Există momente în viaţă pe care nu le putem uita niciodată. Le purtăm cu noi din copilărie până la adânci bătrâneţe. Cu aceeaşi intensitate revin din negura anilor întâmplări, emoţii, chipuri de oameni care se transformă în icoane ce ne sfinţesc cu aura lor clipele speciale întru amintirea vremurilor trecute.

În fiecare primăvară, de cum începem să înaintăm în Postul Mare al Sfintelor Paşti, icoana mamei îmi aprinde candela şi veghează să nu se stingă până în noaptea sfântă când mergem să luăm lumina Învierii.

Era o femeie simplă de la munte pe care Dumnezeu o înzestrase cu tăria stâncilor, cu puterea vântului, cu sobrietatea înălţimilor, îndulcite de o tandreţe fără margini pe care o simţeai într-o întârziere a mâinii pe creştetul capului şi o privire învăluitoare, încărcată de grijă şi ocrotire. Palmele bătătorite de truda unei case pline de copii aveau atâta căldură şi siguranţă...

Nu-mi aduc aminte s-o fi auzit plângându-se vreodată de ceva. Cumpătată la vorbă şi în faptă, era înţeleaptă ca o pildă din cărţile vechi, îngălbenite de vreme. Ne povestea. Poveşti adevărate. Fără zâne şi balauri. Cu oameni adevăraţi şi întâmplări adevărate ce curgeau aidoma „învăţăturilor către fiul Teodosie”, căci toate aveau tâlcuri pe care nu ni le tălmăcea, dar lăsa să se întrevadă aprobarea, dezabrobarea, ironia sau compasiunea.

Odată, într-o primăvară, în Vinerea Mare a Paştelui, am auzit povestea zguduitor de adevărată a crucificării lui Isus cu toată suferinţa patimilor, cu toată puterea sacrificiului suprem întru salvarea omenirii. Pe vremea aceea nu exista educaţie religioasă. Dascălii noştri nu aveau voie să ne transmită astfel de cunoştinţe. Dacă mergeam la biserică riscam să fim daţi afară din şcoală, iar părinţii nostri se fereau şi tăceau ca să nu ne expună pericolelor din umbră. Religia era un subiect tabu şi totul era învăluit într-un mister întreţinut de o carte de rugăciuni ascunsă prin bibliotecă, de crucea făcută în fugă de părinţi înainte de culcare, de o icoană păstrată cu faţa în jos pe fundul unei valize. Ele ne vorbeau fără cuvinte şi clădeau împotriva tuturor interdicţiilor.

Nu eram la vârsta la care să înţeleg prea multe din cuvintele povestirii, decât înlănţuirea de fapte. Dar la un moment dat vocea mamei a început să tremure şi lacrimile au început să-i curgă pe obraz. Mama era o femeie puternică. Ar fi prea mult să spun că nu plângea niciodată. Dar când o făcea, motivul era greu. Lacrimile ei transmiteau greutatea şi însemnătatea acelor momente petrecute cu mii de ani în urmă dar atât de vii încât le povestea ca şi când le-ar fi trăit. Erau primele mele ore de religie creştină, căci le-am priceput atunci a izvorî din durerea mamei pentru suferinţele îndurate de Isus-omul pe cruce.

De-a lungul anilor, în fiecare primăvară, de cum începeam să înaintăm în Postul Mare al Sfintelor Paşti, retrăiam acele momente, iar lacrimile mamei căpătau noi semnificaţii. Ele au fost rând pe rând lacrimile singurătăţii pe drumul Golgotei, ale mântuirii prin suferinţă, ale puterii de a ierta şi a iubi necondiţionat, ale trădării în schimbul arginţilor, ale smereniei în faţa jertfei supreme a celui ce „a ales să fie om pentru a-l face pe om Dumnezeu”. Toate însă mi se păreau mult prea grave.

Târziu, după ce copiii mei au crescut şi am trăit alături de ei încercările vieţii, ele au devenit lacrimile mamei, ale oricărei mame gata în orice clipă să poarte crucea în locul fiului ei. Sau să fie câte puţin din fiecare...

Cornelia CHIFU
28 martie 2007

Vizualizări: 32

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor