Cinciş sau taina oamenilor-peşte (parabole transilvane)

S-AU SPUS DEJA PREA MULTE DESPRE LAC, această imensitate albastră de sute de hectare din Munţii Poiana Ruscă, din dosul barajului înalt de aproape cinzeci de metri. Prea multe poveşti şi mult prea mulţi înecaţi din 1962 încoace, de când comuniştii prigoniseră oamenii din sate, inundând case, cimitire şi biserici. Localitatea de sub ape data de prin 1300, când plaiul a fost dăruit celor cinci inşi ca recompensă pentru salvarea vieţii stăpânului lor din ghearele turcilor, în locul numit, şi astăzi, Poiana Turcului. Cei cinci întemeietori, un bătrân, fiul şi cei trei nepoţi, ridicară mai întâi primele cinci case, mai târziu, odată cu popularea satului, construindu-se şi biserica rămasă, de-acum, pe fundul lacului. Se spune că însuşi sfântul Ardealului, părintele Arsenie Boca, trecând prin zonă cu un băţ în mână, însoţit fiind de câţiva credincioşi, la un moment dat se opri în faţa bisericii şi, înfiorat parcă de propria-i viziune, întinse băţul, grăind: Până aici va fi apa peste locul ăsta!... Vorbele i-au fost înţelese doar peste ani, când zona a fost inundată, iar oamenii siliţi să-şi părăsească vetrele şi morţii… Între timp, malul stâng al lacului a fost invadat de civilizaţie, umplându-se de vile, cabane şi campinguri. Malul drept, în schimb, în lipsa căilor de acces pe uscat, a rămas şi după o jumătate de veac de la ridicarea barajului la fel de sălbatic şi de misterios, călcat doar de pescari şi iubitorii de natură. Întâmplările la care voi face referire s-au petrecut pe acest mal…

 

ANUL TRECUT, PE LA MIJLOCUL LUI IANUARIE, vremea se încălzise şi, într-o zi de miercuri, spre amiază, m-a cuprins o dorinţă stranie de a revedea lacul; din Deva fac o oră până la baraj. Aveam cu totul alt program, dar nu rareori, pentru a-mi demonstra că sunt oarecum stăpân pe propriu-mi destin, putând alege şi altceva, mi-am pus un scaun pliant în portbagaj, am umplut un termos cu cafea fierbinte şi dus am fost. Mi-a fost dat să mă conving, peste timp, că acest altceva îmi prilejuieşte, de obicei, cele mai frumoase experienţe, revelaţii chiar, influenţându-mi covârşitor nu doar scrisul, dar şi viaţa. Vorba aceea: la un moment dat alegi şi pe urmă trăieşti cu alegerea ta. În ziua aceea, în loc să particip la o întrunire scriitoricească, am petrecut aproape trei ceasuri pe lac, fără să mă gândesc că poate exact acest lucru îmi fusese predestinat. Am parcat la motel, pe peninsulă şi, cu termosul pe umăr, am coborât pe mal. Lacul îngheţase, niciodată nu-l mai văzusem aşa, platoşa aceea imensă sclipind orbitor în razele soarelui. Am zărit câteva grupuri de pescari adunaţi în mijloc, în jurul unor copci tăiate în gheaţa groasă. Am căutat locul pe unde coborâseră ei malul şi, luând-o pe urmele lor, am călcat pe întinderea străvezie; mă gândeam că o gură de cafea fierbinte ar putea fi un pretext bun pentru a sta de vorbă cu ei. Şi nu m-am înşelat. Am rămas aproape trei ore în compania lor, destăinuindu-mi-se despre vieţilor lor, familii, pescuit şi, mai ales, imensitatea aceea de apă. Prinseseră şi câţiva peşti, mai ales babuşcă, ştiucă şi plătică. Mi-au confirmat că numărul înecaţilor era, într-adevăr, mare şi că unele cadavre n-au putut fi recuperate. În adâncuri, apa rămânea rece ca gheaţa chiar şi vara, ceea ce făcea ca trupurile să nu se mai ridice la suprafaţă, ca în cazul altor ape. Era adevărat că şerpii mişunau peste tot, dar nu veninoşi, foarte rar văzându-se exemplare mai mari de doi metri. Cât despre peştii-monştri din adâncuri, despre care pomeneau scafandri aduşi să caute un înecat sau altul, aceştia erau, de fapt, altceva. Ce altceva? întrebai eu cu inocenţă. Cei doi cu care discutam, unul având cam de două ori anii celuilalt, se priviră, parcă ezitând. Apoi cel tânăr îmi spuse că vara trecută, pentru că apa scăzuse foarte mult din pricina secetei, pescuind mai ales din barcă, pe malul drept, cu prostovolul, într-o seară ridicaseră în barcă un fel de peşte-om de aproape doi metri, cu trup verzui, păr lung şi ochi luminoşi, aproape albaştri. Dar abia apucară, înmărmuriţi, să-l zărească la lumina lanternei, că ciudăţenia a scos un geamăt înăbuşit, prelung, zvârlindu-se din barcă şi dispărând apoi în adâncul întunecat. Când i-am întrebat unde s-a petrecut, mi-au arătat un golf rotund de pe malul nordic, străjuit de stejarii seculari ai Pădurii Tătăuşului.

  

POVESTEA TÂNĂRULUI, CONFIRMATĂ DE PESCARUL în vârstă, îmi aminti de o întâmplare din vara trecută, despre care mi-a povestit un coleg, mare iubitor de natură. Considerate separat, poate că cele două incidente nu au vreo relevanţă, corelate însă, pot duce într-o direcţie nebănuită, în jurul căreia merită să speculezi. La începutul lui august, se întorcea din Germania, pentru zece zile, unul dintre prietenii săi din copilărie, însoţit de cei doi băieţi ai lui, acesta rugându-l să-şi fac timp şi să plece trei zile cu ei, cu cortul. Undeva lângă o apă, îi spusese, băieţii fiind pasionaţi de pescuit. Colegul meu s-a oferit bucuros să-i însoţească şi când Peter, prietenul său, l-a întrebat unde vor pleca, i-a spus fără ezitare că la Cinciş, pe malul drept, unde nu este lume şi natura e încă natură. Aranjase ca cineva să-i treacă pe mal, cu barca. S-au instalat în două corturi şi a fost o minivacanţă frumoasă. Băieţii aveau la doi paşi şi lacul, şi pădurea, iar ei, grătarele, berea şi amintirile. Primele două zile au fost de vis, nimic ieşit din comun netulburându-le şederea. În ultima zi însă, în zori, strecurându-se din cort să coboare la apă, Erich, băiatul mai mic al lui Peter, zări de departe un tânăr zăcând pe mal, adus parcă de apă. Gol, întins pe burtă, avea părul negru şi lung şi pielea verzuie; părea mort, un mort care parcă ieşise din apă să se încălzească la soarele care abia răsărise. Erich s-a întors spre corturi ţipând, iar colegul meu şi Peter, ieşind, au zărit doar vietatea aceea încovoindu-se şi dispărând în apă. Era parcă şi peşte, şi om, le explica băiatul în timp ce coborau în fugă la apă; urma corpului era întipărită în nămol, rămăsese un fel de mâzgă acolo, şi un miros ciudat, ca de piei de animale…

 

CEA DIN URMĂ RELATARE ESTE DIN SEARA ACEASTA. De data asta mă aflu pe malul stâng, într-un grup de aproape cincisprezece poeţi optzecişti, participanţi la un festival. Autorităţile ne-au închiriat o pensiune şi acum sărbătorim. Este sfârşitul lui august, soarele e gata să apună. Cineva a pomenit de adolescentul de treisprezece ani, ultimul dispărut în apele lacului, nici el nemaifiind găsit. Se spune că furtuna se iscase ca din senin, valurile biciuind cu sălbăticie malurile. Prietenii mei poeţi sunt bine dispuşi: unul recită din Minulescu, altul cântă. Vreo doi râd cu lacrimi, iar unul pare că plânge. Coborâm la apă, un tânăr are un binoclu pe umăr. Pe malul drept se aprind mai multe lumini. Pare să fie o întreagă procesiune acolo, căci sunt vreo zece oameni cu torţe sau lumânări în mână. Trei cară o cruce neagră, lungă de vreo doi metri. Pe braţele crucii ard lumânări, de departe părând o cruce-de-lumină... Poeţii amuţesc lângă luciul de apă, urmărind spectacolul straniu. Doi aproape se bat pe binoclu. Răsună un glas de femeie ţipând. Apoi crucea este împinsă pe apă, aşa, cu toate lumânările acelea aprinse. Jelania femeii răzbate limpede până la noi. Acolo s-a înecat băiatul, rosteşte o tânără care a coborât de la o cabană. Se aude glasul unui poet nebun: Domnilor, aceasta este Poezia!… Chiar mă întrebam în sinea mea dacă Arsenie Boca, atunci când a avut viziunea acestei întinderi imense de apă, a bănuit oare care avea să fie preţul plătit pentru acele sate, acele biserici şi toate acele morminte inundate… De-acum, poeţii se risipiră, dispărând în odăile lor, striviţi de alcool ori poate de povara propriei lor creaţii. Am rămas singuri pe mal, eu şi Veronica, ţinându-ne de mână; e aproape miezul nopţii şi Veronica încă plânge. Şi mă întreb dacă la toţi morţii aceia, din acelr cimitirr vechi de sute de ani, se mai gândeşte din când în când cineva… Cine le aprinde şi lor vreo lumânare pe morminte? Cine trece printre cruci cu o floare de cicoare, un ram de cimbrişor, un fir de busuioc? Un cioban bătrân, aducându-ne brânză şi un coş cu mere roşii în dimineaţa aceea, ne spusese că morţii aceia nefericiţi sunt tot supăraţi şi se crede că vor să repopuleze satul. Că din pricina asta numărul înecaţilor tot creşte, numeroase trupuri nemaifiind găsite, dispărând, cu desăvârşire, în adâncurile întunecate şi reci. Cât despre sufletele lor…

Vizualizări: 60

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor