„A dormi nu înseamnă a trăi dar nici a muri !”

 

 

   Simţind o durere necunoscută şi anormală în zona plămânului drept mi-am amintit din nou de tata pe care l-am pierdut din cauza unui cancer pulmonar stadiul patru. Se lăsase de fumat de zece ani dar de băut îi era mai greu. Mereu în clipele critice dinaintea morţii lui mă gândeam că de la alcool i se trage. Dar nu de la alcoolul de bună calitate. Cumpăra de prin pieţe direct de la butoi otravă, nu ţuică sau rachiu adevărat făcut din fructe la prima mână. Pensionar fiind, cu banii număraţi lua pe ascuns fără să ştie mama contabila casei, un fel de produs contrafacut derivat din eteri bănuiesc, un diluat de dietilstrobemil folosit în trecut prin Europa pentru îngrăşarea vacilor. S-a renunţat la el pentru că vacile europene se îmbolnăveau de cancer şi mureau apoi pe capete. Imaginaţia escrocilor nu are limită, au reinventat produsul pentru  săracii noştri şi nu fără.. succes.  Tata a plecat spre cer la aproape optzeci de ani. Nu a fost vreodată bătrân, bolnav da, a fost doar în ultimii ani de viaţă dar bătrân, bolnav şi ramolit niciodată. Cu doi ani înainte ca parşiva boală să-l angajeze permanent jucam împreună fotbal cu puştii de cinşpe ani din cartier pe terenul de bitum prin curtea şcolii. El, fost portar la TOB (echipa teatrului de operă şi balet) pe vremuri apăra încă prea bine pentru pretenţiile noii generaţii de anchilozaţi în faţa calculatoarelor, care fug  în teren ca puii de Crevedia buni la rotisor după doar trei săptămâni. Mai bine primea atunci un şut zdravăn în plină figură  sau cădea cu capul de bară şi rămânea acolo lat decât să se chinuie prin spitale cum a păţit-o  ulterior. Poate murea liniştit, mortua est.. nu pe braţele mele în drum spre WC ! Dar nu bănuiam ce va urma că altfel îl racolam pentru echipa adversă pe Ştefan Dobai cel mai bun fotbalist român interbelic ce primise un timp interdicţie de la autorităţi să şuteze cu unul dintre picioare, deoarece când trăgea rupea plasa porţii şi  spărgea capete prin tribună, putând fatalmente chiar ucide. Dobai Calul nemuritor aşa cum şi-l amintea tata dispăruse din nefericire definitiv dintre fotbalişti cu mulţi ani înainte.

   După interminabilul drum al crucii, chinuit de întrebări primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă las de fumat respectând una dintre rugăminţile lui permanente, chiar dacă mă mai alimenta cu bani de ţigări, iar al doilea a fost să plantez un copac. Nu era primul meu pom plantat, dar era cel mai important. Am găsit un loc la stradă lângă drumul principal aflat în curs de asfaltare.  După ce s-a asfaltat, s-au montat bordurile iar copacul meu a rămas acolo în rădăcini plătind chiria la stat pe veci, protejat fiind de lucrătorii  primăriei ca o greşeală a naturii, fiind singurul copac apărut în oraş de mulţi ani încoace. Pe atunci nu stiam sigur ce soi este. Vânzătorul de unde îl cumpărasem spunea că e plop, dar era tei după frunzele cu aspect rotund lăbărţat, catifelate şi de culoare verde mat. Aveam de acum teiul meu fără să-l merit. Eram deja liniştit şi împăcat cu gândul că las totuşi  ceva pe lumea asta chiar de o fi să dispar curând. Eram cel mai tare cetăţean din cartier pentru că plantasem copacul iar acesta prindea rădăcini viguroase. Locul unde sădisem puiul de tei este vecin cu un stâlp metalic vopsit galben de care este agăţat un indicator de staţie ITB. Acolo opresc autobuzele pe care le folosesc frecvent pentru a ieşi în oraş sau pentru alte drumuri. Aşa că aveam aproape zilnic ocazia de a urmări evoluţia teiului luat de suflet.

   Speriat de durerea surdă localizată în plămân şi presat fiind de teama blestemului genetic am făcut primul drum nu la doctorii de care mă acrisem până puţeam a varză murată ci la ghicitorii în stele şi în cărţi cu speranţa în cerebel că aceştia îmi vor revela destinul implacabil. Aproape de casă, pe una din străzile călcate  des se află un conac portocaliu cu arhitectură la modă în ultimii ani  prin ţară, cu porţi mari metalice şi semiluni  pline de cocoşei aiuriţi sau argintaţi prinse în vârf de acoperiş. La poartă şedea o ţigancă tânără şi frumoasă îmbrăcată policrom, cu părul împletit în două cozi groase şi cu mulţi puradei preşcolari care s-au agăţat languros de mine întrebând : -  Vrei o fată  nenea?  râzând şi plescăind  zgomotos timp în care săreau isteric în bălţile din faţa porţii de intrare spre curtea interioară a palatului.

-        Nu vreau, că am şi eu una de vârsta voastră acasă, vreau doar o ghicitoare în stele sau tarot . 

   Atunci, mângâindu-şi cozile negru intens tânăra începu a zâmbi complice deschizând poarta şi făcând un semn discret cu mâna stângă cum ar fi pus punct şi virgulă ca să o urmez în arc de cerc pe directia ei de deplasare. Fusta lungă se învolbură, ridicându-se inerţial în acelaşi sens şi un miros proaspăt de lavandă rămase în urmă combinat cu parfum de femeie. Curtea imensă, pavată cu dale cărămizii era plină de maşini scumpe, unele pe jumătate dezmembrate, cu numere de înmatriculare străine sau fără numere. Conacul pe două etaje avea zeci de camere dar părea neterminat datorită geamurilor de termopan nefinalizate. Erau doar ramele albăstrii polimerice sau din aluminiu dar sticla lipsea la propriu aproape în întregime. Mai târziu am aflat că proprietarii au dat ţeapă unei cutare firme iar meseriaşii au plecat cu geamurile în spinare lăsând munca neterminată. Una peste alta căsoaia arăta ca un bordel imens care aşteaptă fictiv legea prostituţiei. Fetele sechestrate rânjeau ademenitor printre rame şi ţevi cerşind abolirea legii nescrise a haremului, din lipsă de clienţi. Cereau învierea lui Soliman zis Magnificul, primul paşă care din fidelitate a pensionat definitiv haremul imperiului şi a iubitei lui până dincolo de moarte, scumpa Hürem unica şi definitiva lui iubire. Curiozitatea şi repulsia acumulată faţă de doctori mă împingea pe urmele şerpoaicei care zâmbea dinaintea Marii Porţi ...de la intrare. Pe faţa mea începuse să scrie cu majuscule prost iar când am vrut să renunţ şi să plec tot alaiul mă însoţea trăgându-mă de mâini şi haine spre stăpâna casei, nevasta bulibaşei devenită o somitate cu masterat între vrăjitoare. Ajuns cu alai, aproape luat pe sus la camera tronului, sunt prezentat într-o limbă colorată măritei jupânese. Camera  destul de curată era  amenajată ca bucătărie şi avea drept dotări mai multe decât trebuiesc într-o casă normală. Unele dintre ustensile şi maşinării nici acum nu ştiu la ce ar putea folosi. Automatizare şi robotizare completă ca pe vremea cincinalelor. Frigidere, proţapuri electrice, vibratoare, mixere, microunde, roboţi, cuptoare.....

    - Bani ai frumosule ? Mă întrebă matroana umflată ca un balon şi cu cercei în urechi cât farfuriile de cafea de pe masă .     –Bei o cafea ? Salba cu bănuţii de aur de la gât zornăia ca un şarpe cu clopoţei.

    - Nu prea am bani, am venit doar să văd cât ar costa destinul, pardon ghicitul. Vreau să ştiu cât mai am de trăit  şi din ce cauză o să mor. Mulţumesc pentru cafea.

Scoase atunci de sub masa rotundă cu picioare sculptate de leu, cu şarpe în loc de limbă  un craniu de cristal sclipitor, care aproape m-a hipnotizat prin perfecţiunea lucrăturii. O fi poate chiar al treişpelea, cel pierdut şi căutat de secole cum spune legenda indiană. După ce îi face cinci minute masaj capilar, respiraţie gură la gură şi se holbează prin toate orificiile transparente mă priveşte insistent şi pătrunzător. – Dă palma ! îmi ordonă grav şi cu o lupă imensă începu să analizeze toate liniile vieţii mele trecute şi viitoare.- Gata văd asta-i, o să crapi de bătrâneţe la optzeci şi şapte de ani ! Mulţumit ? Hai bagă banu 500 euroi sau bolentinu şi rămâi dator cu dobândă că n-am luat încă ajutorul social!.

Mi-am smuls speriat palma din labele-i unsuroase şi am şters-o cu viteză supersonică alergând disperat printre ceilalţi membri ai clanului. Norocul meu a fost că marea poarta de la intrare rămase deschisă din telecomandă iar bărbaţii încă nu veniseră că altfel sigur mă întâlneam pe acolo cu dracu, fără coarne, dar cu săbii ninja. Am alergat până am fost sigur că nu mă mai vede niciunul dintre urmăritori. Pe strada lor nu am mai trecut niciodată de atunci, mi-am lăsat barbă iar hainele care le purtam le-am dat de pomană unui amărât, în amintirea străbunicului necunoscut, mort de tânăr pentru independenţă în nouăsutepaişpe.

  Ce este destinul până la urmă  dacă nu drumul sinuos care ne este dat să-l urmăm? Drumul cu suişuri şi coborâşuri fără o destinaţie concretă sau clară. Mai poate fi vorba de liber arbitru atunci când există acest destin sau căutăm orbeşte linia trasată în palmă alegând doar calea dar ajungând la sfârşit de drum în acelaşi punct ? Nu ştiu de ce trebuie să mai caut în neant răspunsuri pentru că cel mai simplu e să le găsesc direct în Biblie. Trebuie neapărat să ghicesc limbajul codificat al bibliei şi să-mi explic singur vechile secrete. Să dezleg codul meu personal până acum impenetrabil ascuns acolo cine ştie când şi de cine.

   Din păcate Drosnin nu m-a ajutat prea mult cu explicaţiile lui iar în biblie folosindu-i metodele de calcul încă nu am reuşit să-mi găsesc parola şi user name-ul personal. O fi cheia în structura de ADN sau ARN ascunsă bine printre lanţurile nucleotide sau pluteşte haotic printre miliardele de galaxii şi universuri paralele.  Poate este la unul dintre îngerii păzitori ? Cineva sau ceva trebuie să ştie toate aceste răspunsuri !

   Discuţii de genul acesta aveam mereu cu teiul meu care după patru ani făcuse o coroană deasă şi era susţinut de o tulpină puternică iar durerea mea surdă ce mocnise o vreme în zona pulmonară aproape că încetase. Trecuse tot atâta timp de când îngropasem ultima ţigară. Fotbal jucam săptămânal iar pe tata îl visam din ce în ce mai rar.

   Mergeam cu emoţie de fiecare dată la pomul care avea vârsta crucii de pe mormântul ce mă aşteaptă nerăbdător cu masa pusă, să vin cu flori şi lumânări aprinse în fiecare duminică la ora două fix. Când era prea cald, seara luam un bidon de apă plată transformat în stropitoare şi îl hidratam sau doar îl răcoream. Odată l-am şi botezat cu numele Teiu, stropindu-l cu apă sfinţită luată de Bobotează de la una dintre sutele de biserici din cartier. Când era prea frig îl îmbrăţişam şi îl strângeam aşa cum se încălzesc lupii prin Siberia, unul în altul şi atunci îi simţeam respiraţia verde, proaspătă pulverizând speranţă. Într-o zi un boschetar i-a retezat o cracă să facă focul , în altă zi o maşină l-a pleznit cu bara şi atunci pentru prima oară a plâns. Plângea de ciudă cu sânge transparent ca un silicon produs din seva pământului ce îi oblojea rănile vindecându-le. Altă dată, plin de afişe electorale, abia mai putea respira prin coaja subţire. Nervos le-am rupt cu râvnă şi oferit omului străzii să se încălzească .

  - Să nu mai tai crăci din copacul ăsta.... E teiul meu. Îţi dau lemne uscate şi ziare câte vrei !

   Vara când era cald şi cantitatea de dioxid de carbon creştea, respira greoi iar frunzele i se ofileau înainte vreme. Era şi el sufocat de smogul cancerigen ce îneacă oraşul a cărui populaţie se sinucide treptat, inconştient. Dar şi copacii se împuşcă, nu-i aşa ? L-am rugat să reziste spunându-i că viaţa mea depinde de a lui şi că fără el nu pot să mai trăiesc. Îl iubeam ca pe unicul fiu, aşa cu frunzele pătate şi pline de purici cum era. Oxigenul lui filtrat dumnezeieşte prin laboratorul celest întreţine viaţa fiind suficient pentru  cel puţin zece oameni.

   Mergând la ţară câteva zile am descoperit că tanti, singura mătuşă care mai este în viaţă ştie să ghicească destinul în cărţi. Am convins-o cu greu să îmi facă serviciul acesta pe care îl căutasem fără succes la alţii. Şi până la urmă mi-a ghicit şi explicat gratis semnificaţiile cărţilor mele, lucru pe care nu îl face de obicei pentru nimeni.

    - Nu ai avut noroc deloc nepoate! îmi arătă mătuşa.

   - Ţi-a ieşit frunză. Nu e deloc bine, uite  As de frunza: e ghinion mare, uneori aduce si cu moartea da tot timpu inseamnă un sfârşit dificil. Mai departe ia, uite…  Valetul de frunză, tânarul rău, afurisit, gelos şi beţiv care îţi aţine calea şi mai ai nouă tot de frunză care este boală, accident sau ghinion. N-am mai văzut în viaţa mea, nu am mai pomenit, ai mare grijă nepoate că-i dă rău! Doamne fereşte! După care a început să mă măsoare cu acelaşi dezinteres al doctorilor, care se uitau la tata ca la un mort viu, a cărui speranţă o haliseră cu poftă corbii.

   Drumul spre casă l-am făcut într-un maxi-taxi zdrăngănitor şi prăfuit. Aşa că mintea mea suna ca zarurile aruncate pe cutia de table. – De ce nu mi-o fi spus tanti ziua exactă ? Nu-i nimic că are un iphone iar la ora asta e cu caprele la păscut, trebuie să răspundă.Ţîrr..ţîrr...Da alo, eu alo..ea alo, alo şi ocupat. S-a închis, e clar nu ştie pe ce buton să apese. O  sun mai târziu când o veni acasă de la islaz.  M-au năpădit atunci toate scenariile legate de apropiatul meu sfârşit inexorabil. Decât să mor atins de boală sau strivit de maşini ca râma după ploaie mai bine plec în jungla africană să provoc un tigru la  trântă ori îi fur prada sau tigroaica că sigur nu scap. Sau şi mai bine găsesc prin pădurile noastre un urs carpatin sau o ursoaică cu pui, le trag şuturi la fund şi să vezi atunci prăpăd, ce rost mai are să cheltuiesc bani aiurea prin lumi exotice că tot nu am. Dar dacă tot e să crăp îl atrag pe prietenul meu la un tenis pe viaţă şi pe moarte iar eu o să aleg a doua variantă şi îi las lui viaţa. Dacă nu pleznesc pe teren în decisiv la trei din cinci seturi ca la Roland Garros sigur cad definitiv după a zecea bere cu coniac de după,.. .

   -Bă hombre viaţa e ca o avalanşă pe care trebuie să o înfrunţi neîncetat! Da.. cred că mai sigur e să merg la munte şi să opresc avalanşa cu pieptul dezvelit, sau să schiez fără cască pe coama ei imprevizibilă. Însă, cel mai bine ar fi să-mi invit tandru iubita la o partidă de amor nebun ca în tinereţe de şapte ori pe noapte. Mai o şampanie,  un rom cu pepsi, un dans nebun, moarte sigură. Sau plec iarna pe mare până la turci cu hidrobicicleta că sigur dau de o furtună criminală. Trebuie să găsesc repede cea mai bună soluţie să nu ajung ca tata pe minţi pipernicoase. Un amic trăieşte cu aceeasi nemiloasă boală în Anglia de vreo cinci ani şi era mult mai grav bolnav la început, înainte de tratament. Avea metastaze multiple chiar din momentul când i-au găsit carcinomu epidermoid. Mi-a trimis gratis de acolo un kilogram de goji berry pentru moşul meu, dar tot degeaba. La necaz ne mai şi ajutăm între noi.  Punct...am găsit, cel mai bine e să mă las pe mâna unei doctoriţe tinere şi frumoase de la cel mai mare spital de stat din oraş, moarte mai sigură nu cred că există.

 

  Era o zi întunecată de noiembrie. Ploaia agasantă se transformase în  lapoviţă şi ninsoare. Fulgii mari făceau miting pe străzi fără să ceară aprobare de la primărie. Ningea prematur cu gândurile mele. Teiu mă aştepta trosnind nervos în bătaia vântului din toate încheieturile. Avea două lacrimi încleiate pe tulpină cam la nivelul ochilor mei. Mă pregăteam să-i spun ce am făcut la mătuşa când, cu urechea pâlnie la inima lui aud un ecou înfundat ca un scheunat ce venea parcă din Infern.  Mâzgă pe asfalt şi negură în sufletul meu. Pe trecerea de pietoni traversa civilizat după ce tocmai coborâse din autobuz, un câine maidanez maroniu deschis, lăţos şi cu urechile lăsate.  De nicăieri apăru un bolid care  lovi animalul şi pierdu controlul derapând cu viteză pe direcţia noastră. Am sărit atunci instinctiv ca dintr-un arc, în spatele teiului meu cu tulpina groasă. Câinele dispare târăndu-se chinuit, cu coada între picioare, schelălăind sinistru. Maşina turbată, cu botul un topor imens spulberă stâlpul metalic indicator oprindu-se în Teiu retezându-l. O femeie care aştepta autobuzul ocoli impactul fatal şi privi apoi nemişcată şi albă ca o statuie de marmură cu ochii spre cer. Pe portiera şifonată deschisă automat de şocul devastator abia coborî, cu faţa tumefiată un tânăr care duhnea a drojdie. Cu greu se putea ţine în picioare, dar înjura oribil şi provocator horcăind spasmodic sânge.

  - ... câinele mă-ti..Băga-mi-aş în mă-ta de copac şi în ăla care te-a pus aici... Mă f.., mă piş pe voi căcaţilor ! Ştiţi voi cine sunt eu mă ?

   Era băiatul cel mic al vrăjitoarei de la conacul portocaliu. Se făcuse mare. 

Imagini de coşmar mi se derulau prin faţa ochilor. Privirea şi auzul nu mai suportau agresiunea iar o durere completă mă cuprinse cu tremur epileptic. Mă pregăteam să îl lovesc cu disperare, cu inconştientă, dar înainte ca pumnul să plece  vindicativ, tânărul căzu  singur fără suflare. Copacul mi-a salvat atunci şi libertatea. Teiu murise pentru mine cu două secole mai devreme.

 

   Nu voiam să mor, dar nici să trăiesc. Voiam doar să dorm, un somn lung criogenic de o sută de ani şi să mă trezesc pe o planetă verde, lângă puii teiului meu şi înconjurat doar de animale, într-o pădure de tei. Aş fi privit şi un tzunami drept în ochii lui albastri, până în adânc, sau aş fi zburat liniştit fără parapantă de pe crestele înzăpezite etern ale Făgăraşului. Prea simplu, prea trist, prea banal...

 Trebuia să înfrunt fără frică viaţa. Adică să îmi duc singur crucea viu, cu pasiune, ca părintele meu până la final.

 

   A dormi nu înseamnă a trăi dar nici a muri!

Vizualizări: 39

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Urzica Gheorghe pe Noiembrie 13, 2011 la 4:44pm

O povestire cu talent spusa. Radacini care cresc in el si fac ramuri dincolo de lumea lui, incearca sa-si creeze corespondente pentru perenitate, radacinile care dor cand nu sunt a unei paduri, ci a unui singur copac. Singuratatea doare, si pana la urma asta este trauma realitatii. Dar autorul creeaza alegorii, comparatii si simboluri care sunt frumoase si sunt panaceu pentru viata unei singure radacini. Capacul care a murit, nu este inca doborat, fiindca el continua sa fie stalp, un reper, ca un simbol al vietii pentru viata. Cu pretuire.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor