COANA ZAVASTRIŢA...

Toţi copiii de pe uliţa noastră aşteptam moartea Coanei Zavastriţa. Toţi, inclusiv Goge-mutul-slutul şi urâtul, adică ăla cu buză de iepure, cu nasul ca o lopată aşezat numai pe o parte de obraz şi cu ochii şasii, un fel de pocitanie de copil născut la „zi mare”, de „fată mare” şi, aşa cum spune toată lumea, cu blestemul morţii vizibil aşezat pe creştet încă de la apariţia lui pe lume, ştiam că la pomana Zavastriţei se vor servi cele mai alese bucate, se vor bea cele mai bune vinuri şi se vor da colaci cu miere şi nucă la toţi cei care îi vor urma sicriul până la groapă!
- Bă, zicea pocitania de Goge, făcând să ne tresalte la toţi inima de bucurii ascunse, ascultaţi la mine că ştiu de la Buba, tot, tot, tot! Cum moare „boaşca”, că trebuie să moară sigur-sigur, că mi-a spus Buba ce-a visat...
- Ce-a visat mă, Buba, a întrebat Tulitu lui Vâsc, ce-a visat? Spune mai repede că murim noi înaintea Coanei Zavastriţa...
- Bă, Tulitule, bă fraţii mei, zicea tot mai interesant pocitania, Buba a visat de trei seri la rând acelaşi vis! A visat nuntă mare în curtea Coanei Zavastriţa! Nuntă mare cu dar! Şi la nunta asta eram şi noi, toţi eram chemaţi şi primeam la masă bucăţi de colivă... Bă, ascultaţi la mine că Buba nu minte, ştie ce visează şi când o visa ea ceva, păi nici Dumnezeu din Cer nu mai poate să schimbe nimic, dar absolut nimic! Şi dacă a visat Buba nuntă în curtea Coanei Zavastriţa, e la mintea prostului, că boaşca e pe ducă... Atât mai durează, trei zile, trei nopţi, ori, Doamne fereşte, că aşa a zis şi Buba, trei săptămâni de zile şi trei săptămâni de nopţi! Nu ştiu dacă mă înţelegeţi...
- Vezi, mă Goge, zicea Floricel al lui Grăunte, vezi tu de ce nu mai crede nimeni în visele Bubei? Păi, bă copil din flori ce eşti, cine crezi tu că mai are răbdare să aştepte trei săptămâni de zile şi trei săptămâni de nopţi? Buba îşi dă seama ce spune? S-a scrântit de tot la cap? Chiar nu mai vede nimic în cărţile alea? Ia ziceţi, mă, voi mai aveţi răbdare să aşteptaţi trei săptămâni de zile până se duce boaşca?
La întrebarea lui Floricel, răspunsurile noastre au venit în cor!
- Nu, nu mai avem nicio răbdare! Să-şi schimbe Buba cărţile şi să ghicească exact, că nimeni nu mai vrea să aştepte...
Am uitat să vă spun că Buba este unica noastră vrăjitoare cu acte în regulă, recunoscută pentru vorbele ei adevărate şi-n satele Ciuchiţii mici, Ciuchiţii mari, Puturoşii din Deal şi Puturoşii din vale! Ce i se arată în cărţi doamnei Buba ni se întâmplă nouă a doua zi! Nimic nu ne iartă, nimic nu se întârzie ori nu se întâmplă dacă trebuie să se întâmple, aşa cum i se arată în cărţi doamnei Buba , sau, aşa cum i se arată în vis! Tot ce-a visat doamna Buba în ultimii ani s-a îndeplinit întocmai, astfel că, vorbele lui Goge, nepotul doamnei Buba, ne plac ori nu ne plac, din păcate au destulă acoperire în fapte! Şi ca să ne ofere încă o porţie de adevăr cu „ce se va întâmpla”, Goce ne spuse cu siguranţa omului care ştie mai mult decât ne spune!
- Bă copii, eu nu pot să mint nici dacă m-ar ruga Părintele Ilie! Ştiu tot pentru că Buba mi-a spus, aşa cum vă spui! La moartea boaştei o să primim fiecare dintre noi, rahat la pachet, colarez cu scorţişoară peste care se va pune câte-o turtă dulce cu cacao, ceva ce nu s-a mai văzut în lume, câte-o oală de pământ plină cu vin roşu, pomneată cu monedă de un leu şi, atenţie că nu mai repet, câte o carte din bibliotecă, la alegerea fiecăruia... Bă, o să fie o pomană cum nu s-a mai văzut şi nu s-a mai pomenit! Ca la regi, ca la împăraţi! Buba zice că a visat cum curgea o apă de culoare roşie prin capul grădinii, acolo în spatele casei unde se spune că ar fi îngropat muscalul găleţile cu aur... Voi vă daţi seama ce se va întâmpla cu noi, după ce moare Coana Zavastriţa?
Să vă mai spun cum ne închinam fiecare dintre noi, când cu dreapta, când cu stânga, numai şi numai să-i vină o dată Coanei Zavastriţa, sorocul morţii?
Acuma, dacă suntem până la capăt cinstiţi cu faptele noastre, şi aşa cum constataţi, chiar suntem cinstiţi, trebuie să recunoaştem că nu eram numai noi, copiii, cei care aşteptăm cam de multişor moartea Coanei Zavastriţa! Nu, nici pomeneală! Maria Tucii, Floarea lui Scarlat, Viorica lui Mutu, chiar şi Frosa-chioara, aia din râpa-roşie, mamă declarată eroină pentru că avea cinci copiii, toţi din flori şi multe altele la fel, femei ajunse la vârste pe care noi, din respect pentru demnitatea lor curată nu le mai pomenim aici, aşteaptă ca şi noi, cu aceeaşi nerăbdare, evenimentul. Şuşotesc pe ascuns despre „ ce fel de ţoale o să se primească la pomană, câte averi ascunse are muierea asta uitată de Dumnezeu, cine o să primească aurul, cine argintul, ce fel de avere o să primească în dar Sfânta Biserică şi bineînţeles, separat, Popa Ilie!”.
Sigur, ele, bătrânele satului, având probabil ceva mai multă minte decât noi, nu recunosc nerăbdarea ce le-a cuprins, dar noi ştim că pentru ele şi pentru vreo jumătate din populaţia acestui sat, moartea Coanei Zavastriţa este, dincolo de o prefăcută tristeţe ce ne caracterizează trăirile ultimilor ani, un imens motiv de bucurie şi, fără a fi nepoliticoşi, că doar oameni suntem şi noi, moartea acestei femei ar fi un fel de binefacere personală pentru fiecare cunoscut ori necunoscut al acesteia, şi chiar al comunităţii în care trăim...
Nu trebuie să vă mai spun că de patru ani de zile, mai excat de când a „căzut” Coana Zavastriţa la pat şi tot şopteşte fiecăruia care-i trece pragul în semn de milă creştinească şi mult respect, că „îşi simte ceasul aproape”, noi, copiii, ne adunăm de trei ori pe zi şi discutăm, evident cu discreţia necesară, dar cu toată convingerea, acelaşi subiect, adică, moartea Coanei Zavastriţa! La fel se adună şi femeile mai sus pomenite, dar la ele, fie vorba între noi, vorbele prefăcute se simt fără pic de ruşine iar aşa-zisa milă creştină, repet, le stă pe buze cum le stă mărăcinii sub pleapele ochilor înainte de somnul serii... Este adevărat, ele ştiu să spună cu mai multă convingere ca noi, „nefericita asta uitată de Dumnezeu pe lume”, le iese ceva mai natural pe gură vorbele ce exprimă o anumită teamă de Dumnezeu şi dacă ai timp să le asculţi îţi dai seama că dincolo de aceste mărunte impresii ce fac din om o simplă şi nevinovată trestie-gânditoare, cum spune filozoful, în realitate, toată lume este preocupată de acelaşi subiect, adică moartea Coanei Zavastriţa! Altfel spus, fără ocolişuri şi fără alte umilitoare ascunzişuri, întrebarea care ne frământă la toţi minţile este cât se poate de simplă şi de pertinentă: „Bă, fraţii mei, moare sau nu moare, „boaşca”, vorba lui Goge cel pocit!
Vrem, nu vrem, dar noi cu siguranţă vrem, în acest moment, în satul nostru binecuvântat de Bunul Dumnezeu cu toate bucuriile şi necazurile lumii ce ne înconjoară, asta e-ntrebarea ce ne suceşte tuturor minţile, fie copii, fie maturi şi ne schimbă, noapte de noapte visele, speranţele, iar celor mai în vârstă chiar gusturile!
Moare sau nu moare Coana Zavastriţa?
Şi dacă moare, atunci când moare, că avem şi noi, ca orice om de bun-simţ, o anumită răbdare, nu? Păi, zău aşa, cât să mai aşteptăm? Dacă ar avea bunul simţ să ne înţeleagă dorinţele, că doar se spune că este o femeie cultă, s-ar aşeza frumuşel în pat, în poziţia normală a mortului, sau cum o vrea ea, că n-o s-o obligăm noi să moară într-un anumit fel, şi fără să ne mai dea atâtea motive de îndreptăţită îngrojorare, ar închide la fel de frumuşel ochii şi gata, ar muri demn, definitiv şi frumos!
Şi mai este ceva ce nu trebuie trecut cu vederea! Dacă ar înţelege că este momentul cel mai potrivit să moară, aşa cum vrem noi, ca o adevărată doamnă, satul nostru ar câştiga enorm şi prin creşterea prestigiului ca ghicitoare profesionistă al doamnei Buba, care, aşa cum ne-a zis mai sus Goge-pocitul, a visat exact fenomenul şi ştie cu precizie amănuntele ce vor face din noi toţi nişte fericiţi ai zilei...
Oricum, noi, copiii ştim sigur că imediat ce ar muri, Coana Zavastriţa ar fi primită cu toate onorurile direct de Dumnezeu, pentru că, aşa cum se tot vorbeşte prin sat, iar Maica Leana lui Gutui, femeie sfântă dacă ne gândim că a fost ucenică la însuşi Sfântul Petrache Lupu, se jură pe ce are ea mai scump, adică pe cojocul mâncat de molii al Sfântului Petrache, că femeia asta n-a ştiut ce este păcatul, blestemul, ura, invidia, cearta, proasta purtare ori hulirea Bisericii şi luarea în deşert a numelui Domnului, drept pentru care, imediat ce dă ortul popii, dincolo i se deschide Cerul direct spre Rai!
Şi atunci, ce mai aştepţi?
Când ai o asemenea perspectivă, când ştii că te aşteaptă dincolo, însuşi Dumnezeu, tu femeia lui Dumnezeu, de ce mai întârzii?
De ce ne mai amărăşti?
Păi nu are dreptate Gulură-cap-de porc, când spune din inimă, că la Coana Zavastriţa, bunul-simţ eelementar nu mai funcţionează cam de multişor?
De ce nu se gândeşte ea, Coana Zavastriţa şi la interesele noastre?
De ce ne ignoră tocmai acuma, la sfârşit de capitol, cum se spune, când ar trebui să fie mai îngăduitoare, „mai flexibilă în gândire”, „mai lipsită de egoism” cum spune acelaşi Gulură-cap-de-porc?
Lui Brebenel al Boii, bărbat în toată puterea cuvântului, ajuns la vârsta când ar trebui „să doboare munţii”, cum se spune pe la noi, numai că el este unicul om cu adevărat puturos, dar puturos de pute locul sub el, moartea Coanei Zavastriţa i-ar aduce un câştig frumuşel pentru că, aşa cum ştie toată lumea, Brebenel al Boii, cât o fi el de puturos în timpul anului, când este vorba să se construiască „gropile morţilor”, este „meşterul satului” şi „chematul lui Dumnezeu”, cum afirmă părintele Ilie fără pic de invidie! Şi în cazul de faţă, el, Brebenel al Boii, el, puturosul-puturoşilor, a fost ales de viitoarea „moartă” să-i facă groapa!
De patru ani de zile de când a avut loc „tocmeala” cu Coana Zavastriţa, Brebenel nu mai face nimic altceva, nu mai iese la munca câmpului, cum mai ieşea câteodată, nu mai dă bună-ziua nimănui şi nu mai răspunde la salutul oamenilor cunoscuţi! Are, aşa cum spune el, „angajament ferm”, cu un câştig asigurat, drept pentru care, în fiecare seară, la cârciumă, la Stan Chioru, masa de lângă uşă este ocupată numai şi numai de Brebenel al Boii!
S-a gândit ea, Coana Zavastriţa în toţi aceşti ani şi la drama lui Brebenel al Boii? Crede cineva că bietului om îi este chiar uşor să trăiască numai şi numai într-o cumplită speranţă a unui viitor tot mai incert?
Două ţuici mici, o halbă de bere şi o bucăţică de halva lângă o feliuţă de pâine, asta serveşte, pe datorie „domnul Brebenel” cum îl alintă deja în văzul lumii, doamna Vica, soţia cârciumarului pe distinsul său client, o datorie cu acoperire sigură în banii ce-i vor veni de la groapa Coanei Zavastriţa!
Şi să ştiţi de la mine, sub cuvânt de onoare, onoare încă nepătată atunci când mi-am pus cuvântul în joc, că aici, la capitolul „săpatul gropii pentru altul”, Brebenel al Boii iese din statutul său de „puturos profesionist” cum îl alintă aceeaşi doamnă Vica, soţia cârciumarului(şi aici ar trebui să vă spun că există ceva necurat, un fel de mică poveste ce încă nu şi-a spus ultimul cuvânt între cei doi , adică între domnul Brebenel-puturosul, care fie vorba între noi, dincolo că omul este puturos cu ştaif este totuşi înzestrat de natură cu un chip, un corp şi o prezenţă de spirit ce-ar face invidioasă orice fiinţă umană de pe acest pământ, şi doamna Vica, soţia cea frumoasă a cârciumarului există ceva legături mai speciale şi chiar mai intime, pe care numai Bunul Dumnezeu este în măsură să le judece) şi se depăşeşte ca om, devine harnic, ştie ca nimeni altul cum să sape morminte şi tot aşa de bine ştie să se tocmească cu responsabilii „cu groapa altuia”, pentru munca sa!
Dacă întâmplător veţi trece prin satul nostru la ceas de seară, atunci când bat clopotele special a moarte, să ştiţi că dincolo de tristeţea ce se coboară peste sufletele noaastre în semn de milă pentru cel dispărut, există cineva anume, şi aici îl am în vedere pe domnul Brebenel al Boii, care are un imens motiv de bucurie, bucuria că sapă, de regulă pe bani buni, că altfel nu se tocmeşte, un nou mormânt!
Lui Bode-palavră, bărbat rămas singur la nevastă, cum i se mai spune prin vecini, având în vedere că Ilarie al Boşcului, ibovnicul Mariei lui Bode, ştiut de tot satul, ştiut şi de Bode-palavră, a dispărut fără urmă de vreo zece ani, Coana Zavastriţa i-a promis de faţă cu martori că la moartea ei o să-i lase, cu acte în regulă, cazanul de ţuică, ăla de aramă făcut de ţiganii din Slatina, două putineie pentru lapte, chiar dacă Bode-palavră şi nevastă-sa Maria nu au vacă cu lapte, trei tuciuri de aluminiu, dintre care unul pentru făcut săpun, unul pentru făcut mămăligă şi cel mic pentru ca să-i facă ei coliva la momentul trist al morţii, plus o verighetă de aur şi două măsele de argint, pregătite pentru gura dragului ei soţ, dar rămase fără purtător din motive politice!
La o asemenea avere, cum credeţi domniile voastre că aşteaptă Bode-palavră moartea Coanei Zavastriţa?
Dar despre gândurile şi suferinţele cumplite pe care le îndură de ceva timp, domnul Zdreanţă executorul testamentar al Coanei Zavastriţa ce să vă mai spun? Mai este cineva de prin acest colţ de lume care să nu ştie cum a umblat el, domnul Zdreanţă, ani de zile după interesele de tot felul ale Coanei Zavastriţa? Când i-a fost ei mai rău şi mai rău, când a dispărut aşa de parcă nici n-ar fi fost societatea aia care a clădit-o pe Coana Zavastriţa, şi când aşa, dintr-o dată, toată lumea noastră normală s-a dat peste cap şi a devenit o lume total anormală, fricoasă, suspicioasă şi profund duşmănoasă unor exemplare de genul Coanei Zavastriţa, cine au fost persoanele, care i-au stat alături acestei minunate femei? Nu el, domnul Zdreanţă s-a luptat cu autorităţile noului regim popular să nu i se ia Coanei Zavastriţa casa pentru noul sediu al centralei telefonice din sat? Nu tot el s-a luptat reprezentanţii Sfatului polpular pentru acelaşi imobil pentru a nu deveni sediul Primăriei locale? Şi acuma, aşa dintr-o dată la averea Coanei Zavastriţa, priviţi şi domniile voastre câtă lume se înghesuie... Sigur, nici Coana Zavastriţa n-a fost tocmai uşă de biserică sub aspectul păstrării „cuvântului dat” şi a tot încheiat acte, înscrisuri de mână, convenţii verbale la care au asistat sau nu martori, prin care aşa cu duşmănie a tot promis în stânga şi în dreapta tot felul de danii, de pomeni pur şi simplu unor persoane despre care domnul Zdreanţă se jură că nu a ştiut ori nu ştie nimic! El şi numai el are impresia că este unicul şi adevăratul moştenitor al Coanei Zavastriţa, pentru că numai el i-a stat alături atunci când „vremurile i-au stat împotrivă”!
Cu glasul spart, uşor tremurat, dar blând , că ascultându-l ţi se face imediat milă de suferinţa lui, domnul Zdreanţă se tot vaită şi se închină în acelaşi timp de parcă i-ar veni lui ceasul de pe urmă atunci când ne spune, pe bună dreptate :
- Ce mă fac eu măi, oameni buni, dacă aşa cum se aude, nenorocita asta pe care am slugărit-o toată viaţa o să dea tot ce are la alţii şi pentru familia mea n-o să mai rămână nimic? Ce mă fac? Încotr-o s-o mai apuc? De ce n-am ascultat-o eu pe Fulga mea dragă şi n-am lăsat-o eu pe nenorocita asta în plata Domnului... Ar fi murit de mult, aş fi scăpat şi eu de corvoadă, m-aş fi ocupat de familie... Acuma ce să mai fac eu? Cine-mi dă mie munca, credinţa şi chiar viaţa pe care am pirdit-o pe lângă Coana Zavastriţa? Cine?
Întrebări la care nimeni nu poate să răspundă, întrebări de tot felul, întrebări pur şi simplu...
Dar, pentru că timpul ne presează şi vorbele rele ne îneacă sufletul cu păcate inutile, să-i lăsăm pe domnul Brebenel, pe domnul Bode-palavră şi pe domnul Zdreanţă în plata Domnului şi să revenim la povestea noastră curată şi perfect adevărată şi să vedem ce se mai întâmplă, ori ce s-a mai întâmplat în „soarta” Coanei Zavastriţa! Noi am fi vrut să spunem în viaţa Coanei Zavastriţa, dar Părintele Ilie ne-a spus de fiecare dată când a avut ocazia „că viaţa unui om, dragii mei, nu se confundă cu soarta lui. Soarta este dincolo de viaţă, este altceva, este darul de la Bunul Dumnezeu şi nu se confundă niciodată cu viaţa noastră. Soarta, deşi spun mulţi că ne-o facem singuri, nu este adevărat! Aşa cum viaţa ne este dată de Bunul Dumnezeu la fel şi Soarta ne este dată tot de El, ne este dictată, este ca o sentinţă judecătorească peste care n-ai cum să treci, n-ai cum s-o ocoleşti fie că-ţi convine ori nu! Nimic nu este la întâmplare, nicio zi din viaţa noastră nu se petrece decât aşa cum ne este dată Soarta, aşa să ştiţi de la mine”.
Ştim şi noi, chiar dacă suntem „fără minte”, cum ne tot spune nenea Gogu-paşalâcu, faptul simplu şi uşor de constatat, că Dumnezeu „dirijorul soartei fiecăruia dintre noi”, cum spune tot Părintele Ilie, a uitat-o pe Coana Zavastriţa în satul nostru de prin secolul trecut!
Nimeni nu ştie cu precizie de unde a venit această femeie cu „trăiri de mare-doamnă”, cum se exprimă uşor veninos domna Colţescu, fostă Borâtu, fostă Ghebosu şi mai fostă „ceva”, dar lumea nu vrea să mai spună ce, din respect pentru finţa umană şi mai ales din respect pentru femeie în general, oricum, o persoană agreabilă bărbaţilor din sat şi mai ales bărbaţilor de pe uliţa noastră, şi nimeni nu ştie cât de cât, ce vârstă are Coana Zavastriţa!
Până la urmă, dacă judecăm cinstit, nici nu ne mai interesează de unde a venit, câţi ani are şi cine a fost „distinsa doamnă”, cum se mai exprimă din când în când, domnul învăţător Tocile, aşa, pentru a-şi da importanţă şi pentru a ne arăta nouă că are vocabular ales! Pe noi, pe copiii şi repet pentru a nu se crea vreo nenorocită de confuzie aşa cum se mai obişnieşte pe la noi prin sat, adică să se ducă vestea că a murit a lui Balauru şi să te trezeşti a doua zi cu a lui Balauru mergând ţanţoş pe mijlocul uliţei, ne interesează un singur fapt! Când moare Coana Zavastriţa? Când moare de-a-devărate-lea, nu aşa prin zvonuri, păreri personale şi alte glume proaste... Are cineva răspunsul potrivit la această întrebare? Ştie cineva ziua, ora morţii, şi mai ales, ştie cineva dacă exisă vreo hotărâre dată de Dumnezeu în acest sens? Că fără să existe această dumnezeiască hotărâre, noi nu facem altceva decât să ne dăm „cu presupusul” şi să continuăm a ne amăgi, exact aşa, cum zice nenea Gogu-paşalâcu, ca proştii... Câteva semne vizibile, „distincte”, cum ar spune domnul învăţător Tocile, semne ce dau „girul unor concluzii pertinente” cum s-ar exprima la fel de sigur distinsul nostru învăţător, ar fi! O să începem, de pildă cu vârsta...
O să pun întrebarea direct, cinstit şi cu toată răspunderea unei astfele de întrebări esenţiale:
- Ştie cineva, bănuieşte careva, cam ce vârstă are Coana Zavastriţa? Dacă nu ştie el, Popa Ilie, Sfântul, Dreptul şi Cucernicul Popa Ilie, dacă nu ştie domnul învăţător Tocile, ţineţi minte spusele mele, unicul învăţător de prin partea locului care, de „atâta ştiinţă”, cum spun toţi oamenii din zonă, a cam luato razna, adică s-a cam dilit un pic mai ales atunci când s-a opus intrării noastre la colectiv, pe motiv că „a cercetat el Sfânta Scriptură şi colectivizarea o să ne ducă la distrugerea speţei umane”, că după astfel de vorbe , domnul Tocile, cu toată ştiinţa lui de carte şi cu toată credinţa lui în Sfînta Scriptură, a stat zece ani pe muchie la Canal şi a venit de-acolo mult mai învăţat şi mult mai educat, atunci cine ar putea să ştie?
Fără să intru în amănunte, spun şi eu ce spun cei mai bătrâni bărbaţi aflaţi încă în viaţă şi vecini cu această „mare-doamnă”, că de mult, foarte de mult, cu siguranţă de pe vremea războiului Balcanic, de pe la 1913, Coana Zavastriţa ar fi venit în satul nostru însoţită de un ofiţer rus, un muscal, cum îi spuneau bătrânii, un muscal de o frumuseţe fără cusur, un fel de Fiu al Domnului, după care se uitatu şi chiar se certau pentru el toate fetele din satele acestui colţ de lume!
Dacă o fi adevărat şi deocamdată n-am motive să spun altfel, se zice că ofiţerul rus, era atât de frumos şi aşa de bine educat, că însuşi Marele nostru Rege, şi aici vorbim de unicul mare rege al românilor după Buerebista-imperialul, Regele Carol I, l-ar fi chemat în mod special la Palat la Bucureşti împreună cu „frumoasa sa soţie”, adică cu Coana Zavastriţa, la serbările şi balurile ce se dădeau în cinstea şi mai ales în onoarea trupelor româno-ruse care au cucerit independenţa neamurilor noastre, aci la gurile Dunării!
Dincolo de frumuseţea fără seamăn, de educaţia fără cusur, lumea încă mai vorbeşte despre averea imensă pe care ar fi adus-o cu el din Rusia, muscalul! „Aur, bă proştii mei, aur, diamante, adică nişte pietre care strălucesc mai mult decât Soarele şi sunt mai scumpe ca aurul, argint cât să stea pe şaua a trei catâri siberieni şi podoabe făcute la curtea ţarului rus înainte ca ţarul să ajungă ţar! Toate averile astea au venit la noi în sat pentru că Zavastriţa noastră nu avea egal în frumuseţe, în purtări şi în treburile domneşti.
Fără să ştiu amănunte, vă spun cu siguranţă că ofiţerul muscal nu era un simplu ofiţer... Era, aşa cum ştiau toţi ai noştri, adică domnii de la Bucureşti, un fel de prinţ, numai că era un prinţ făcut din flori şi atunci însuşi Ţarul cel mare al Moscovei s-a bucurat când a aflat că ofiţerul nostru şi-a găsit salvarea sufletului la Zavastriţa noastră, departe de pământurile sale natale”! Toate vorbele astea le spunea cu o firească naturaleţe domnul învăţător Tocile, iar noi, copiii sau cei maturi, îl ascultam şi-l aprobam în cor!
Observaţi domniile voastre spre ce timpuri ne îndreptăm noi cu istoria Coanei Zavastriţa?
Cine să mai ştie anii, cine să mai adune, să mai scadă, să mai socotească din ce vremuri a venit coana Zavastriţa? Şi la ce ne-ar folosi o asemenea bătaie de cap?
Acuma, aşa, ca între copiii şi oameni mari, dacă s-a tot vorbit în sat despre frumuseţea ofiţerului rus dar şi despre fruomoasa lui soţie, trebuie să înţelegem şi noi, că la vârsta potrivită acelor vremuri, Coana Zavastriţa a fost una dintre cele mai frumoase femei de pe acest pământ, dacă însuşi Regele Carol I, cel mai înţelept Rege al acestui neam, o invita la Bucureşti...
Cu acest dar divin al unei frumuseţi ce nu poate fi povestită în cuvinte, Coana Zavastriţa ar fi scos din moarte câţiva coconi de mari domni de prin Bucureşti, ar fi adus special de la Paris nişte domni poeţi care i-au scris imne de aleasă înălţare cât şi ode pentru veşnicirea numelui, dar la fel de bine, aceeaşi Coană Zavastriţa, ar fi trimis la moarte sigură şi nişte feciori nevinovaţi care i-ar fi jurat credinţă şi iubire până la sfârşitul vieţii lor şi s-au tăiat ca proştii în duelul nemiloaselor, dar virtuoaselor săbii!
Cine mai poate înţelege astăzi asemenea poveşti?
Cine dintre noi ar mai fi dispus să moară pentru iubirea unei femei frumoase, pentru aşa-zisa onoare şi credinţă a unor jurăminte false spuse de îndrăgostiţi ciudaţi?
Mai spun gurile rele, că de astea sunt destule peste tot în lume, inclusiv pe aici pe la noi, guri spurcate pe care noi nu le credem dar nici nu le dăm uitării, că distinsa doamnă Zavastriţa avea ceva special în priviri, ceva ce te făcea să o urmezi necondiţionat, aşa cum urmează iedul capra, mânzul iapa şi pruncul mama, oriunde te-ar fi chemat ea, la viaţă, ori la moarte...
Înţelegeţi domniile voastre cum s-o fi simţit bietul ofiţer rus, muscalul, cum îi spunem noi, în preajma Coanei Zavastriţa?
Cine ar fi putut să rabde privirile unor ochi diavoleşti fără să se lase cucerit, învins definitiv şi chiar dus cu trup cu tot, aşa cum s-a lăsat dus definitiv din ţara lui, minunatul prinţ rus?
Şi astăzi, după atâta amar de ani, mai circulă zvonuri, repet pentru a nu fi părtaş la ele, zvonuri pe care noi nu le credem, că distinsa doamnă, ar fi avut darul farmecelor cu „lucrul rău”, că ar fi ştiut exact cum să scoată dracii din cei posedaţi, ar fi ştiut să cheme moartea pentru cei în mare suferinţă şi ar fi ştiut să unească dar să şi despartă bărbaţii frumoşi de femeile lor urâte, amanţii credincioşi de iubitele lor hrăpăreţe şi necredincioase, nurorile cuminţi şi fără prea multă minte, de soacrele lor reci, greţoase şi adânc duşmonoase (aici se avea în vedere numai dacă între noră şi fiul soacrei exista un conflict pe temă de diferenţă prea mare de vârstă, dacă mă înţelegeţi), ştia să îngheţe apa în cană în mijlocul verii, să topească gheaţa din eleşteul satului în mijlocul iernii, ori să sufle foc şi pucioasă peste gospădăriile celor care furau vitele ţăranilor noaptea din grajd, hoţeau la drumul mare oameni nevinovaţi şi ucideau fără milă doar din plăcerea de a ucide fiinţe umane... Multe s-au spus, multe se mai spun încă despre trăirile şi viaţa acestei minunate femei, numai că noi, repet, şi tot repet pentru a fi înţeleşi cu adevărat, nu dăm drezare la orice tip de zvonuri, minciuni ori păreri aruncate la întâmplare de o lume ca a noastră, prea speriată şi uneori, prea nepricepută! Poate cineva să oprească vorba lumii?
Lumea, ca lumea, ştiţi şi domniile voastre foarte bine, vorbeşte, bârfeşte, judecă cum ştie ea să judece şi sancţionează de multe ori cu neruşinare tot ceea ce nu înţelege ori nu vrea să înţeleagă! Şi ca să fim drepţi până la capăt, eu aş mai spune ceva! Să te ferească Dumnezeu de judecata lumii din sat de la noi! Nu ştiu cum o fi lumea de pe la dumneavoastră, dar pe aici, pe la noi, Iisus să fii şi tot o să te trezeşti cu păcate grele pe suflet!
Mai ştiu însă cu destulă precizie, şi asta trebuie să vă spun pentru că face parte din istoria noastră recentă, din necazul şi bucuria vieţii noastre de oameni supuşi păcatului, că domnul ofiţer, soţul Coanei Zavastriţa, muscalul, aşa cum mi-a spus tata, a fost luat într-o noapte de februarie, o noapte geroasă de crăpau pietrele, de trupele securităţii statului şi trimis "să-şi sape porţia" la celebrul canal din Dobrogea! „L-au pus să-şi facă valijoara, cu o pereche de izmene, o cămaşă, un pulovăr şi o pufoaică. În loc de căciulă l-au obligat să-şi ia o şapcă. Nu l-au lăsat să-şi ia pasta de dinţi, periuţa, crema de ghete şi alifia pentru bubele de la subţiori, bube negre , rele şi urât-mirositoare, căpătate de pe frontul cu turcii”! „Bietul bătrân”, zicea tata cu părere de rău de parcă ar fi vorbit despre propriul său tată, „a fost luat exact când împlinise optzeci şi trei de ani! Ce păcate să mai aibă un om la optzeci şi trei de ani? Am fost invitatul lor la masă, am servit păstrăvi la grătar cu sos de ceapă coaptă şi am băut vin alb din podgoriile de la Fălticeni, ale rusului... Ce vinuri minunate ne aducea nouă de la Fălticeni, prinţul! Urma să se aprindă petromaxul din odaia mare, dar eu n-am mai stat! Nu ştiu de ce, dar aveam aşa nişte presimţiri! Aveam nişte frisoane pe şira spinării de câteva zile încoace... Cu trei zile în urmă îl ridicaseră pe Conul Necşulescu şi pe Coana Mare... I-am şi spus, aşa mai pe ocolite: nu mai stau înălţimea voastră, nu mai stau că nu-mi este bine! Nu ştiu de ce mă sufoc în ultimul timp, nu ştiu de ce nu mai pot să mănânc ca lumea, iar despre băutură, Dumnezeu ştie, dar parcă n-am pus în gura mea vin sau ţuică... Şi el, prinţul rus mi-a răspuns cu glasul tremurat de parcă s-ar fi visat la Moscova lui, cum îmi tot spunea la tinereţe! "Domnule sergent, viaţa mea, viaţa noastră, viaţa, aşa în general nu mai are preţ astăzi! Dumneata nu vezi că s-a schimbat lumea? Mai există cinste? Onoare? Virtute? mai există trăirile alea speciale când tot omul îşi ştia locul, rostul, menirea, viitorul.... Mai ştie lumea asta să iubească aşa cum am iubit noi, domnule sergent? Mai ştie cineva cum se poate muri din jurămintele unei sfinte credinţe? Noi doi, domnule sergent, noi şi alţii ca noi, am murit de mult, nu mai existăm, nu mai are nimeni nevoie de noi”! Tata vorbea şi lăcrima! „Dacă nu plecam ceva mai devreme din casa lor, mă ridicau şi pe mine”, mai zicea tata şi de fiecare îşi făcea o cruce imensă pe piept!
Nimeni n-a mai auzit nimic despre soţul Coanei Zavastriţa şi nimeni n-a mai îndrăznit să vorbească vreodată despre soarta acestui muscal frumos ce adusese în satul nostru un alt soi de viaţă, o altă formă de trăire printre oameni, un alt model de civilitate...
Acuma, reţineţi acest amănunt pentru că face parte din viaţa unui om special, după dispariţia „muscalului”, viaţa Coanei Zavastriţa s-a schimbat definitiv! Din „marea doamnă”, din „distinsa doamnă”, din femeia care dansa la palatul regal, Coana Zavastriţa, aşa, dintr-o dată, s-a coborât direct între femeile satului nostru, le-a adoptat obiceiurile şi portul de parcă aici i-a fost locul dintotdeauna! Şi-a pus basmaua neagră pe cap, ie neagră, fustă neagră, s-a înfăşurat într-un doliu absolut, un doliu greu ca de plumb din care n-a mai scos-o nimeni, niciodată!
De la dispariţia soţului, că despre moartea lui nimeni n-a anunţat-o, Coana Zavastriţa n-a mai primit pe nimeni în casa ei din spatele primăriei.
Mulţi au încercat să-i calce pragul, bărbaţi şi femei deopotrivă, cadre ale partidului la putere, oameni simpli ori copiii ce vroiau doar să-i ureze „o zi bună”, dar Coana Zavastriţa n-a cedat!
S-a închis definitiv în ea, ca o cetate antică zăgăzuită cu linii de fortificaţiii de netrecut şi n-a lăsat pe nimeni să-i pătrundă în casă, în zona ei de gospodărire intimă a vieţii! Despre deschiderea sufletului ce să vă mai spun? Blocaj total! Până acum patru ani când picioarele au refuzat s-o mai asculte, Coana Zavastriţa n-a deschis vorbă cu nimeni din sat, n-a participat la nicio întâlnire organizată de mai marii locului şi nu şi-a părăsit casa decât să meargă după cele necesare traiului la coopertiva de consum şi atât! La „bună ziua” răspundea doar printr-un dat din cap afirmativ, iar la orice vorbe urâte, înjurături ori alte expresii nepotrivite pe care i le mai aruncau conlocuitorii noştri, ea se făcea că nu aude nimic, că nu-i pasă, că nu vrea să intre în legătură cu nimeni şi cu nimic...
Numai domnul Zdreanţă a fost apropiat cât de cât de durerile Coanei Zavastriţa, deşi, tata mi-a spus cu mâna pe inimă că acest domn Zdreanţă ar fi fost de fapt omul care l-a turnat pe muscal la securitate şi că din cauza lui, soţul Coanei Zavastriţa a fost luat la Canal...
Cine să mai stea acuma şi să judece astfel de oameni? La ce ne-ar mai folosi?
Totuşi, dacă suntem cinstiţi, trebuie să recunoaştem că viaţa Coanei Zavastriţa plecase de mult din minunatul ei corp... Era, aşa cum mai spuneau unii mai slobozi la gură, „ o moartă pe picioare”!
Pentru noi însă, tot ce conta cu adevărat era „marea pomană „ pe care o aşteptăm cu toţii aşa cum aşteptăm în fiecare an culegerea primelor cireşe din livada colectivului.
- Bă, zicea Mită-prostu, dar nu-i spunem aşa pentru că ar fi fost prost ci numai pentru că aşa-l striga tanti Niculina, maică-sa, eu vă spun că azi, azi ori cel târziu mâine, „boaşca” se duce! N-are cum să mai stea pentru că nu se mai poate ridica nici într-o rână! E clar ca lumina zilei, cel târziu până sâmbătă este cazul să ne pregătim de pomană! Se pare că nişte rude s-au dus la părintele Ilie şi au tocmit groapa, ziua înmormântării şi felul pomenii! Pentru că ar avea ceva necazuri cu Biserica, nu se vor trage clopetele nici la moarte, nici la înmormântare şi nu i se vor face slujbele în faţa altarului...
- Ce vorbeşti, bă, îi da răspunsul Goge-pocitul! Coana Zavastriţa este o sfântă! Are locul ei în Biserică şi a făcut atâtea daruri către Cer, că nimeni nu poate s-o oprească pe Coana Zavastriţa, dacă vrea ea să fie înmormântată chiar în Biserică. Dar nu vrea, asta e, nu vrea. O să fie înmormântată ca orice om de rând, într-o groapă făcută de Brebenel al Boii...
Vreau să vă spun că Mită-prostu trecea drept cel mai inteligent membru din găşca noastră de copiii ai uliţei şi vorbele lui, dincolo de faptul că erau spuse cu seriozitatea unuia care are informaţia cea mai potrivită, ne dădea speranţe şi ne făcea să ne gândim deja la colacii cu miere...
- Bă, Mită, răspunde Petre, fratele, mai mare ca noi cu doi ani, rămas deja repetent în clasa I-a, dar destul de copt la minte să ne facă pe toţi să-l ascultăm, bă, tu să ştii de la mine, şi tu, bă Goge, să fii atent la vorbele mele, că ce vă spui eu acuma, aşa şi nu altfel, o să se întâmple! La pomana Coanei Zavastriţa o să vie lume însemnată de la Bucureşti! Domni şi doamne, ştiu precis de la cineva pe care nu-l spui, dar să ştiţi că o să vină prieteni de-ai muscalului de pe vremea când ţara avea regi şi regine... Asta are rude peste tot, ţine-ţi minte, şi-n ţări străine! O să fie o pomană mare, bă, mare de tot, o pomană cum n-a mai văzut uliţa noastră de când e lumea! Se vor da două rânduri de ţuici, unul înainte de ciorbă, al doilea înainte de sarmale şi două rânduri de pahare cu vin de cea mai bună calitate. Acuma, nu ştiu sigur dacă o să vă dea şi vouă, ăstura mici, câte-o gură de vin, că sunteţi prea mici şi vă îmbătaţi ca proştii, dar ce n-o să puteţi bea voi, o să fie dat de pomană pentru acasă, adică pentru ai voştrii... Pomana se va face pe Cerga doamnei Ţuluşa, Cerga aia mare şi se va întinde în grădina cu trandafiri... O să fie cea mai frumoasă pomană la care venim şi o să primim fiecare pentru acasă un pavhet cu dulciuri, cozonac şi colăcei cu miere! Bă, copii, aşa pomană nu s-a mai făcut în satul nostru niciodată şi nici n-o să se mai facă pentru că o altă Zavastriţă nu mai există... O să primim toţi cordeluşă cu doliu negru din catifea la reverul cămăşii sau pe braţul stâng, o să primim lumânări aprinse şi flori de busuioc pe colaci. O să fie o sărbătoare, bă, copiii, o sărbătoare despre care o să vorbim toată viaţa de aici înainte!
- N-o să fie nimic, bă, proştii lumii, venea să spargă entuziasmul nostru, vocea de catâr scopit a pocitaniei de Goge! Bă, fraţii mei, continuă să ne vorbească pocitania, eu n-o să fiu chemat la nicio pomană pentru că n-am fost chemat niciodată la aşa ceva, dar ascultaţi vorbele mele şi nu vă gândiţi la scai verzi pe pereţi! Boaşca asta se duce aşa cum se duce orice femeie la moarte şi ne lasă pe toţi de izbelişte, pentru că nu ne-a avut nicodată la suflet şi n-o să ne dea ea acuma ceea ce nu ne-a dat niciodată! Iar averea ei, bă proştii lumii, averea ei păstrată de la muscal, este grămada aia de aur ascunsă în broboada de la Chişinău şi îngropată în dreptul ferestrei de la Odaia mare! Acolo este comoara boaştei! Şi n-o s-o dea la nimeni, nici chiar părintelui Ilie care a tot sperat să renoveze Biserica cu aurul muscalului...
- De unde ştii tu, bă, pocitania lumii prostiile astea? Cine ţi le-a spus? Mă-ta, aia, care te-a făcut de fată mare? Aia ţi-a spus minciunile astea?
Vorbele lui Petre căzură greu pe sufletul lui Goge. Deschiseră rană veche, adâncă şi încă dureroasă pentru copilul venit parcă dintr-o altă lume.
Cu ochii duşi undeva spre Cerul violet, Goge răspunse timid, dar ferm:
- Când o să încep eu şcoala, bă repetentule, o să vă toc pe toţi ca troscotul la raţe! O să vină ea şi vremea mea! Iar aurul de care vă vorbesc este acolo pentru că ştiu eu şi n-am să-l dau la nimeni, la nimeni...
Dar ce ne interesează pe noi ce spune unul ca Goge?
Staţi s-o auziţi vorbind pe frumoasa soţie a cârciumarului , pe doamna Vica! Şi cum să nu ştie ea, doamna Vica mai multe decât toţi sătenii la un loc, când, aşa cum deja v-am spus frumoasa doamnă este într-o legătură de aleasă prietenie şi încurcată înţelegere cu cel ce a fost tocmit să-i facă groapa Coanei Zavastriţa?
-Măi, oameni buni, zicea Vica de după tejgheaua greu mirositoare a ţuică de prune, eu n-am nimic cu nimeni, n-o cunosc pe femeie aşa cum o cunoaşteţi voi, dar ştiu că după moartea ei multe lucruri se vor schimba în satul nostru! Că are aur ascuns, nu mai este cazul să vorbim, că are bănet de nu-i ştie de număr, la fel, dar ce nu are, ce-i lipseşte acestei femei? Eu pot să jur şi dacă vreţi jur pe fericirea Stan şi pe toată agoniseala noastră din ultimii ani, că la Coana Zavastriţa se ascund secrete mari! Staţi să moară şi-o să vedeţi ce-o să iasă la iveală! Nici n-o să vă vină să credeţi de ce-a fost în stare această muiere în viaţa ei...Eu ştiu multe, dar nu vi le spui pe toate că voi oricum nu mă credeţi şi mai bine tac şi aştept şi eu s-o văd moartă, că după aia, o să-mi daţi toţi dreptate şi o să veniţi la mine să mă rugaţi să vă iert! Asta e...
Vorbele astea erau spuse mai mereu de doamna Vica. Unii o mai ascultau, alţii nu! Oricum, atâtea vorbe spuse de atâţia oameni, despre moartea Coanei Zavastriţa au creat în sufletele noastre de copiii tot felul de iamgini! Unii vedeam în Coana Zavastriţa modelul femeii virtuoase, al femeii care nu s-a supus niciodată nimănui. Alţii, aşa cum aţi observat şi domniile voastre, vedeau în trupul aproape stins al femeii, un semn rău al unui trecut întunecat, greu de descifrat şi plin mai degrabă de temeri şi frici ascunse decât de fapte ce ne-ar da un folos, cunoscându-le!
Cine ar fi putut să ne spuncă nouă, atunci, unde este adevărul? Cine?
Important este, că Mită-prostul, în sfârşit, a avut dreptate. Coana Zavastriţa, contrar celor spuse de mulţi, s-a ţinut de cuvânt şi a murit. Exat aşa cum ne-a spus Mită-prostul, exact la la vremea indicată de el!
Noi ne-am dus acasă fericiţi să ne pregătim pentru Marea pomană, numai că, aşa cum ne-a anunţat Părintele Ilie,acolo, chiar în pragul casei când ieşea de la Coana Zavastriţa, „chiar dacă n-a lăsat în urma ei nimic, niciun fel de avere, nici cel puţin bani pentru o pomană simplă, creştinească, a fost totuşi prima mare doamnă a satului noastru şi merită să dăm fiecare câte ceva şi să-i facem obiceiurile creştineşti”!
Vorbele părintelui Ilie au fost ca o deşteptare la altă viaţă pentru noi şi pentru toată suflarea satului nostru!
Cum adică, n-a lăsat în urma ei nimic?
Şi noi, noi cei care am aşteptata atâta timp, să primim ceva, ce-o să facem?
Şi datoriile la cârciumă ale domnului Brebenel al Boii cine o să le plătească?
Dar aşteptărilor domnului Bode-palavră, ale domnului Zdreanţă, ale atâtor femei ce şi-au pus speranţele în moartea Coanei Zavastriţa, cine o să le dea un răspuns?
Cert este că după vorbele Preotului, fără să ştie nimeni ce s-a întâmplat, sau mai bine zis n-am înţeles noi, care eram prea mici, ce s-a întâmplat, toată lumea din satul nostru, dar absolut toată lumea, bătrâni şi tineri, şi chiar autorităţile din sat plus reprezentanţii raionului, în ziua înmormântării, au venit în curtea Coanei Zavastriţa cu ce-au avut mai bun pe acasă!
Niciodată n-a fost mai plină de flori şi de tot felul de bunătăţi, casa Coanei Zavastriţa!
Toţi cei care i-au trecut pragul şi i-au adus darurile lor, spuneau cu sfială şi respect, „Dumnezeu s-o ierte” şi toţi, dar absolut toţi s-au oprit pentru o clipă la sicriul ei şi i-au sărutat drapta, îngheţată!
Din darurile lumii satului nostru, sub directa îndrumare a Părintelui Ilie, femeile tinere ajutate de cele mai în vârstă, au făcut cea mai frumoasă pomană din câte s-au văzut pe faţa pământului, celei ce s-a numit dintotdeauna, cu respectul cuvenit, „Coana Zavastriţa”, „distinsa doamnă”, ori „marea doamnă” a satului nostru...
Pentru noi, pentru copiii de pe uliţă, moartea Coanei Zavastriţa a fost primul semn divin, că dincolo de zvonuri, dincolo de micile răutăţi ale momentului, lumea noastră trăieşte după alte datini, obiceiuri şi credinţe, mult mai adevărate, mai curate şi mai profunde, altfel, de unde atâta iubire, la nişte ţărani, pentru Coana Zavastriţa? De unde?
Să ne ierţi, Doamne, clevetirile şi păcatele că suntem oameni buni şi niciodată n-o să ne uităm dragostea pentru semeni....

Piteşti, 5 iulie, 2013.

Vizualizări: 71

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de George Rizescu pe Februarie 12, 2014 la 12:34pm

Copilăria este tezaurul fabulos din viaţa fiecăruia dintre noi.Acolo, în copilăria noastră stau cele mai frumoase amintiri, acolo găsim substanţa preţioasă a trăirilor de mai târziu. Ori de câte ori îmi doresc ceva special, mă duc spre anii curaţi ai copilăriei şi indiferent de greutăţile materiale specifice vremurilor de atunci, acolo, în zona acelui timp special îmi găsesc mereu noi îndemnuri pentru a merge mai departe. Coana Zavastriţa face parte dintr-o "trăire" a  vremurilor de atunci...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor