În încercarea de a explica personalitatea şi, desigur, opera unui scriitor remarcabil precum I. L. Caragiale, tendinţa de a ne raporta la cadrul socio-istoric constituie mereu o ispită, deoarece acolo ne aşteptăm să descoperim acei factori determinanţi, care au contribuit la definirea omului de geniu. Însă am greşi dacă ne-am abandona cu totul acestei tentaţii. Pot exista, bineînţeles, anumite evenimente de excepţie, care să îl influenţeze, mai mult sau mai puţin, pe un scriitor, dar ele nu sunt totuşi decisive, rolul lor limitându-se doar la a-i oferi acestuia o motivaţie în vederea exercitării talentului.

Altfel spus, o cauză exterioară, chiar dacă joacă un rol determinant în crearea unei opere literare, prin sine însăşi, nu îi atribuie nicidecum un plus de măiestrie artistică. Astfel de calităţi – originalitatea, claritatea stilului, coerenţa, profunzimea – fiind, mai degrabă, o expresie sau o consecinţă, am putea spune, a competenţei în acest domeniu, a virtuţilor scriitoriceşti, mai mult sau mai puţin limitate.

De pildă, cu greu ne-am putea închipui că un intelectual obişnuit, mediocru, martor al răscoalei de la 1907, ar fi fost capabil să scrie un articol atât de pătrunzător – şi, totodată, caustic – precum celebra lucrare a lui I. L. Caragiale: „1907. Din primăvară până-n toamnă.” La acea vreme, analiza sa – o veritabilă radiografie a tarelor sociale care au provocat răscoala – a constituit un eveniment major în presa românească, având un tiraj enorm – peste 10 000 de exemplare. Aşadar, în acest caz, se poate spune că autorul a dispus de un subiect generos: o dramă socială care merita – de fapt, se impunea – să fie tratată cu toată consideraţia.

Însă un aspect demn de reţinut este acela că, în perioada respectivă, scriitorul nici măcar nu se afla în România, ci, departe, la Berlin, unde se stabilise încă din anul 1904 (1905?). Dar, cu toate acestea, veştile privind evenimentele care se petreceau în ţară au avut asupra sa un impact enorm, sesizabil prin abaterea de la maniera obişnuită de a scrie, pe care o sintetizase în următorul principiu:

„Voi fi blând şi naiv în formă, dar violent şi caustic în fond.” (1)

Cel puţin de această dată, Caragiale a fost violent în ambele: expresie şi conţinut. Rezultatul: o lucrare într-adevăr remarcabilă. Bineînţeles, aşa cum era de aşteptat, dincolo de aprecierea cititorilor, urmările în plan social au fost aproape nule – de altfel, scriitorul anticipase acest lucru. După un scurt moment de reculegere – care s-ar fi dorit, totodată, edificator –, clasa politică şi-a reluat vechile năravuri.

Un fapt cât se poate de bizar: aproape niciodată criticii sociale nu i se răspunde, aşa cum ar fi raţional, prin implementarea unor măsuri pozitive. În schimb, se apreciază, acolo unde există, calităţile literare ale discursului.

Însă performanţa lui Caragiale a fost tocmai aceea de a crea opere durabile, servindu-se de un material, în aparenţă, mai puţin trainic. Nu astfel de împrejurări deosebite, ci întâmplările ordinare îl preocupă, de obicei, pe autor; banalităţi precum momentele petrecute într-o berărie sau în cabinetul vreunui avocat mărunt, o vizită la un prieten, o plimbare pe bulevard; pe scurt, subiecte dintre cele mai comune, oameni dintre cei mai obişnuiţi – orăşeni, mici funcţionari, negustori şi, rareori, ţărani. Subordonate viziunii caragialiene, toate aceste elemente alcătuiesc o frescă socială în care prea puţini dintre contemporanii săi erau dispuşi să se recunoască; o lume anapoda, dar, în mod straniu, fascinantă: comedia română.

Persistenţa unor astfel de imagini discordante, care ne înfăţişează, pe de-o parte, existenţa lipsită de griji a micului burghez, aşa cum îl creionează Caragiale – naiv, poate, dar, în acelaşi timp, capabil de orice mârşăvii, deci, irecuperabil din punct de vedere moral – şi condiţia dezolantă în care se aflau ţăranii, singura categorie socială productivă, ne impune o întrebare esenţială:

Suntem oare îndreptăţiţi să considerăm România secolului XIX drept un spaţiu idilic, susceptibil de a se identifica mai degrabă prin latura sa aşa-zis comică ori I. L. Caragiale însuşi a fost un autor care, prin alcătuirea sa spirituală, era mult mai receptiv faţă de aceste aspecte, înregistrându-le, cu o admirabilă consecvenţă, în operele sale?

O atare chestiune nu poate fi soluţionată cu uşurinţă, deoarece reclamă, pe de-o parte, cunoaşterea detaliată a societăţii româneşti din perioada sincronă producerii creaţiilor majore ale lui I. L. Caragiale, pe care o putem fixa începând cu anul 1878. Pe de altă parte, nu putem neglija nicidecum receptarea critică a operelor acestui autor deosebit de popular, a cărui literatură a provocat, la acea vreme, nenumărate controverse. Cu excepţia câtorva nume importante afiliate junimismului, criticele contemporanilor săi conservă acea atitudine ostilă – exprimată, uneori, într-un mod destul de agresiv –, din pricina căreia recunoaşterea valorii marelui dramaturg a fost, pe nedrept, întârziată.

Opiniile unor cercetători avizaţi precum Ioana Pârvulescu sau Horia Roman Patapievici par să ne confirme faptul că, din anumite puncte de vedere, secolul XIX poate fi considerat, în pofida răscoalelor ţărăneşti şi a administraţiei corupte, cea mai strălucită perioadă din istoria României.

Ioana Pârvulescu subliniază un moment cheie: „1866 este «anul unu» al schimbării adânci” (2), când Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, este proclamat Rege. România îşi dobândeşte astfel prima Constituţie Regală, iar, ulterior, în urma Războiului Ruso-Turc (1877-1878), va ieşi definitiv de sub suzeranitatea Imperiului Otoman.

Mai mult decât atât, în viziunea unui remarcabil eseist – Mihai Ralea –, nu doar România traversa o perioadă benefică, ci întreaga Europă, care „huzurea, îmbuibată de «rente coloniale.»” (3)

Însă trebuie să evităm eroarea de a supralicita astfel de considerente, altminteri am putea crede că belşugul cuprindea toate clasele sociale, burghezi şi ţărani deopotrivă – nimic mai departe de adevăr. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie Petre Ispirescu – tipograf, folclorist şi scriitor –, un om de o condiţie socială modestă, care, în luna martie a anului 1870, când I. L. Caragiale avea deja 18 ani, îşi nota, cu tristeţe în jurnal următoarele:

„«Când îmi arunc ochii prin casă, azi, după zece ani, şi văz aceleaşi obiecte, dar mai vechi cu zece ani, fără a fi putut adăuga ceva [...] o mare mâhnire mă cuprinde. Plâng. Peste ceea ce ştiu din ale tipografiei, alt nimic nu mai ştiu. Aş lucra şi noaptea ca să pot câştiga mai mult pe lună. Mi se rupe inima de copilaşi. Toată garderoba mea acum se mărgineşte într-un rând de haine. Astea sunt şi de sărbătoare şi de lucrătoare.»” (4)

De altfel, din punct de vedere financiar, nici I. L. Caragiale însuşi nu a avut o situaţie deosebit de bună. Aşadar, în ceea ce priveşte întrebarea anterior enunţată, putem să concluzionăm, fără riscul de a ne înşela, că, deşi marele dramaturg – un privilegiat al istoriei, am putea spune – a fost martorul unora dintre momentele care au trasat destinul României, trăind, în acele decenii prospere, aproape de personalităţile vremii şi beneficiind din plin de atenţia lor, ar fi avut, poate, suficiente subiecte comice pentru Momentele şi schiţele sale, dar, de asemenea, nu trebuia decât să privească mai îndeaproape pentru a sesiza presiunea la care îi expunea pe cei mulţi luxul elitelor sociale. Iar existenţa tragică a celor care alcătuiau aşa-zisa clasă productivă Caragiale nu a ignorat-o. Chiar dacă rareori a scris despre traiul precar al ţăranilor, i-a ridiculizat în schimb pe cei care, sub masca naivităţii, impuneau o astfel de exploatare sistematică.

Deconspirarea acestor mecanisme ilegitime – altfel spus, a formelor fără fond – avea să-i asigure dramaturgului antipatia opiniei publice, în special a celor care beneficiau de pe urma unui sistem corupt şi aveau astfel toate motivele să se simtă vizaţi de ironiile sale.

Lui Mihai Ralea îi plăcea, odinioară, să îşi închipuie că, la acea vreme, „clasele oprimate nu aveau încă nicio poftă de drepturi ori de pâine.” Mai mult decât atât, eseistul notează că, de fapt, „toată lumea accepta situaţia şi se bucura de dânsa.” (5) Evident, „toată lumea” cu excepţia lui I. L. Caragiale, care trebuie să fi fost un „om sucit.”

Mai prudent, criticul Garabet Ibrăileanu îi recunoaşte marelui dramaturg meritul de a fi „cel mai mare istoric al epocii 1870-1900. Un istoric complect, care arată, care critică şi care explică.” (6) Însă găseşte o modalitate mult mai elegantă – mai subtilă – de a invalida veridicitatea viziunii caragialiene, reproşându-i tocmai lipsa de obiectivitate:

„Pe Caragiale, în opera sa cu caracter social, nu-l inspiră decât răul. Muza sa este răutatea, vulgaritatea şi prostia contemporanilor săi. Şi nu că vede lucrurile mai rele decât sunt, dar el nu vede decât răul.” (7)

Dar Garabet Ibrăileanu nu este singurul care constată acest lucru. Constantin Dobrogeanu-Gherea remarca, la rândul său, absenţa unui ideal în opera marelui dramaturg. Mai recent, acest aspect este sesizat şi de către Ioana Pârvulescu, care afirmă că o atare imagine „e nouă, neobişnuită în epocă şi nedreaptă.” (8) Prin urmare, distinsa scriitoare se simte datoare să precizeze că „Ţara Miticilor nu e România contemporană lui Caragiale.” (9) Iar noi nu ne-am fi îngăduit să întâmpinăm cu neîncredere această formulă reuşită, dacă scriitoarea însăşi nu ne-ar fi prezentat, ulterior, câteva consideraţii contradictorii. Încercând să elucideze posibilele motive care ar fi putut determina exilul voluntar al lui Caragiale la Berlin, Ioana Pârvulescu notează următoarele:

„De fapt, la 1905 Caragiale fuge, se exilează nu atât din lumea românească a momentului, cât din lumea românească a Momentelor. Trăia în Ţara Miticilor, alături de ei.” (10)

Enunţul în sine este cât se poate de bizar: dacă lumea românească a momentului nu corespundea cu lumea românească a Momentelor, putem deduce atunci că I. L. Caragiale fugea de o ficţiune? Însă cum ar fi putut lumea românească a Momentelor să fie întru totul un construct imaginar, lipsit de o minimă referenţialitate, din moment ce însăşi scriitoarea susţine, apoi, că dramaturgul „trăia în Ţara Miticilor, alături de ei”?

De altfel, în epocă, operele lui I. L. Caragiale au întâmpinat o rezistenţă puternică chiar şi din partea unor intelectuali de prim-rang. De pildă, B. P. Haşdeu considera teatrul caragialian ca fiind profund imoral. Însă un atare demers se află într-o deplină opoziţie cu explicaţiile scriitorului Alexandru Paleologu, care afirmă, dimpotrivă, că „spiritul lui Caragiale a exercitat în societatea noastră o acţiune socratică”, deoarece el încerca tocmai să o aducă „la cunoaşterea de sine şi la o conştiinţă morală.” (11)

Într-un mod destul de neaşteptat, alte capete de acuzare nejustificate – monotonie, schematism, perisabilitate, decepţionism, inaderenţă la spiritul românesc – sunt formulate de persoane ilustre precum: Pompiliu Eliade, Nicolae Davidescu, Constantin Banu.

Criticul Şerban Cioculescu va fi acela care, într-un studiu exemplar, intitulat sugestiv „Detractorii lui Caragiale”, îşi va lua sarcina de a explica aceste neclarităţi, dovedind că, aproape în fiecare caz, criticele sus-menţionate decurg din înţelegerea defectuoasă a subiectului cercetat.

În zilele noastre, o dezbatere asupra acestor chestiuni nu mai implică o miză semnificativă, deoarece păşim acum pe un teritoriu unde, în trecut, s-a purtat, într-adevăr, o luptă aprigă. Iar criticele operei caragialiene sunt, am putea spune, o mărturie a iscusinţei gânditorilor care, pentru o clipă, şi-au încrucişat armele în acest conflict.

 

Note:

 

1. I. L. Caragiale, Opere IV, Publicistică, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965, pag. 372

2. Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pag. 57

3. Mihai Ralea, Scrieri, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, pag. 612

4. Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pag. 109-110

5. Mihai Ralea, Scrieri, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, pag. 612

6. Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească. Note şi impresii, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, pag. 320

7. Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească. Note şi impresii, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, pag. 171-172

8. Ioana Pârvulescu, În Ţara Miticilor. De şapte ori Caragiale, Eseu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 125

9. Ioana Pârvulescu, În Ţara Miticilor. De şapte ori Caragiale, Eseu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 44

10. Ioana Pârvulescu, În Ţara Miticilor. De şapte ori Caragiale, Eseu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 127-128

11. Alexandru Paleologu, Bunul simţ ca paradox, Ediţia a III-a, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2005, pag. 46

Vizualizări: 12

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor