Traim zi de zi fara ca sa observam cum viata curge pe langa noi, sau prin noi. Fara sa ne gandim ca prezentul se transforma atat de repede in trecut si mai ales fara sa stim sa traim constient fiecare clipa la fel cum respiram inconstient aerul proaspat atat de binefacator noua.

Am fost la cumparaturi. Ca sa ajung acasa, trebuia sa iau tramvaiul, astfel ca m-am asezat pe banca din statia de tramvai, unde mai erau asezati un barbat si o femeie. Barbatul din stanga mea,ce  parea a fi intre doua varste, avea parul lung, cercel in ureche si mirosea discret a alcool. In mana tinea o sticla de bere inceputa. Pe femeie nu am privit-o decat atunci cand a inceput sa vorbeasca. Vantul, scuturase crengile salcamului de deasupra noastra, din care cazuse pe asfalt o omida mare, maronie, la vederea careia femeia a bombanit ceva in germana.  Parca atat ne-a trebuit, atat mie, cat si barbatului din stanga mea, o provocare la discutie! Astfel, am comentat si eu ceva la adresa acelei aparitii ce parea dezgustatoare (sincer nu am mai vazut un astfel de vierme) dupa care si-a dat drumul si barbatul din stanga mea. Nu am inteles eu prea multe, poate vorbea in dialect, dar nu conta…si mai departe a continuat sa vorbeasca  despre vierme, un alt barbat ce statea in picioare, in stanga noastra. Viermele se deplasa rapid pe asfalt in timp ce eu si celelalte trei personaje il priveam chipurile, cu interes. In acel moment, o alta femeie ce statea in statie, in dreapta noastra, a venit cu o frunza incercand sa provoace  viermele sa urce pe ea. Mica vietate nu intelegea ca femeia voia sa o salveze, altfel sunt sigura ca ar fi urcat imediat pe frunza, in loc sa o ocoleasca. Femeia si-a facut curaj si a impins viermele pe frunza dupa care l-a asezat in iarba ce se gasea langa statia de tramvai. Au aparut iarasi comentarii din partea noastra, mica asistenta ce urmaream actiunea femeii.

De fapt nu viermele acela era personajul principal al actiunii, cat era momentul Acela, pret de cateva clipe in care, noi, cativa oameni ce stateam in asteptarea tramvaiului simteam nevoia de comunicare.

Banala intamplare a viermelui cazut pe asfalt, ne-a dat prilejul sa comunicam si mai ales sa aratam fara sa vrem, cata nevoie aveam de acest lucru!

Apoi, a venit tramvaiul, am urcat cu totii , ducandu-si  mai departe fiecare, singuratatea,  in tacere.

Pentru o clipa, intr-o zi mohorata de primavara, s-a aprins o scanteie de viata.

Cati dintre noi am inteles asta, nu stiu, stiu doar ca am simtit nevoia sa imortalizez prin cuvinte aparent-banala  intamplare…

 

 

Vizualizări: 27

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor