Corset şi covrigi

 

Cum toate se determină reciproc îndemnându-se la trăiri interconectate pe lumea aceasta, am căutat o posibilă potrivire a două tendinţe dezvoltate concomitent care ar putea să ne releve o stare de fapt.

 

Privirea-mi e plecată dimineaţa, nu a supunere ci a somn pitit sub gene încă. Apoi, deşi dulce şi blândă pentru alţii, uneori lumina dimineţilor, aurită, îmi plange pe obraji.

În dimineaţa aceea, o număr ca fiind cea dintâi a exerciţiului observării mele, am cercetat ca de obicei florile din coşul de nuiele al florăresei din colţ, apoi am zărit femeia cu ochi blânzi care se adăpostea, până să înceapă renovarea Teatrului Foarte Mic, sub balcoanele-i străvechi. Îşi schimbase locul dar şedea ghemuită ca de obicei, acoperindu-şi cu dragoste unul dintre prietenii de-o iarnă cu o pătură scămoşată. Câinele avea aceeaşi privire şi o aceeaşi linişte locuia cele două fiinţe rugătoare. Am salutat-o marcându-i revenirea, fără să mă opresc de data aceasta, şi am încercat o înviorare printr-un salut general adresat Pieţii Universităţii, desfăcută ca o floare primind adierile unei primăveri întârziate; flămândă de maşini pe care le ademenea în vârtejul spectacolului ei matinal, piaţa se însufleţea de vuietul citadin sporit de zumzetul unor utilaje nevăzute dar ghicite după panourile înşirate zid, deocamdată ştirb, în jurul Teatrului Naţional.

O curiozitate -  mi-am spus -  zidul acesta din tablă indică intenţia înnoirii edificiului de cultură într-o societate tot mai legată de trecut. Într-o lume care, tot mai mult şi tot mai trist şi tot mai resemnat, poartă pantofii tociţi ai vremurilor de altădată, mai bune - cu capul plecat, cu graba din mers pentru a prinde un loc mai în faţă la coada pentru covrigi.

 

În pasajul de la Unirea chipurile trec unele pe lângă altele fără a se recunoaşte. Valul care se stârneşte la intervale egale de timp, odată cu sosirea câte unui tren în staţie, e o maşinărie teribilă, de neoprit. Odată angajaţi în mers, în ritm, participanţii se implică total şi nu pot ocoli nici un obstacol, nu se pot opri, nu pot redeveni umani decât pentru un scurt răgaz, pe peronul altui tren sau afară, domoliţi de aer şi lumină dar apţi pentru o nouă implicare în alte valuri gata să-i absoarbă.

 

Un punct nodal, sensibil, în pasaj e cuptorul de covrigi. Probabil e unica şansă de a rupe valul pentru că, pe lângă rămurirea direcţiei de mers, atracţia senzorială a cuptorului este determinantă. Şirul de amatori de covrigi e ordonat şi se deşiră cu repeziciune. “Doi cu susan”, “Cinci cu mac”... lipsă “Bună dimineaţa” ori “Mulţumesc” pentru eficientizarea procesului, desigur.

La rând stomacul se pregăteşte de asaltul produsului care îmbracă cu graţie  unul sau mai multe goluri. Aromele dulci ale stafidelor sunt tulburate de cele ale aluatului copt, rumen, prietenos de la primul iz, primul contact cu palma nerăbdătoare, până la ultima înghiţitură.

Cei care trec aparent indiferenţi pe lângă procesiunea tăcută probabil vor ceda tentaţiei de a se înscrie într-o alta, mai aproape de locul de muncă.

 

Nu ştiu care să fi fost motivul asocierii care se născu în mintea mea în acea primă zi a observării mele. Imaginea Teatrului înlănţuit, deşi într-un scop nobil, şi cea a şirului flămând de covrigi se organizară într-un acelaşi plan al cugetării mele. Pur accident, mi-am spus atunci.

Infirmarea a venit a doua, a treia zi când am început să compar progresul lucrărior din Piaţa Universităţii cu sporirea numărului de robiţi plăcerii de a mânca aluatul gustos crescut în jurul golurilor din covrig. 

Panourile au cuprins în două zile, ca-ntr-o centură, trupul obosit al clădirii teatrului. Din spatele lor auzeam voci fără trupuri şi zgomot metalic estompat de claxoanele maşinilor în trecere.

Coada la covrigi se încovrigă şi ea, crescând în calea valului de călători cu metroul, rupându-i ritmul, până atunci imposibil de abătut. Oamenii, furioşi, bombăneau, îşi continuau drumul, ori se aşezau şi ei la coadă.

În săptămâna care urmă, vocile fără trup croiseră corsetul din oţel, complicată ţesătură în dezvoltare continuă, strâns lipit de trupul edificiului tot mai tăcut, tot mai retras în gândurile lui.

 

M-am întrebat atunci dacă există o legătură între lucrarea subterană şi cea din lumina soarelui, între lungimea şirului de flămânzi de hrană ieftină în bani şi ieftină în calitate nutritivă şi tristeţea unui aşezământ de cultură înlănţuit.

Mi-am spus că înlănţuirea se vrea tratament cosmetic benefic în final. Totuşi, am interpretat lucrurile altfel - izolarea luminii pe care o împrăştie cu generozitate cultura în lume, pierderea contactului cu miraculoasa ei revărsare de sensibilitate se poate reduce la actul dezertării totale în faţa unei promisiuni goale de sens pe care adesea o lansează societatea pe care o construim, fără repere  -  un covrig departe de a fi săţios pentru un suflet de om.

   

Vizualizări: 32

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor