tii!” își suduia în gând bătrânul, enervat și de fețele celor din jur: ori formate în timp de praful și arșița de la țară, ori fin prelucrate de lectură și de anii studenției… „Nu găsești și tu un om normal care să se prezinte la încorporare, cu care să schimbi și tu o vorbă, să găsești ceva în comun. Și Săndică ăsta nu mai tace, mă face cu capu’, să mor eu!”
   Ușa cabinetului se deschise larg și un doctor în vârstă, cu părul cărunt și cu un halat alb, îi întrerupse nemulțumirile:
   -Intră Spirescu Cornel, se pregătește Godean Andrei!
   Săndel se puse disperat să îl rearanjeze de final, îi atinse iar nodul de la cravată, îi fixă gulerele cămășii și ale sacoului, îi controlă pentru a nenumărata oară nasturii, ca nu cumva, Doamne ferește, să îi fi rămas deschis accidental vreunul, îi înlătură până și scamele imaginare, îl prinse pe urmă de umeri, îi ținti aprig ochii, și îi spuse cu voioșie:
   -Hai că ești pregătit, și răspregătit!
   Își scrută tatăl cu cel mai mare reproș:
   -Sunt atât de pregătit, de m-a luat mama dracului de atâta entuziasm!
   O spuse cumva ca să fie auzit de câți mai mulți recruți, cu tot cu rudele lor care ajutau să se îngroașe rândul, lucru ce îl panică pe Săndel Godean. Își prinse fiul de ambii umeri și îi șușoti cu cea mai mare insistență:
   -Mă, tăticule, o să-ți pună Dumnezeu mâna pe cap cu armata asta, o să vezi. Nu există niciun lucru rău în afacerea asta, în primul rând că armata îți dă de lucru. Dacă ești bun și îți dai silința poți deveni gradat, și prin mâinile gradaților trece totul: de la aranjamente ca să ai mâncare mai bună la popotă, să pui mâna pe o uniformă mai acătării, să ai grijă de unul sau de altul, să-ți știe „bibanii” de frică… și ăstea-s prostii pe lângă alte beneficii. Gândește-te numai ce bani iei dacă ramâi în cadrul armatei… și acolo se dă cea mai bună mâncare, măi, băiatule, primești pe urmă pensie, ești aranjat pe viață. Uite-te la mine, un șofer nenorocit, de-mi plătesc singur asigurările, și stau cu frica-n sân de fiecare dată când mă trimite Maica Domnului la drum.
   Văzând că Andrei i se retrasese cam brusc din strânsoarea brațelor, ridică tonul:
   -Băi, băiete, bagă-ți mă mințile-n cap, ce dracu?! Patria în momentul de față te consideră un simplu gunoi, demonstrează-i contrariul, la naiba. Dă-mi mie anii tăi și palmaresul tău de sportiv național că aș ști eu ce să fac cu ei! Tu chiar te crezi un terchea-berchea?! Ești campion zonal la box, ce dracu, ești cineva, te iau ăștia în forțele speciale, în poliția militară, o să înveți să sari cu parașuta, să tragi cu pușca cu lunetă… Te iau ăștia la contraspionaj. Nu-ți fă griji că nu o să mă vezi cu anii, acolo ești măcar cel mai bine plătit din tot ce înseamnă armată – doi iepuri dintr-o lovitură: scăpăm unul de altul!
   Același doctor deschise ușa și, îi opri lui Săndel cu o nepolitețe indirectă pledoariile:
   -Să poftească în sală Godean Andrei!
   Apelatul strecură printre dinți niște înjurături despre originea de proveniență a celor care îl invitaseră cu politețe în Centrul Militar de Recrutare, ca să își facă un pic de curaj să intre.
   Andrei deschise larg ușa și taică-său dădu să intre imediat după dânsul.
   -Să intre numai recrutul, vă rog!! se răsti doctorul de la un birou. Însoțitorii așteptă afară!
   -Salut! le strecură Andrei, cu neintenționată impolitețe.
   Săndel se retrase de urgență, însă înainte să închidă definitiv ușa după dânsul îl mai îmbărbăta din prag bătându-l pe umeri.
   După întrebările banale referitoare la ziua, luna și anul nașterii, apoi greutate, înălțime, doctorul în vârstă și cu părul cărunt își ridică privirea din formulare și îi studie adânc încruntarea.
   -Tu ai fost vreodată la psihiatru?
   -Încă nu…
   -Păi… orișice lucru are un început. Din partea mea ești liber, treci mai departe la domnii plutonieri.
   Subofițerii îi studiau dosarul, erau de-a dreptul încântați. Cel mai înalt și subțirel stătea mai retras, însă cel bondoc și cu fălcile doldorând de atâta sănătate nu mai putea de entuziasm. Atitudinea îi trăda pregătirea unei adevărate surprize, mai ales felul după care scria și zelul cu care trântea în formulare ștampilele. Îi arăta și colegului subțirel dosarul. Râdeau cumva secretoși, și lucrul ăsta îl cam deranja pe Andrei Godean. Îl observau cu coada ochiului, îl măsurau din cap până-n picioare, șușoteau între dânșii, și parcă nu îndrăzneau să îl înștiințeze despre ceva anume. Din toată încruntarea, îl apucă și pe el buna dispozitie: dacă subofițerii însărcinați cu recrutările se distrau, el de ce ar fi altfel? Se calmă din plin, cei pe care îi considera în sinea lui debili, reușiră să îl calmeze cu totul.
   -Ce-ai făcut, măi, băiete? îl întrebă îmbujoratul de pe scaun.
   Întrebarea îl nedumeri definitiv:
   -Ce-am făcut?
   -Păi… ai cam făcut! îl luă în râs și celălalt subofițer, sprijinit cu coatele de perete.
   -Ce?
   -Trebuia să te prezinți la recrutare de-abia anul viitor, și văd că judecătoria orașului se străduiește să ni te vâre cu forța pe gât—îl lămurea grăsunul.
   -Da’ ce crezi, măi, că centrul nostru de recrutare e centru de binefaceri?! îl luă la rost și subofițerul slăbănog. Spărgător de mașini?! Ce naiba ai avut în cap, măi, băiete? Cu cazierul ăsta al tău, numai la geniști te putem trimite!
  Chipul lui Andrei Godean păli. Nu mai era chiar atât de vesel.
   -„Diribau” te mănâncă, bă! îl intimidă grăsanul, cufundat în propria-i burtă. Direct la Aiud te duci. O să mai furi… beton, ciment și bolovăniș de pe calea ferată! Hă, hă, hă…
   Nu îi mai auzea. Hohotea și grăsunul, și colegul său subțirel, și doctorul, și ceilalți doi recruți care intraseră în urma dânsului..
   -Mi-ai înveselit ziua—se bucura îndesatul. Ești primul care se duce la „diribau” pe ziua de azi, și cred că vei fi și ultimul.
   Printre lungile sughițuri îi mai explica cu întreruperi:
   -Pune-ți aici semnătura, aici… mai trebuie să dai cu subsemnatul și pe procesul ăsta… Aoleeeo, nu mai pot, mor de râs, uitați ce față face!
   Ca un fulger, însoțit de toate tunetele de pe pământ, Godean deschise ușa și îi spuse subofițerului fălcos direct din prag:
   -La „diribau” să te duci tu, băi, grăsanule!
   O luă la picior, trântindu-le ușa larg și lăsând-o așa deschisă. Subofițerul nu mai râdea. Încă nimeni nu i se mai adresase în felul acela până atunci. Însă nu de acest lucrul îi ardea lui acum.   Obrajii îi degajau însemnate reacții chimice: de la râs îi trecură urgent la grimase de îngrijorare. Sări de pe scaunul în care stătuse atât de confortabil cufundat, și alergă după dânsul:
   -Bă, băiete, băăă!!!… Stai, mă, să îți iei formularele! Ia uite, mă, ce necazuri îmi face…
   Îi dispăru total din aria de acoperire și îl căuta cu disperare peste creștetele celor care așteptau de atâta vreme în rând cu cumințenie.
   -Careva să îl oprească pe ăla! Aoleeu!…
   Îl salvă la timp Săndel de la un posibil infarct, punându-i-se prompt în cale și destăinuindu-i-se cu stângăcie:
   -Sunt tatăl lui Andrei, lăsați-mi mie documentele fiului, i le predau eu. Vă rog să îl scuzați, le are și el pe ale lui!
   După ce se întoarse cu documentația, greoiul subofițer îl scrută îndelung, după care îi zise:
   -Educați-vă fiul. Ce crede el, că armata-i bambilici?!…
   …Pe Săndel Godean nu îl lovi camionul, însă de-abia mai avu reflexele să se apere de ciozvârta care îi trecu pe lângă umeri. Din avântul cu care o făcuse, își scăpase dosarul din mâini și acum se apleca să culeagă foile pe care le pierduse în drum. Din motive extreme de siguranță rămase cu câțiva pași în urmă, și nu îi mai rămânea decât să îl lămurească de la depărtare:
   -Trupele de genii… ce ar fi, mă, tăticule?! Îți dai seama că pe timp de război ai fi mai protejat decât pedestrașii, o să stai în camion, departe de gloanțele rătăcite, și n-o să mai mergi pe jos ca să îți rupi ghetele, așa cum o fac alții…
   Bătrânul mai făcea uneori pauze, pregătit să se apere de cealaltă ciozvârtă, însă aceasta i se opri la câțiva metri depărtare. Își luase cu cap distanța de siguranță și, își continua cu încăpățânare rolul de negociator:
   -În cel mai rău caz o să înveți o meserie, bă, tăticule; la transporturi, zidești, betonezi… sau la C.F.R, că acolo e iar bine. Leafa-i leafă, păpica-i păpică, îți mai merge și vechimea… nu te prosti… și la urma urmei… geniștii stau cel mai adesea în spatele frontului, ei doar repară ceea ce strică alții! Dumnezeu a vrut să se întâmple așa. Te-a ferit de ce-i mai rău!…
Vorbele omului voiau să pară controlate, însă întreruperile și incoerența verbală îi erau cauzate de vioiciunea și isteria lui fiu-su’, care se rotea ca un titirez în căutarea vreunui bulgăre de pământ sau a vreunei pietre. Nu le găsi, gospodarii blocurilor făcură cu mare zel prin grădini și parcuri curățenia de primăvară. Se întoarse spre bătrân și îi strigă din depărtare:
   -Da’ mai lasă-mă, bă, dracului, cu armata ta în pace!
   Cu o deosebită precauție, Săndel mai înainta din când în când, în conformitate cu pașii pe care îi făcea Andrei Godean, ca să stea cumva la depărtare de obiectele pe care le tot arunca acesta atunci când le întâlnea în cale. Din fericire, fiul aruncă după dânsul doar cu un tub consumat de pastă de dinți, care nu îi fu catapultat de forța brațului nici măcar până la jumătatea distanței ce îi despărțea.
   – Ai puțină răbdare. Hai că dau o bere, hai să vorbim ca niște oameni înțelepți.
   Spre disperarea împăciuitorului, cel strigat o luă la fugă, într-un ritm domol, așa cum făcea la antrenamente când trebuia să înconjoare câteva ture bune de stadion. În virtutea situației, la cei 55 de ani ai săi, cititul Săndel Godean se văzu nevoit să își amintească de anii tinereții și să îl copieze. Fugea și el, mai șchiopătând, mai gâfâind. O luă mult mai vioi la alergătură inversă, mai ales când Andrei arucă după el un borcan îndesat cu pământ uscat, care i se sfărâmă în nenumărate schije pe lângă picioare. Se punea apoi din nou în mișcare, deși simțea că îl lăsau plămânii, inima și toate cele.
   -Băi tată, mă… uff… Termini, mă, o academie, devii ofițer la geniu. Ăștia-s creieru’ armatei — aoleu mamă, că nu mai pot — au în ei o geometrie, o trigonometrie, o matematică, o fizică, o logistică, alea-alea de impune respect la oricine. Tu crezi că ca ofițer o să dai la sapă? Nu tăticule, dai ordine, ești cel mai al naibii baștan…
   În curând, Săndel arăta ca și cum tocmai ieșise din baie. Încerca să-și convingă odorul cu puteri din ce in ce mai slăbite.
   -Vei avea dreptul la înaintare. În afara salariului ai diurne grase, că de aia au nevoie de ofițeri, să dormim noi mai liniștiți. Ascultă-l pe tăticu, o să ți se deschidă noi orizonturi, noi perspective, noi ideologii… în societate vei fi ca un șperaclu, omniprezent și omnipotent, cu acces peste tot… în cristomația mă-tii de bou, cu cine te-o mai fi făcut, cu tot…
   Își privea cu disperare fiul cum i se topea în depărtare.
   -Vino băăă, și dă măcar câte-o semnătură pe câcaturile ăstea de formulare, să le duc înapoi la comandament—îi urlă din urmă cu ultimele puteri.
   Nu mai avea cu cine să se înțeleagă. Se sprijini de un stâlp de electricitate. Cu un corp gârbovit, un chip încrețit și un păr înălbit peste noapte, de-abia mai avea puterea să își umple plămânii cu aerul primăvăratic de munte.
   -Lasă, bă, că le semnez eu, le falsific, lua-le-ar dracu’. Că decât să îmi văd prostu’ la închisoare, mai bine mă vâr eu acolo…

Vizualizări: 34

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor