Conceptualism. Schițe pentru o (perpetuă?) introducere

Ce se poate întâmpla când ceea ce pare a fi o poezie confesivă este, de fapt, un decupaj de răspunsuri-tip dintr-un test psihologic? Sau când îți chinui eul liric cu întrebări retorice la care un robot încearcă să răspundă nu fără umor sec? Ideile romantice despre literatură nu vor dispărea poate niciodată, dar nu ar fi logic să ne reevaluăm concepțiile într-un moment în care vom avea scriitori și cititori non-umani?...

Bine, am ghicit, acum vrei să ne reamintești de Tzara și de pălăria lui (deși poeții „flarf” de astăzi au mult mai multe posibilități prin folosirea motoarelor de căutare), de Duchamp (interesant nu pentru că „readymade”-ul te-ar scuti de efortul artistic - ceea ce i-ar fi plăcut unui Lautréamont sau altor „profeți” ai avangardei care credeau în creativitate ca posibilitate a tuturor -, ci pentru că este cu adevărat productiv în zilele noastre modelul artistului-curator care selectează obiecte - sau, în cazul nostru, bucăți de text - date și le dă un alt context și o altă valoare), de OuLiPo (și de Queneau, cel cu O sută de mii de miliarde poeme, sau de Perec, cel cu romanul fără „e”-uri sau cu tentativa de epuizare a unui loc parizian), de poeții concreți și de ideile lor „trăsnite” (cum ar fi faptul că e mai potrivită pentru modernitate un poem ca o imagine care poate fi cuprinsă dintr-o privire, ceea ce s-a adeverit cu atât mai mult în această epocă a rețelelor de socializare; că foarte multă poezie bună refuză o asemenea accesibilitate e altă mâncare de pește...), de Fluxus și de „instrucțiunile” lui Yoko Ono din Grapefruit („rupe o scrisoare și împrăștie bucățile peste mai multe continente) ș.a.m.d.

Ah, da, acum vrei neapărat să ne bagi pe gât toate poveștile alea cu Gertrude Stein și cum făcea ea un poem feminist-subliminal din descrierea unei rochii, cu ideile lui Bernadette Mayer, cu Rae Armantrout (și poeziile ei în care eul poetic este o multitudine de voci la persoana I care converg în text, dar provin din sursele cele mai diferite) și restul poeților grupului L=A=N=G=U=A=G=E (al căror volum colectiv, LEGEND, adeseori nici nu știi ce vrea să fie - în fond, nu suntem prea obișnuiți în literatura română ca o carte să rămână de la un capăt la altul în granițele aceluiași gen literar?)... o, nu, vrei să faci prozelitism cu Kenny Goldsmith al tău și alții care ne învață să „plagiem” (de parcă nu poate fi și acesta un exercițiu util sau măcar interesant pentru un scriitor, de a vedea cum poți induce semnificații când ești constrâns să te limitezi la cuvinte sau fraze numai ale altora), nu e suficientă „literatura” de la Jilava...

*

Conceptualismul (literar) nu este neapărat „nou”, e suficient să fie proaspăt în contextul în care apare.

În fond, practica aceasta nu este decât ducerea până la ultimele consecințe a unor strategii și posibilități de scriere și de lectură (care nu este numai lineară, iar majoritatea cărților conceptualiste sunt menite să fie mai mult „gândite”, puse în context, analizate ideatic... sau pot fi citite performativ ori rescrise, reciclate, citate, „plagiate” la rândul lor) anticipate deja de unii (proto-)moderniști sau avangardiști.

(Un text ca „–– –– –––––” al lui Man Ray (un sonet în care cuvintele au fost înlocuite de linii cu lungime echivalentă, care se pretează unei interpretări acustice) rămâne o curiozitate pentru cei mai mulți, dar procedeele nu mai par așa de insolite dacă ne gândim că figurează într-un manual de română o proză a Simonei Popescu care este mai mult o descriere a unei cărți de bucate, în care autoarea, în copilărie, vedea desfășurarea unei Divine Comedii gastronomice, în care ilustrațiile și chiar cuvintele din rețete erau pline de expresivitate. În unele ediții din Momentele lui Caragiale se poate întâlni și Moşii. (Tablă de materii), care este nu o schiță, ci o listă de obiecte și personaje, fie ea și îmbibată de limbajul și universul caragialian (ne putem gândi astăzi și la Dicționarul de idei luate de-a gata al lui Flaubert). Nu mai spun de Topârceanu, cu Odă sobei mele (în care este inserată o socoteală fără a se abate de la rimă) ș.cl. Procedeele n-ar trebui, deci, să mai pară așa de insolite, dar ele continuă să fie așa din multe motive.)

Diferența este că, de pildă, relativ puțini dintre artiștii conceptuali ai anilor '60-'70 (Vito Acconci și Bernar Venet ar fi exemplele cele mai notorii) au explorat conceptele și limbajul în formule precum cele ale câmpului literar (carte, revistă etc.), cei mai mulți preferând instalația, lucrările menite galeriilor. De aceea, mișcarea conceptualistă „literară” se poate spune că este nouă prin amploare. A doua jumătate a anilor 2000 poate fi considerată drept momentul de afirmare în America de Nord și în țările scandinave (e de așteptat ca o mișcare întreagă să nu se formeze în unele spații, dar indivizi care să practice așa ceva se găsesc și în Iran, Uruguay sau chiar Myanmar), deși unii din acest val s-au format sau au început să se afirme cu un deceniu mai înainte, adeseori în continuitate cu practicile anterioare de neo-avangardă (poezia concretă/vizuală etc.).

Între timp s-a și constituit o generație „post-conceptuală”, așa cum o numește Felix Bernstein (nu neapărat pentru că s-ar fi încheiat conceptualismul așa-zis „ortodox” ca mișcare, ci pentru că această generație practică un așa-numit queer structuralism, se abate în diferite moduri de la pretențiile macho ale lui Goldsmith și altor autori din generația precedentă, care se recomandau ca operatori de text lipsiți cu totul de „afecte” și de „originalitate”). Steven Zultanski, de pildă, face și ele liste riguroase, doar că... de obiecte pe care penis-ul său le poate ridica sau nu, ori de porecle ale sale, fie ele și extrase din diverse cotloane ale culturii pop sau ale lumii sitcom-urilor. Trisha Low apropriază stilul juridic... pentru a încropi testamente pline de umor de fiecare dată când încearcă să se „sinucidă” - și pot continua exemplele șocante, mai mult sau mai puțin personale (în ciuda ideii că aceste procedee ar elimina de la sine „expresivitatea” și „urma” autorului).

[Prea multă istorie literară... să schimb registrul?]

*

De ce să vorbim despre așa ceva în spațiul românesc?

Încerc timid să propun temele acestea (și aici nu mă refer numai la conceptualism) nu pentru a bifa un tardiv sincronism (care, oricum, aș fi crezut cândva, în spiritul optimist al postmoderniștilor pre-/proto-Internet, că va intra în reflex), ci pentru că 1) îmi plac (și măcar acest hedonism al meu sper să fie considerat autentic); 2) găsesc aici unele posibile soluții pentru probleme (din punctul meu de vedere) pe care le-am constatat la noi.

În anii 2000 și până de curând, un paradox a caracterizat nișa (inexistentă ca atare, neînchegată a) practicilor experimentale de la noi: cele mai bune texte/cărți de acest gen au aparținut unor reprezentanți ai unei generații care s-a delimitat programatic de inautenticitatea optzeciștilor, de morbul textualist (dar nu și de umbra lui Geo Bogza sau chiar a lui Gellu Naum, care confundă voit poezia cu viața, „pohemele” cu proza - și „cvasiliteratura” douămiistă amestecă speciile la modul acesta spontan), de miasma teoriei (căci, la acea dată, Claudiu Komartin o considera moartă și îngropată).

Poate singura excepție de la această regulă o constituie singularul Bogdan Ghiu (subestimat ca poet, nu întâmplător luat mai mult în serios tocmai în câmpul artelor vizuale și al criticii culturale), cu volumul său din 2006 - (Poemul din carton.) Urme de distrugere pe Marte. Dar, în rest, tentativele neo-suprarealiste (ca Submarinul iertat al duo-ului Ruxandra Cesereanu/Andrei Codrescu sau ca volume discipolilor naumieni precum Iulian Tănase) sau de alte asemenea facturi (multe dintre ele deja sau de la bun început căzute în obscuritate, un exemplu bun fiind Altermundia (2006) lui Alexandru Dohi, un volum de poeme în limbi și alfabete imaginare însoțite de „traduceri” în română) pălesc în comparație cu Dumitru Crudu, Mugur Grosu, Răzvan Țupa, V. Leac, Dmitri Miticov sau Elena Vlădăreanu - cu toții având o priză mai bună la actual (la fel și m. duțescu, Vlad Drăgoi sau alți post-douămiiști, mai ales din zona „minimalistă” sau „postumană” -- de dezvoltat). Poate cel mai lamentabil a fost fenomenul pseudo-avangardismelor ostentative (care încearcă să mimeze intensitatea avangardelor originare fără a le înțelege ca fiind mai mult decât stiluri fixate în istorie), de la retorismele lui Nicolae Tzone la pastișele lui... Yigru Zeltil.

Alături de Răzvan Țupa, va apărea - direct pe filiera americană, de data aceasta - și fenomenul Chris Tanasescu/Margento (de menționat aici cel puțin pentru Nomadosofia și pentru traducerea curajoasă din Jerome Rothenberg, Mistici, hoți și nebuni), la care se adaugă în anii din urmă duo-ul Iulia Militaru și Anca Bucur, care va construi și o bună parte din identitatea grupului (mai extins) frACTalia. Să mai adăugăm în ecuație „marginalii” Camil Cardaș (care vine în șA(n)seLe din patrujnouă (piese de poezie) cu un discurs mai degrabă metaironic decât parodic-optzecist) și surprinzătorul Sebastian Big (al cărui volum de „poezie de tip vaporwave” - de fapt, texte pseudo-utilitare -, Vată de sticlă, este lipsit de precedent în zona noastră editorială și anti-poetic în sensul cel mai bun al cuvântului; am mai vorbit și sigur voi mai vorbi despre el), poate și o promisiune precum cea a Corinei Dragomir (care marchează prin Dialize cu surprize amulete pentru fete o trecere de la neo-suprarealismul naiv la un posibil flarf românesc), pentru a avea o perspectivă de ansamblu bunicică, deși neconstituind încă o nișă cu identitate foarte pronunțată (ceea ce e mai bine?)

Revenind la conceptualism (mai ales în actualizările lui care respiră aerul studiilor culturale, nu cel (stătut) al rigorii structuraliste), acesta mi s-ar părea o dezvoltare firească a tendințelor actuală și deja făcută posibilă chiar în perimetrul austerității douămiiste. Într-o anchetă „Cuvântul” din 2008, Elena Vlădăreanu se întreba retoric ce ar spune critica literară românească dacă s-ar traduce la noi din „ready-made-urile lui [Kenneth] Goldsmith”, din Legea bunurilor de consum (un volum al poetei suedeze Ida Börjel) sau din Annoying Diabetic Bitch (volumul unei poete din grupul Flarf, Sharon Mesmer) -- nu e nevoie, deja o asemenea reacție a avut-o Daniel Cristea-Enache, înainte de a exista volume suficient de radicale încât să poată fi acuzate de gratuitate așa cum o face pseudo-criticul --, nu înainte de a se declara deja saturată de „biografism minimalist și neoexpresionism”, „copii la copii la copii” de „sentimentalism plus biografism plus nevroză”. Volumul ei din 2009, spațiu privat, și mai recentul NON STRESS TEST duc până la ultimele consecințe o direcție feministă pe care, cu meteorice excepții precum cea a Nicoletei Esinencu, nu s-a mers și pe unde nici nu prea poate exista receptare (literară)... [de revenit, mai ales că nu vreau să reduc tangența ei la subiectul conceptualismului la simpla folosire a listelor]

Conceptualism românesc? Poate vom vedea mai mult flarf românesc (categorie în care m-ar tenta să-l introduc deja cu forța pe Xiron Xin Marian, dar ar fi nedrept), poate va apărea dintr-odată o predilecție pentru poezia vizuală? Hmmm... prea multă descriere prospectivă. Taie tot paragraful ăsta...

Această mutație de sensibilitate pare să se petreacă acum odată cu „scandaloasele” cronici ale lui Ovio Olaru, care denunță manierizarea douămiistă, dar conservă o bună parte din spiritul lor și când se declară împotriva reminiscențelor autoreferențiale (fobia de textualism, la a cărei perpetuare, pesemne, contribuie și alergia la arte poetice pe care o stimulează canonul școlăresc) și pentru un conceptualism care să țină la „tăvăleala” studiilor culturale, așa cum tinde să o facă în cronica sa la debutul lui Sebastian Big. Atâta doar că, pe parcursul discuțiilor noastre pe Facebook (alături de alt maestru clujean al trolării, Emanuel Modoc) și în privat, s-a insinuat stafia „snobismului”. Din prea multă sinceritate, am și lăsat să se sugereze asta, că aștept mai multe lucruri la noi care să mă entuziasmeze la fel de mult ca ceea ce am mai văzut/răsfoit/parcurs cu interes din conceptualismul nord-american sau - prea puțin - cel scandinav, că mi se pare mai mișto să bat apa în piuă cu forme dintr-astea prea-pretențioase de („ne-”?)creativitate și cu teoreticieni chipurile vetuști, dar care încă pot inspira multe, decât să mai accept cu așa lejeritate mainstream-ul inert de la noi (între timp, și acesta pare că va deveni o trecută epocă de îndrăzneală în raport cu ceea ce trece tot mai mult drept poezie acceptabilă într-o revistă literară cu pretenții, vezi Oana Boc, Dumitru Zdrenghea etc.)

*

Oprindu-se - în contextul unei traduceri dintr-o poetă suedeză - asupra americanilor de la L=A=N=G=U=A=G=E, Dan Sociu scrie: „Ceea ce caută aceşti poeţi, numiţi şi „poeţi ai limbajului“ sau, cu o sintagmă improprie, dacă o raportăm la arta contemporană, „poeţi conceptuali“, este să investigheze eficienţa şi, pînă la urmă, autenticitatea diverselor tipuri de discurs, în acest proces esteticul fiind la capătul listei priorităţilor. Discursul, spun aceştia, aparţine puterii – capitalismului, în principiu –, iar ceea ce putem noi face e să îl desfoliem sau să îl punem, prin experiment, în anumite perspective, pentru a-i sublinia slăbiciunile, dar şi pentru a descoperi noi posibilităţi de comunicare”.

[de scris despre necesitatea acestei orientări, mai ales în această epocă a prăbușirii consensului neoliberal (fals-)progresist și a revenirii rinocerizării]

.........................................

Vizualizări: 111

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de LIVIU CRISTESCU pe Ianuarie 10, 2017 la 7:27pm

O

M

E

N
T

A

R

I

U

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor