Colecţionarul de cactuşi (roman) Fragmentul 2

Sânziana

 

Capitolul III

Amestecuri de sol (1)

 

Cu toate că nu sunt plante pretenţioase, cactuşilor, pentru dezvoltare, trebuie să li se asigure condiţii minime de viaţă.

Cactuşii de deşert sunt, în mediul lor natural, supuşi unor condiţii extreme de viaţă: diferenţe mari de tempera­tură zi‑noapte, uscăciune extremă a aerului, precipitaţii aproape inexistente, sol lipsit aproape complet de nutrienţi. To­tuşi, când sunt crescuţi ca plante decorative de apar­ta­ment sau de grădină, cactuşilor trebuie să li se asigure un mediu mai ospitalier, pentru a ne putea bucura de toate virtuţile lor de natură estetică.

(Din Cartea colecţionarului de cactuşi)

 

12 octombrie 1937

 

Sânzianei Damian nu‑i spune nimeni pe nume. O strigă „Ana” sau, mai simplu, „tu”. Desigur, Ana – ca şi Maria, Lucreţia sau Viorica – este printre numele cele mai des întâlnite în partea aceasta de ţară. Uneori, Sânziana are impresia că nici măcar ea însăşi nu mai ştie prea bine cine este. Poate de aceea nu‑şi găseşte locul nicăieri. Sau poate de aceea nu simte că a ajuns, în sfârşit, într‑un loc care o aştepta şi o dorea.

Câteodată stă aşa, pierdută, cu ochii strânşi, gândindu‑se că Sânziana Damian nu este fata aceasta de cincisprezece ani, ce robo­teşte din zori până în seară, ci o alta, neîngenuncheată de tristeţe şi necazuri, care trăieşte înapoia pleoapelor închise.

Tânăra aceea, din închipuire, îşi duce zilele sub acoperişul casei părinteşti, înghesuindu‑se pe lângă măsuţa scundă, din lemn, în mijlocul căreia mămăliga abureşte ademenitor, lângă oala cu zeamă de ştevie dreasă cu zer şi un pic de smântână. Băieţii îşi dau coate, se împing, temându‑se în sinea lor că, în cazul când n‑ar lupta pentru dumicatul din blid cu ceilalţi, ar rămâne flămânzi. Dar nu este aşa, acesta este doar gândul nerostit al flăcăilor veşnic nesătui; căci mama şi tata se îngrijesc ca oala mare de supă să fie plină până la buză, de‑abia are loc să dea în clocot. Iar mămăligă întotdeauna este destulă. Mama aprinde vreascurile în sobiţă, pune în ceaunul de tuci – primit în dar de la naşi în ziua cununiei – apă, până la jumătate, şi sare, cât îi stă în găoacea palmei. Când apa începe să fiarbă, toarnă în ceaun, dintr‑o singură mişcare, o cupă mare, plină cu vârf, de făină galbenă ca bostanul prins de ger, bun de băgat la copt. Apoi mama nu mai face nimic. Lasă făina, adunată într‑un ghem lipicios, să se stropşească acolo, în fierbinţeala apei, o vreme – numai ea ştie cât. Şi vine rândul tatii: cu o ştergură groasă de cânepă, ţesută peste iarnă de vrednica‑i nevastă, ia tuciul de toarte şi‑l pune jos, lângă uşă. El se aşază pe prag, cu picioarele de‑o parte şi alta a ceaunului cu mămăligă, şi‑nfige în ea sucitorul gros, ca un braţ de fetişcană, şi‑ncepe să frece, de la stânga la dreapta, repede la început, apoi din ce în ce mai anevoie. Când dintre cele două dungi groase de pe frunte încep să‑i mustească boabe de rouă, mai învârte de două‑trei ori în ceaun, spre a le prelungi copiilor chinul, şi răstoarnă bulgărele de aur în mijlocul mesei. Niciodată nu‑l biruie cu totul; nu‑i nimic, mămăliga ce rămâne o pun înapoi în oală, iar dimineaţa o aruncă‑n tigaia încinsă, unsă cu puţină untură, poate şi‑un ou bătut, îi dau încă un praf de sare şi, Doamne, prânzişoru‑i gata şi bun, de se ling toţi pe degete!

Dar Sânziana Damian nu prea are vreme de amintiri. Des­chide ochii, îndurerată, conştientă că, făcând aceasta, alungă ima­ginile ceţoase a mamei şi tatei, ale fraţilor şi casei lor scunde şi‑nghe­suite. Iar Sânzianei Damian nu‑i spune nimeni pe nume. Fiindcă aceia care i‑au zis aşa de frumos sunt duşi de mult.

Fata îşi închipuie că mama se gândise că‑i va veni sorocul în iunie, de‑aceea alesese s‑o boteze cu nume de floare. Sânzienele, săr­bă­torite pe 24 iunie, în preajma solstiţiului de vară, sunt nişte femei frumoase, adevărate zeiţe în slujba mândrului Soare, ce se ascund în păduri neumblate de om, fiind văzute doar o noapte pe an, când cântă şi dansează, spre a oferi rod câmpurilor şi fertilitate femeilor tinere. Sânzienele, zânele bune ale românilor, ies la lumina lunii şi pentru a dănţui cu scopul de a tămădui oamenii de boli şi suferinţe.

Numai că ea se născuse în mai, la început de mai, cu două săptămâni înainte de Sfinţii Constantin şi Elena. Şi‑atunci îi trece prin cap că, după ivirea ei pe lume, mamei şi tatei le‑a venit în gând Ileana Sânziana.

Ţinea ea bine minte că iarna, când noaptea se‑nstăpânea devreme peste sat, stăteau cu toţii, ore în şir, în odaia cea mare. Mama şi Maria alegeau fasolea, mazărea uscată şi lintea, trăgând boabele de pe masă în două grămezi, într‑o parte cele sănătoase, în cea­laltă, boabele mâncate de boală, pietricelele, nisipul şi resturile de teci rămase după vânturat. În unele seri, mama şi Maria torceau. Mai întâi legau de capătul de sus al unui haldur (cât un copil mărişor de înalt) un norişor albicios de lână. După aceea, sprijineau furca impro­vi­zată din tulpină de floarea‑soarelui pe umărul stâng, prindeau no­ri­şorul de‑un capăt, îl vrăjeau în palmă, apoi îl mângâiau uşor, repetat, cu degetul mare şi cu arătătorul, până ce capătul acela firav se trans­forma într‑un fir pe care, cu răbdare, îl înfăşurau pe fusul ţinut în mâna dreaptă.

În timpul acela, tata, Grigore, Gheorghe, Vasile şi Viorel îşi tră­geau pe mâini câte un colac ciudat de oţel, căptuşit cu fâşii de cârpă colorată şi cu dinţi mici, de sălbăticiune. Partea cu dinţii aceia ciudaţi, duri şi ascuţiţi o ţineau în palmă; de‑ar fi strâns pumnul, nu s‑ar mai fi văzut. Însă ei nu strângeau mâinile încercuite de brăţările metalice, ci luau din grămada din mijlocul încăperii câte un ştiulete uscat de porumb, pe care‑l ţineau bărbăteşte cu mana stângă, în timp ce dreapta forţa fiara cu dinţi tăioşi de oţel, prizonieră în colacul din metal, să muşte ştiuletele, alungând boabele în albia pusă pe jos şi lăsând coceanul alb sau rozaliu subţiat, pustiu şi gol, numai bun de făcut păpuşi din el.

Şi în vreme ce lucrau, cu uşa deschisă de‑o palmă, să nu‑i înece pleava de la coceni, luminaţi de opaiţ şi de focul mocnit din vatră, mama, tata sau vreunul dintre băieţi spuneau poveşti. Cu îm­pă­raţi şi împărătese, cu zâne şi cu zmei, cu Feţi‑Frumoşi şi cu Ileana Simziana. Desigur, Sânziana Damian nu lucra nimic pe atunci; treaba ei era să împrăştie dimineaţa grăunţe la găini, iar seara, să le ţină de urât alor casei. Lipsa de activitate era în avantajul ei: putea să se con­cen­treze pe povestea serii, chit că, la drept vorbind, aproape niciodată nu‑i apuca sfârşitul...

Fata zâmbeşte. N‑are pe cine să întrebe, ca să afle ce gânduri le‑or fi trecut părinţilor ei prin minte de au botezat‑o Sânziana. Însă fie că s‑au gândit la ielele ce iau minţile feciorilor, fie că şi‑au amintit de frumoasa‑frumoaselor din basmul lui Ispirescu, i‑au ales un nume aparte, iar prin asta – crede ea – i‑au hărăzit un destin aparte.

– Ană! Ană!, se aude Sânziana chemată de chelăreasă. Ai gătat?

– Am gătat! Viu îndată!

Împătură cu grijă cel din urmă cearşaf călcat, îl pune peste celelalte, ridică atentă capacul de fontă al călcătorului, răstoarnă tăciunii în sobă, ia coşul cu albiturile mirosind a scrobeală sub braţ şi iese din săliţă. S‑a terminat cu visarea; are de aşternut şapte paturi, că stăpânii aşteaptă oaspeţi de departe.

 

Victor Nemeş

 

Prefaţă (2)

 

Recunosc, m‑am apropiat de cactuşi, la început, din co­moditate. În casa mea se simţea nevoia de verde, nevoia de viaţă... Veşnic ocupat, lipsindu‑mi timpul liber, am con­si­derat că aceste plante, ce nu necesită multe îngrijiri, sunt po­trivite felului meu de a fi.

Într‑o jumătate de veac, de când mi‑a fost dăruit primul ţepos verde, am îngrijit zeci de mii de suculente şi cactuşi.

Am o colecţie structurată pe genuri. Am învăţat, de aceea, pas cu pas (din cărţi şi experienţă directă), tot ce se pu­tea învăţa despre ei. Cu cât ştiam mai multe despre cac­tuşi şi suculente, cu atât respectam şi iubeam mai mult a­ceste plante. Nu sunt, totuşi, nici acum un specialist în domeniu. Nu mă simt un profesionist în cacturistică. Încă am o oarecare teamă când mă apropii de un cactus dintr‑un soi mai rar, ori de un hibrid recent obţinut...

 (Din Cartea colecţionarului de cactuşi)

 

12 ianuarie 2007

 

Vizitatorul este gata de plecare. Şi‑a adunat materialul, l‑a aşe­zat pe fundul servietei, după ce a verificat pentru ultima oară filele rămase pe biroul Elianei. Dar trage de timp, prelungind vizita, spre a se întreţine cu membrii familiei Maier.

Mai întâi l‑a cunoscut pe Sergiu – el i‑a deschis uşa la venire şi tot el l‑a condus în birou, unde, concentrată, mama lui îşi verifica pe computer mesajele venite prin poşta electronică. Amabil, băiatul s‑a prezentat, precizând că este fiul mai mic al Elianei Maier şi anun­ţân­du‑l pe vizitator că este aşteptat.

„Avem acelaşi frizer, din câte constat!...”, i‑a spus străinul.

„Haha!... Nu prea cred... Pe mine mă tunde fratele meu, dacă nu‑mi fac singur frizura...”

„Păi, vezi că‑i acelaşi frizer?! Şi eu iau maşina de tuns, apăs bu­tonul şi ţâr‑ţârr‑ţâârrr!, ţac‑ţaac‑taaac!, o plimb de la stânga la dreapta, de pe frunte la ceafă, şi gata, sunt proaspăt şi elegant!... E simplu de tot!...”

„Aveţi dreptate, e‑aşa de simplu!...”

Nerecunoscând vocea bătrânului, Iustin ieşise în hol. La ve­derea lui, ca la un semnal, băiatul şi bătrânul au izbucnit în râs, spre nedumerirea lui Iustin. „Tati, discutam cu domnul Nemeş despre avantajele tunsorii la zero... şi ai apărut tu, cu..., cu... frizura ta... afro!...” Tatăl a chicotit şi el, ştiind cât de contrastant arată capul său, încadrat de bucle mari, nescurtate de mult, lângă cel al fiului său.

Mai târziu, după ce Victor Nemeş a lucrat o vreme cu doamna Maier, a pătruns în birou Dragoş, fiul ei mai mare.

„Am înţeles că tu eşti expertul în computere”, a intrat în vorbă cu el, după ce au făcut cunoştinţă. „Poate vom apela la tine pentru ajutor.”

„Sigur, cum să nu... Dacă‑mi va permite timpul...”

Este târziu. Ai casei trec dintr‑o cameră în alta mai domol decât o făceau cu o oră‑două în urmă, semn că au obosit şi se pre­g­ă­tesc de odihnă. Domnul Victor e conştient că, de prelungeşte nejusti­fi­cat clipele acestea de dinainte de a spune „Bun rămas!”, ceilalţi şi‑ar putea face o impresie greşită despre musafir, iar ulterior aceasta ar putea influenţa relaţiile dintre ei.

– Puteţi să‑mi chemaţi un taxi, vă rog?, o roagă pe Eliana.

– O clipă, vă rog!

Îl părăseşte; intră în camera de alături, iese în balcon şi priveşte în stradă.

– Nu este cazul să sunăm după maşină. Jos, la capătul blocului, există o staţie de taximetre. Am verificat, sunt patru maşini în aşteptare.

– Mulţumesc! Atunci, cum ne‑am înţeles, revin poimâine la aceeaşi oră!

– Da, domnule Nemeş, ne vedem vineri la ora 6!

La auzul schimbului de replici derulat în hol, cei trei bărbaţi Maier ies din camere ca să‑l salute pe oaspete.

Ajuns în stradă, Victor Nemeş, încălzit de atmosfera plă­cută din casa Maier şi de efortul depus alături de femeia care a bătut textul la tastatură după dictare, se simte izbit cu putere de vântul în­ghe­ţat de ianuarie. De peste o jumătate de veac urăşte iarna. Urăşte ier­nile precum aceasta, cu troiene şi ger. Îl scutură frisoanele şi simte sân­gele ridicându‑i‑se, cu furie, în cap. Urcă în primul taxi, comu­nică şoferului adresa, apoi se înfundă în scaunul incomod, care, din cauza uzurii, arată ca un ogor proaspăt desţelenit. Vrea să alunge sen­zaţia de durere ce‑i arde tot trupul, dar îi este imposibil. Fără voia lui sau, mai exact, în ciuda dorinţei de a o ţine cu tot dinadinsul fere­cată, pe vecie, o amintire anume îl sâcâie, iar în faţa ochilor uscaţi se de­ru­lează un episod care şi acum, după atâta amar de vreme, îi pro­voacă spasme de vomă.

*

Era prima iarnă petrecută, în calitate de arestat, dincolo de zidu­rile reci, de unde rar ajungeau afară veşti la cei dragi. Încă mai avea infinita capacitate de a se autoiluziona, încă visa că, descope­rindu‑se totala‑i indiferenţă vizavi de politică şi religie, va fi eliberat. Nu avea de unde şti că simplul fapt de a fi fost fiul tatălui său era o vină suficientă pentru a plăti cu libertatea, cu viaţa chiar. Iar faptul că a studiat printre „reacţionari” şi s‑a întors acasă încununat cu titlul de doctor în Ştiinţe agricole echivala pentru semianalfabeţii pro­letari, ajunşi peste noapte la putere, cu suprema sfidare la adresa noii guvernări, autointitulată – încă oamenii nu prea pricepeau de ce – „democrată”. Se găsea în arestul Securităţii din Aiud. Şocanta reali­tate căreia i se pretindea a‑i face faţă – nedreapta încarcerare – avea, în opinia lui, şi un aspect pozitiv: era aproape de casă. Nu realiza că pro­ximitatea constituie un mare dezavantaj, nu o şansă, fiindcă, şi de‑ar fi avut cine veni pentru a‑i aduce rufărie de schimb ori un pa­che­ţel cu mâncare, acestea n‑ar fi ajuns la el.

După prima lună, i se părea că, fără voia sa, a reuşit să se izo­leze de colegii de celulă; nu făcea parte nici dintre cei striviţi de şo­cul arestării, nici dintre aceia care, pravoslavnici fiind, se rugau cu fervoare – în gând, în şoaptă, cu glas tare – şi aşteptau salvarea de sus. Victor Nemeş a înţeles că Dumnezeu, dacă există cu adevărat, este surd şi orb, ori măcar indiferent la soarta bieţilor oameni; altfel, nu‑şi putea explica de ce ar fi îngăduit El să o piardă pe Sânziana toc­mai după ce şi‑a convins familia că sentimentele ce i le poartă sunt reale şi profunde. Victor Nemeş nu era nici deznădăjduit: între ares­taţi, se găseau ofiţeri superiori din armata regală, foşti miniştri, dar şi oameni simpli, studenţi ce au protestat împotriva regimului – pre­cum preotul Ieronim Şuşman, din Măhăceniul vecin Uioarei (ju­de­cat în lotul Şuşman, deşi nu avea legătură cu acesta), Virgil Bulat ori Relu Baghiu –, simpatizanţi ai mişcării legionare – ca Nicu Trifoiu, ai Gărzii de Fier – precum turdeanul Árpád Bereczky sau clu­jeanul Aurel Duşa, ori partizani luptători în munţi – ca Victor Maghear, încarcerat împreună cu socrul său. Spre deosebire de aceştia, care îşi pierduseră funcţia, poziţia socială, familiile, considera că el pierduse un singur lucru: libertatea. Iar libertatea, când tu însuţi nu pui prea mare preţ pe propria viaţă, nu înseamnă foarte mult.

Cu siguranţă, atitudinea lui, ce putea fi uşor interpretată drept aroganţă funciară, n‑a scăpat nici colegilor de celulă (printre care se găseau doi miliţieni lucrând sub acoperire), nici gardienilor care, la ore fixe, prin vizetă, îi studiau pe arestaţi. „Am spus tot..., am măr­turisit...”, se pocăia câte unul venit de la anchetă, plângând printre suspine, ca babele în biserică înainte de liturghie. „De n‑o făceam, îmi arestau familia..., îmi rămâneau pruncuţii pe drumuri...”. Pe Victor Nemeş nu aveau cu ce‑l şantaja: bătrânul său tată murise îm­puş­cat, iar soaţa lui, martoră la tragedie, îşi pierduse minţile. Familia pier­duse tot, bani, case, pământuri; nebuna şi fiica ei, Sofia Molnár, sora lui, părăsită de soţ înainte de insurecţie, trăiau în căsuţa unei foste slu­jnice, ce le pripăşise în preajma ei din milă. Nevastă şi copii – con­form actelor – Victor Nemeş nu avea, nici vreo ţiitoare cunoscută. Aşa că, pur şi simplu, n‑aveau cum să‑l constrângă torţionarii, decât prin mij­loace de ordin fizic. El nu avea ce pierde – în afara vieţii – şi nici de asta nu ţinea cu dinţii, precum ceilalţi.

„Este‑un ac pentru orice cojoc!”, murmurase într‑o bună zi şeful temutei instituţii, după ce adjunctul său, Fagarasi György, îi vorbi, pentru a nu ştiu câta oară, de insolentul solitar din celula mare. „I‑l găsesc eu lui Nemeş ăsta!”, promisese. Ioan Staicu, înainte de a fi propulsat de Partidul Comunist la şefia Securităţii Aiudului, fu­sese cofetar. De la 12 ani, când fusese trimis ucenic la grăsanul Sipos, îndurase şi umilinţe de tot felul, şi durere fizică, în fiece oscior şi muşchi al plăpândului său trup. I se părea aşadar normal ca, tre­cut la celălalt capăt al bâtei, să lovească, la rându‑i, cu sete, peste ge­nunchi şi după cap, la ficat şi‑n fluierul piciorului – adică acolo unde sim­ţise, de nenumărate ori, loviturile venite din ură. Iar în privinţa torturii psihice... La capitolul acesta, posesor al unei imaginaţii debor­dante (dovedite odinioară prin minunatele torturi de nuntă ce‑i ieşeau din mâini), Staicu era campion absolut. Când l‑a auzit fă­când referirea aceea la „acul” pentru „cojocul” lui Nemeş, Fagarasi a fost sigur că şeful i‑a pus gând rău de tot deţinutului şi că urma să‑l pe­dep­sească exemplar pe acesta, spre a‑i şterge aerul de superio­ritate aristocratică de pe chip.

În a treia zi de Crăciun, Staicu petrecuse cu o mână de oa­meni de încredere din subordine. Se îndestulaseră cu cârnaţi afu­maţi şi carne friptă în untură, cu colaci şi cozonaci fragezi, bucate aduse de acasă ori primite în semn de bunăvoinţă, pe ascuns, de ofiţerii de securitate, de la cunoştinţe ce aveau neamuri în arest. Se îm­buibaseră şi, pentru ca mâncarea să alunece mai uşor înspre sto­ma­curile pline, băuseră palincă îndrăcită, făcută din poame, apoi vin dulce, întunecat ca sângele împroşcat pe pereţi la anchete. Către miezul nopţii, doar György Fagarasi şi Aloisie Copândean mai petreceau cu şeful; restul, înfrânţi, zăceau beţi‑morţi pe unde se nimerise.

„S‑a făcut frig. Mergeţi careva şi tăiaţi nişte lemne!”, dis­puse Ioan Staicu, uitând cu totul de stiva aranjată pe hol, de‑a lungul pere­telui. Plin de solicitudine, Aloisie, care se credea acasă, a ieşit în curte şi s‑a îndreptat spre tăietor. Nu a găsit butuci de despicat, nu­mai toporul rezemat într‑o rână, luminat de razele degerate ale lunii. Râ­zând ca prostul, a luat securea pe umăr şi s‑a întors la şef. „Ui­taţi‑vă câtu‑i geru’ de gros!... A‑ngheţat toporu’!...” Privirile celorlalţi căzură pe lama acoperită cu o peliculă sticloasă, mată. „N‑avem ce tăia cu ăsta!”, filosofă Copândean, iar Staicu şi Fagarasi izbucniră în hohote. După ce se liniştiră, şefului îi venise o idee: „Cu toporu’ ăsta alt fel de lemne se crapă... Aduceţi‑l încoace pe Nemeş!”.

Îl târâseră pe cel numit de şef prin coridoarele întunecate mai mult sprijinindu‑se de acesta, decât trăgându‑l după ei. „Ce mai faci, domnule? Ce mai ziceţi de lumea asta?”, îl întâmpinase Staicu. „Foarte bine, tovarăşe!”, răspunsese pe un ton plat. Ştia că puţin îi pasă de ceea ce are vreun deţinut de spus. „Toate‑s bune? Eşti să­nă­tos?... N‑ai nici o nemulţumire?” Victor înţelese că toţi trei sunt peste mă­sură de beţi, deci îndrăznise: „Am o nemulţumire. Mi‑e foame. Foarte foame...”. De pe masă, împrăştiate pe foi de ziar, îi trăgea cu ochiul o bucată de slănină fiartă cu boia – „aită”, se spunea prin Uioara – şi o coajă de cozonac bine crescut, amirosind a ouă şi unt proaspăt. „Serveşte, tovarăşe Nemeş!”, l‑a îndemnat şeful, căruia nu‑i scăpase înghiţitura în sec a pofticiosului. Neîncrezător, arestatul ră­mase locului, deşi ar fi devorat dintr‑o înghiţitură fiece fărâmitură de pe masa lui Staicu, cu hârtie cu tot. „Hai, serveşte, nu fi ruşinos ca o fată mare!”, a repetat îndemnul fostul lucrător aflat în simbria gră­su­nului Sipos de pe Strada Mare. L‑a luat de‑un cot şi l‑a împins în di­recţia de unde veneau spre el aromele ce‑i stimulau nebuneşte sa­li­vaţia. Slab din fire, întinse mâna şi luă coaja de cozonac. O înghiţi aproape nemestecată, cercetându‑i pe ceilalţi pe sub gene şi aştep­tând ca vreunul să vină înspre el, spre a‑i scoate cu forţa bucata din gură. Nu se întâmplă nimic. Luă şi bucăţica de slănină. O mestecă pe în­delete, relaxat, să‑i simtă dulceaţa şi să mărunţească şoricul elastic, în care se simţeau încă fire scurte, aspre, de păr nepârlit îndeajuns. La sfârşit, se servi cu bucăţica de cârnaţ de la capătul firului, unde gos­podina înnodase cu nod dublu maţul, să nu se împrăştie carnea. Cele cinci înghiţituri îi dădură senzaţia că s‑a ghiftuit pe cinste, ca la un chiolhan de o zi şi‑o noapte.

Când deţinutul molfăia ultima îmbucătură, şeful îi şopti lui Aloisie scurt: „Adă toporişca!”. Împleticindu‑se, Copândean reveni cu baltagul strâns de coadă. Următorul ordin Ioan Staicu i‑l adresă lui Nemeş cel sătul: „Amu, să te răcoreşti, ia toporu’!”. „Toporu’!?” „Aha...” Staicu se îndreptase spre el, în mâini cu arma de pe a cărei lamă începeau să mustească picuri mici de apă. Victor pricepu ce do­reşte şeful de la el. Odată, pe la şase ani, îndemnat de fetiţa văca­ru­lui, pe un ger de crăpau pietrele, pusese limba pe clanţă. Acum, anti­ci­pând arsura simţită în pruncie, scoate limba şi o apropie de ascu­ţişul securii. „Nooo, nu aşa!”, se burzuluise tovarăşul Staicu. „Ia‑o‑n gură cum se cade!” „Ioane, nu face moarte de om!”, se dezmeticise Fagarasi, crezând că şeful vrea să‑i crape deţinutului capul sau să‑i despice gura de la o ureche la alta. „Nu‑ţi face griji...”, îl linişti şi îl forţă pe arestat să‑şi încleşteze fălcile peste bucata strunjită de metal. După ce se asigură că buzele acestuia sigilaseră tăişul, smulse, dintr‑o mişcare sigură, arma din încleştarea fălcilor lui. Se dezechi­libră, mormăi o înjurătură la adresa mamei lui Nemeş şi a tuturor sfin­ţilor din cer. La vederea fâşiilor subţiri şi înguste de piele lipite de lamă, se‑nsenină. Încântat de rezultat, studie şi chipul neferici­tului; cele două răni paralele de sub mustaţa castanie îi oferiră o satis­facţie mai mare decât cea anticipată. „Aşa se încheie un ospăţ ade­vărat, nu?... cu ceva dulce...” Rânjise încântat. „Zi «Mulţumesc!», măi Victore! Cine şti’ de mai prinzi un Crăciun cu slănină şi colac...” Deţi­nutul nu putea decât să geamă, incapabil să‑şi îndepărteze bu­zele însângerate, paralizate de crâncena durere, de dinţi. Limba, um­flată şi ea, îi pulsa dureros, iar şuvoiul fierbinte de sânge accentua arsura. „Am auzit că aşa‑i când eşti servit la restaurant..., după masă trebe să plăteşti!”, îl luase Staicu peste picior. Expresiei semeţe din ochii deţinutului îi luase locul suferinţa. Însă Ioan Staicu nu era încă pe deplin mulţumit; voia să‑l îngenuncheze cu totul, să‑i înfrângă şi spiritul, nu doar trupul.

După câteva minute de tăcere, în care a savurat reuşita răz­bu­nării împotriva deţinutului lipsit de amici printre pensionarii casei de binefacere instalate în sediul Securităţii din Aiud, Staicu se lasă condus mai departe de diabolica‑i minte. „Fagarasi! Copândene! Goliţi masa, avem de lucru!” Cu creierele amorţite de alcool şi ne­somn, subalternii îndepliniseră sarcina mecanic, fără a încerca măcar să se întrebe ce are şeful de gând. Instinctiv, ştiau că fiara din el scă­pase din cuşca autocenzurii, iar cine ar îndrăzni să i se împotrivească ar avea de suferit. Nu se îndoiau că, atâta vreme cât nu vor arăta vreun semn de împotrivire, singur arestatul va fi ţinta furiei reci a şe­fu­lui. Traseră ziarele pătate şi boţite către o margine a mesei mari, scul­ptate manual, stil Biedermeier, şi adunară astfel hârtia, încât res­turile să rămână la mijloc. Aloisie, mai sigur pe picioare, se îndreptase înspre alt colţ al camerei şi, ca să scape de urmele ospăţului, îndesase totul – inclusiv sticlele goale – în soba unde focul pâlpâia potolit.

„Acum vom gusta, fraţilor, o delicatesă!”, îşi făcuse cunos­cute intenţiile Staicu. „Puneţi‑l pe masă!” Nepricepând unde bate, subor­donaţii îl ridicară în braţe şi‑l postară pe arestat în centrul me­sei, ca pe tron. „Doamne, cu ce proşti m‑am pricopsit!...” Expresiile idioate de pe chipurile bărbaţilor mai tineri îl încredinţară că trebuie să ia hăţurile situaţiei în propriile mâini, dacă vrea o treabă bine făcută. „Scoboară, mă, jos, de pe masă, că nu eşti mâţa aia stricătoare ajunsă la smântână!...”

Mai nedumerit decât Aloisie Copândean şi György Fagarasi, Victor sărise instantaneu în picioare. Ochii injectaţi ai şe­fu­lui Securităţii, care se zgâiau răutăcioşi la el, îi produseră un fior de spaimă. Înainte de a alunga senzaţia aceea, Ioan Staicu era lângă el. Îl îm­pinse lângă latul blatului lucios, sculptat bogat pe margine, apoi, după ce îl privise lung, semnificativ, îi izbise un pumn grozav în sto­mac şi ţâşnise înapoia lui. Când, surprins de lovitura ce l‑a lăsat fără aer, deţinutul s‑a aplecat înainte instinctiv, cu palmele sprijinite ali­nător pe burtă, Staicu îl trăsni a doua oară, cu latul bocancului în spa­tele genunchilor. Neputincios, arestatul se prăvăli pe masa lă­cuită ce păstra, peste izul de usturoi şi ţuică, mirosul delicat al cerii pentru lustruit. Geamătul, scăpat printre buzele pulsând chinuitor ale arestatului, îl stârni şi mai mult pe diabolicul şef.

Sigur pe el, bine dispus dintr‑odată, prinse de turul panta­lo­nilor prea largi ai celui lipsit de apărare, îi trase în jos, lăsându‑i la ve­dere jumătatea inferioară a trupului. Experimentat, începuse să eva­lueze victima, cântărind‑o din priviri şi atingând‑o cu fineţe doar cu vârful degetelor, spre a prelungi uvertura. Mulţumit că, în pofida evi­dentelor kilograme pierdute în detenţie, Nemeş îşi păstrase tonusul trupului, începuse să‑l maseze cu blândeţe, mai viguros apoi, pe urmă se pornise să‑l frământe pasional, de parcă ar fi pre­gătit minunatul aluat franţuzesc pentru foitaj – o parte unt, o parte smân­tână, o parte făină. Lucra metodic, plin de dorinţă, înfierbântat şi totuşi destul de lucid ca să‑şi prelungească plăcerea. N‑avea urechi pentru gemetele tot mai prelungi ale nenorocitului imobilizat pe masă, n‑avea nici ochi pentru consternarea plină de repulsie a subor­do­naţilor, ajunşi martori fără voie la o grozăvie de neimaginat până acum. Nu‑i păsa de sentimentele celorlalţi, fiindcă, la 12 ani – când Sipos‑Osânză îi promisese că‑i va împărtăşi „taina tainelor dintr‑o cofe­tărie de lux” şi‑i va dărui „cea mai dulce dintre prăjiturile dulci”, apoi îl molestase, pângărindu‑i trupşorul firav de pui de ţăran sărac lipit pământului, strivindu‑i oasele şi sufletul sub povara celor două sute de kilograme ale sale mirosind a sudoare râncedă şi vanilie – ni­mă­nui nu‑i păsase de el, nici măcar mama sa nu se ostenise, după aceea, a pricepe cât de adânci îi sunt chinul şi umilinţa de când l‑a trimis la „ucenicie”.

Sătul de preludiu, i se adresă retoric celui devenit, fără voia sa, obiect al fanteziilor sale sexuale: „Aşa a fost şi‑atunci când ai luat‑o cu forţa pe Paraschiva şi‑ai acoperit‑o de ruşine?”. Buzele smulse de pe lama îngheţată a toporului îl împiedicară pe Victor să arti­culeze vreun cuvânt. „Nu cunosc nici o Paraschiva!... N‑am luat cu forţa nici o fată!... N‑a fost nevoie...”, ripostase doar în propria‑i minte. Oricum, n‑ar fi apucat să se apere cu vreun argument, căci ime­diat simţi arsura pătrunzându‑i, fără menajamente, în trup. Încer­case să se zbată, dar palmele puternice şi degetele groase, vigu­roase, cu unghiile neîngrijite, rupte, înfipte adânc în fesele descăr­nate, îl ţintuiau locului. Pe măsură ce Ioan Staicu îşi făcea drum în el, durerile crâncene se intensificau, radiindu‑i până în creştet şi până în bolţile bine arcuite ale tălpilor. Cu cât se zvârcolea mai mult, cu atât suferinţa îi era mai puternică. Istovit, după o vreme se lăsă în voia torţionarului său şi nu mai opuse deloc rezistenţă. Aproape imediat amorţi cu totul pe dinăuntru, numai în creier chinul continua pe aceeaşi treaptă.

Treaz de‑a binelea de‑acum, fostul cofetar Staicu se zben­guia cu vioiciune, dezmierdând şi frământând trupul supus, de parcă ar fi fost în aşteptarea unui răspuns senzual din partea victi­mei sale. Când înţelese că aceasta este o bucată inertă de carne, tâ­nără şi fragedă încă, dar lipsită de orice impuls erotic, în sfârşit îşi dădu drumul. Epuizat, tot numai un zâmbet, se prăvăli într‑un scaun tapiţat, cu hainele răvăşite, decis să‑şi regăsească energia pentru o nouă repriză. Cum Victor Nemeş era tot acolo, răstignit în chip ciudat pe lemnul lustruit, resimţi puternic senzaţia unei pier­deri iremediabile, aşa că se gândi se rezolve altfel problema.

„Aloisie, ia‑mi locul! Prăjitura se răceşte, de n‑o atingem niciunul...”

„Cum, şefu’?”, scoase ochii din cap cât cepele Copândean.

„Cum?! Ca toţi bărbaţii..., cu... sabia‑nainte!...”

„Oh, Doamne... Nu pot... N‑am putere...”

„Fă cum îţi poruncesc, ori îţi tai, în minuta asta, surcica!... Vezi, toporu‑i aicea!”

Înspăimântat de ameninţarea îndârjitului şef, despre care, în clipele acelea, era sigur că ar fi în stare de orice atrocitate ima­gi­nabilă de o minte bolnavă, Aloisie Căpâlnean îşi trase pantalonii uni­for­mei şi izmenele pe vine şi, cu ochii strânşi, ca‑n vremea copilăriei, când avea coşmaruri noaptea, începu să‑l siluiască pe deţinut.

O bubuitură puternică îl obligă să se retragă după puţin timp; una dintre sticlele aruncate în sobă se făcuse fărâme. Liniştea nefi­rească îl dezmetici pe sergentul Căpâlnean. Se îmbrăcă în grabă şi se repezi la sobă, de unde smulse, cu mâinile goale, celelalte sticle, bucu­ros că flacăra ce i‑a cuprins degetele anesteziate de emoţia fe­tidă a siluirii îi purifică trupul murdărit de hulitul păcat. Realizând că există pericolul ca petrecerea demonică să se încheie cu un avantaj de partea lui Fagarasi, mâna sa dreaptă, Staicu îl prinse ferm de umăr pe acesta: „E rândul tău!”.

Hotărârea citită în privirile lui îl încredinţară pe cel atenţi­o­nat că n‑are încotro. Fără îndoială, comandatul său atinsese pragul cel mai de sus al nebuniei, climaxul absolut. Târâş‑grăpiş, se în­dreptă spre masa pe care nenorocitul Nemeş abia mai răsufla.

„Dă‑i drumu’, mă György, nu mă face să te‑mping de la spate, ca să‑ţi arăt cum!”

Furia împotriva şefului îl eliberă pe adjunct de inhibiţii. Ră­bufni violent, vărsându‑şi frustrarea pe trufaşul tânăr a cărui atitu­dine l‑a stârnit atât de cumplit pe şeful cel mare al temutei Securităţi din Aiud. Când, respirând întretăiat, şi‑a reluat locul în scaun, Fagarasi transpira abundent, de incredibilă plăcere îngemănată cu ne­măr­ginită ruşine.

Dezinvolt, Staicu trecuse înapoia deţinutului, grăbit de data aceasta, şi‑l mai supuse pentru câteva minute.

„Acum suntem fraţi cu toţii!”, concluzionase la sfârşit, pe deplin satisfăcut şi eliberat de orice urmă a alcoolului băut în orele trecute.

„Fraţi?!”, se mirase dezgustat şi temător Aloisie, fiu al unei văduve pioase din Căpâlna.

„Da, fraţi. Fraţi întru Sodoma!... Hu‑hu!... Ce s‑a‑ntâmplat în­tre noi rămâne pe veci între noi!”, tunase ameninţător, ca nu cumva vreunuia dintre subordonaţi să‑i treacă prin gând să rapor­teze mai departe, la şefii de la judeţ ori de la raion. Zărind încuvii­n­ţarea – contract tacit – pe chipul lui Aloisie şi pe al lui György, se înmuie.

„Duceţi‑l pe amărâtu’ acesta în curte, la aer..., să se răcorească şi el!...”

L‑au găsit, dimineaţă, gardienii veniţi la muncă în schimbul de zi, chircit, cu genunchii la gură, lipit cu spatele de zid, îngheţat pe jumătate. În sala în care avusese loc petrecerea, Ioan Staicu şi cei doi tovarăşi ai săi de încredere dormeau cu capul pe masă, sforăind gros şi afon, ca omul fără griji după o zi de muncă.

*

– Domnule, am ajuns!, îl atenţionează încă o dată taximetristul.

Nu primeşte niciun răspuns. Bătrânul, adunat în scaunul incomod, nu dă semne de viaţă. Tremurând, şoferul îi atinge uşor mâna acoperită cu mănuşa din piele neagră:

– Domnule! Domnuleee!...

Pleoapele livide se dau la o parte, descoperind ochii albaştri decoloraţi. Tânărul răsuflă uşurat.

– Sunteţi bine, domnule?! Am tras o spaimă...

Victor Nemeş clipeşte des, ca să se obişnuiască mai uşor cu lumina puternică din plafon, apoi răspunde cu glas frânt:

– Sunt în regulă... Probabil am aţipit... şi am visat... Aşa suntem noi, cei ajunşi la vârste înaintate..., îl lămureşte, forţându‑se să zâmbească.

 

 

 

Rozalia

 

Capitolul III

Amestecuri de sol (2)

 

Există mai multe reţete pentru amestecul de pământ ce trebuie pus în ghivece, în funcţie de specia de cactus despre care este vorba.

În toate reţetele, există pământ de frunze, pământ de gră­dină şi nisip grosier, în proporţii diferite, acestea însu­mând 60‑85% din compoziţie. Lor li se adaugă, de la caz la caz, praf de cărbune sau de cărămidă, lut, praf de granit sau de bazalt, turbă, praf de dolomită sau ipsos stins, mă­runţit. Pentru siguranţa culturilor, mulţi crescători de cactuşi adaugă în amestecul realizat făină de oase şi superfosfat.

(Din Cartea colecţionarului de cactuşi)

 

15 octombrie 1937

 

Nu îşi aminteşte cine‑o găsise. În amintire îi vine un urlet pre­lung, sfâşietor (mai mult ca sigur de femeie), urmat de o excla­maţie care şi azi o face să tresară: „Tulai, Doamne! Tulaaaiii, Dooamnee!”.

Era vremea de seceră. Tata şi flăcăii – cei patru feciori şi ginerele – erau duşi din zori la lucru. Acasă rămăseseră numai ele, mama, Maria şi fata cu nume de floare. Mama se sculase odată cu bărbaţii, le dăduse să îmbuce oleacă din rămăşiţele de la cină (să nu pornească la drum pe inima goală – zicea ea –, deşi se gândea la stomac), apoi le împachetase câte ceva de‑ale gurii, să aibă cu ce‑şi prinde foamea până ce ajunge ea pe hotar cu mâncarea caldă, la amiază. Ulciorul de lut pentru apă îl înfăşurase într‑o merindare înainte de a‑l vârî în traistă, ca nu cumva să se spargă; altul n‑aveau.

După plecarea bărbaţilor, adunase făina albă de pe fundul lădoiului (ultima din grâul de anul trecut) şi frământase pâinea. Sânziana se trezise abia după ce mama venise în casă cu pâinile proaspăt scoase din cuptorul de lut de afară, încălzit cu coceni de porumb. Poate mirosul de pâine proaspătă o trezise pe fetiţă, căci în casa lor doar la sărbători se făcea pâine, în rest mâncau mămăligă.

Maria dereticase în casă, hrănise păsările (uitase, pare‑se, că asta era treaba micuţei) şi se dusese în grădină după păstăi grase de fasole, după fire de usturoi şi ceapă, după frunze de pătrunjel, ca să aibă din ce pregăti masa de prânz.

În sat bântuia tifosul. Tot la două‑trei case, câte un bătrân ori vreun copilaş mai plăpând ajungea în braţele morţii. Uneori, doamna cu coasa (aşa a auzit Sânziana că‑i spun unii, „doamna cu coasa” sau „aia cu coasa” – ea nu pricepea de ce, doar în satul lor numai bărbaţii ştiau mânui instrumentul acela cu tăiş lung, încovo­iat, ameninţător) lua oameni în putere, ori femei pe obrazul cărora timpul nu lăsase încă urme. Adevărul era că sătenii nu prea ştiau pe cine va atinge boala şi care dintre ei se va muta, condus de domn’ părinte, în cimitirul din deal. De aceea pruncii nu mai erau lăsaţi să se joace pe uliţă, iar adulţii părăseau ograda proprie numai când n‑aveau încotro.

Mama se pregătea să pornească de acasă cu mâncarea fier­binte, când simţi junghiul acela urâcios prin burtă, care o necăjea de o vreme. Asudase dintr‑odată din cap până în picioare, iar slăbi­ciu­nea îi înmuiase oasele. Se aşezase pe o margine de scaun, sprijinindu‑şi fruntea în palme. N‑avea putere să meargă până la arie, către Ciugudu de Jos, unde ai casei erau la muncă. „Maria dragă, nu‑s în stare. Du‑te tu, maică!” Îi petrecuse desagii peste umeri cu grijă, apoi ieşise cu ea până la poartă şi o urmărise cu pri­virea până ce se făcuse mică‑mică şi‑o înghiţise zarea. Mamei tare nu‑i plăcea faptul că a fost nevoită s‑o trimită pe Maria cu amiaza. De o vreme, o proteja, o ferea de treburile grele din gospodărie. În toamnă venise Anton cu ai lui s‑o ceară, după aceea făcuseră nuntă şi cumpăraseră o palmă de loc pentru casă, în capătul uliţei Târgului. Aşteptau să termine cu seceratul; numai atunci se puteau apuca de ridicat casa cea nouă. Aşa că Maria, nevastă tânără, de doar optsprezece ani, şi Anton, bărbatul ei, locuiau încă sub acoperişul Dămienilor. Iar mama, de un timp încoace, era tare atentă cu fata cea mare; „Îi groasă, trebe grijită”, îşi motiva atitudinea. Micuţei Sânziana nu‑i părea Maria câtuşi de puţin groasă; era tot aşa, frumoasă şi subţirică, numai că burta i se ţuguiase, de îi ridica partea din faţă a rochiei, făcând‑o să arate anapoda; şi parcă îi crescuse pieptul. Nu, categoric, Sânzianei nu‑i părea Maria groasă, ci mai zâmbăreaţă şi mai drăgăstoasă decât înainte.

La câteva zile după ce se dusese cu mâncarea la câmp, Maria căzuse la pat. Şuşoteau ai casei că o parte din drum fusese în­so­ţită de Valeria lui Graur de peste vale, pe care au adus‑o bărbatul şi socrul pe braţe înapoi în sat; dimineaţa, a doua zi, clopotele bătute cu jale anunţau că Valeria plecase „pe ceea lume”. După o săptă­mână, Maria mersese să‑i ţină de urât.

Şi apoi, la trei zile după înmormântarea bunei Maria, o găsiseră pe mama în şopron. Rece şi vânătă la chip, atârnând de funia cu care legau lemnele de car când le aduceau din pădure.

Amintirea acelor zile îi aduce tinerei cu nume de floare lacrimi în ochi. Se dusese Maria, se dusese mama Rozalia. Şi le‑a luat locul Căpitana, în casă cu care locuiseră cu toţii, dar care până atunci vieţuise, într‑un con de umbră, nebăgată în seamă de copila de trei anişori, botezată după Ileana Sânziana sau după o floare.

Vizualizări: 58

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Smaranda Dan pe August 16, 2011 la 10:19am

m-am plictisit, dupa cateva randuri.

vocea naratorului e mai puternica decat trebuie. de aceea, amintirile par ale scriitorului, nu ale personajului, care ramane suspendat ca o papusa de atele ei, intr-un cui.

nu are viata proprie.

Comentariu publicat de IULIAN SIRBU pe Iulie 27, 2011 la 5:22pm

Acest fragment m-a făcut curios. Trebuie să citesc romanul!

Felicitări!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor