Pe vremea generaţiei ’60 era oarecum descalificant ca un critic literar să scrie numai despre valori consacrate. Fiecare comentator căuta, în cărţile citite, noutate, originalitate, prospeţime. Era un titlu de glorie să scoţi din anonimat un autor. Valeriu Cristea chiar scria cu ostentaţie despre scriitori ignoraţi pe nedrept. Şi făcea un lucru extraordinar. De ce cotă se bucura Emil Brumaru când Nicolae Manolescu scria despre el în „România literară” ? Nu-l numea Mihai Ursachi pe Brumaru, în derâdere, poetul-bulion ? Exemplele de acest fel sunt cu zecile. Dimpotrivă, erau foarte aspru taxaţi criticii care scriau numai despre autori unanim recunoscuţi. Se spunea, pe bună dreptate, că nu au simţul valorii, ceea ce, pentru un recenzent, este o obiecţie ucigătoare. Adrian Marino şi Nicolae Balotă n-au fost socotiţi niciodată critici literari propriu-zişi, ci doar universitari elevaţi şi autori de sinteze savante. Aceste reflecţii mi-au fost prilejuite de apariţia cărţii lui Tudor Cristea, „De la clasici la contemporani”, Grupul Editorial Bibliotheca-Marcona, Târgovişte, 2008. Întâmplarea face să fi parcurs, înainte de a citi cartea lui Tudor Cristea, două cronici extrem de elogioase. În ambele însă i se reproşa criticului interesul pentru autori „puţini cunoscuţi”, „de mică rezonanţă” sau de „semnificaţie locală”, scriitori despre care un critic de mare prestigiu mărturiseşte a nu fi auzit. Să fie notorietatea acelaşi lucru cu valoarea ? Las la o parte faptul că un critic este liber să scrie despre ce pofteşte, dar surpriza mea este să constat că tocmai criticii „de la centru” au complexul provinciei, în timp ce Tudor Cristea, locuitor al oraşului Găeşti, nu pare a avea nicio inhibiţie, scriind cu egală competenţă şi cu un viu interes despre Ion Neculce, Mircea Cărtărescu şi Mihai Stan. Anticipând parcă obiecţiile care i se vor face, Tudor Cristea face precizări utile într-un inteligent şi foarte bine justificat „Argument”, cu care se deschide cartea şi care ar merita citat în întregime : „Nu doar faptul că, îndeosebi în ultima vreme, preocuparea mea critică vizează, pe lângă activitatea de cronicar al literaturii prezentului, întoarcerea către cea a trecutului mai îndepărtat ori mai recent şi nici faptul că, scriind la o revistă care apare în provincie, încerc să îmbin interesul pentru orizontul literar naţional cu cel pentru literatura zonală, influenţează demersul de acum. Fiind şi autor de beletristică, eu am considerat întotdeauna activitatea de critic literar ca pe o parte a discursului meu scriitoricesc. Nu văd, cu alte cuvinte, niciun conflict între poetul, romancierul şi criticul care am fost ori sunt. Critica- am mai spus-o –este un alt fel de literatură, criticul nu este altceva decât un scriitor care vorbeşte despre cărţi, aşa cum le înţelege, le gustă şi le situează el ; este un poet sobru şi un romancier de idei.” Şi mai jos : „Pentru mine literatura este un tot, un organism viu. Operele întreţin un dialog permanent : cele de azi le vorbesc celor de ieri, celor de ieri – celor de astăzi. E rolul criticii de a le face să comunice astfel. Tot aşa, în prezent (dar şi în trecut) orizontul aşa-zicând naţional dialoghează ( sau ar trebui să dialogheze ) cu cel local. Problema este că, discutând un autor sau altul, este necesar să ne bazăm pe acelaşi standard valoric.” Trebuie să facem observaţia că afirmaţiile lui Tudor Cristea excelează prin claritate, precizie şi siguranţă a tonului. Într-adevăr, este trist că fenomenul literar naţional e fracturat în mai multe „orizonturi”, care provoacă existenţa unor „ierarhii paralele”, după cum bine remarcă Tudor Cristea, şi multă confuzie, din pricină că numeroşi critici literari nu aplică aceleaşi criterii de valoare pentru toţi creatorii şi sunt total lipsiţi de interes pentru scriitorii care nu intră în orizontul lor de interes cultural şi social. Nu înseamnă că un autor nu există, dacă n-a auzit despre el cutare sau cutare critic literar. Ideea este că Tudor Cristea ar trebui lăudat tocmai pentru ceea ce i se reproşează în mod delicat : interesul, rar astăzi, pentru scriitori aparţinând tuturor „orizonturilor” literare. El încearcă să unifice, într-un întreg coerent şi viu, ceea ce este risipit în mai multe fragmente independente. Şi reuşeşte. Oglinda spartă a literaturii de azi este refăcută, în mod firesc, şi prin efortul critic al lui Tudor Cristea.
Se ştie că Tudor Cristea este deopotrivă poet, romancier şi critic literar. Acest lucru nu se simte însă, în sensul bun, în articolele sale. Marin Sorescu, de pildă, scria nişte eseuri care uneori nu aveau nicio legătură cu opul comentat. Tudor Cristea seamănă mai degrabă, până la un punct, cu G. Călinescu şi, mai ales, cu Nicolae Manolescu, care nu amestecă lucrurile. Poate doar gustul fin şi intuiţia sigură a criticului să îl trădeze cumva pe scriitor. Nu însă şi mijloacele, Tudor Cristea scriind „frumos”, cu formulări memorabile, dar fără zorzoane şi analogii deplasate. Este o critică pură, adică fără portrete, evocări şi biografie, Tudor Cristea neagreând alexandrinismul critic. El nu încurcă niciodată planurile. Textele sale sunt cronici literare adevărate sau eseuri extraordinar de interesante, nu glose disparate pe marginea operelor. Criticul lasă doar opera să vorbească şi acest lucru sporeşte impresia de obiectivitate, de tratament egal pentru toţi scriitorii analizaţi. Dacă adăugăm simţul acut al valorii, abundenţa ideilor originale, o mobilitate care îi dă posibilitatea de a scrie, cu egală dezinvoltură, despre poezie, proză sau critică literară, argumentaţia fără cusur şi spiritul critic care-l face să nu se îmbete cu apă rece şi să afişeze o exigenţă binevenită, am surprins câteva trăsături ale tipului de critică practicată de Tudor Cristea. Dar nu pe toate. În fond, textele lui Tudor Cristea, în primul rând ele, fac ca revista „Litere” să fie o publicaţie de interes naţional. Deşi comentează autori arhicunoscuţi, criticul găseşte mereu o nouă cale de acces către inima operei, o cărare pe care n-a mai mers nimeni, dar pe care el înaintează cu siguranţă. Nu există scriitor comentat în a cărui operă Tudor Cristea să nu găsească lucruri noi, surprinzătoare, pline de miez. El pune totdeauna, cu eleganţă, lucrurile la punct, acolo unde alţii s-au hazardat în afirmaţii neconvingătoare. Are dreptate Gheorghe Grigurcu : Tudor Cristea, el, este mereu convingător. Autorul găseşte de fiecare dată formulările cele mai fericite : „Structural, poetul ( Arghezi – n. m. )era un rustic, aşadar un sămănătorist şi chiar un eminescian – adică un romantic sentimental.” Şi încă : „Arghezi nesocoteşte legea nescrisă a poeziei de până la el şi atrage în spaţiul poemului toate registrele limbii, de la graiul ţărănesc la argou şi de la limbajul religios ori filozofic-sentenţios la cel infantil. Statistic, imaginarul său e tradiţionalist. Valoric, e novator şi modern, lărgind aria poeticului, spărgând prejudecăţi şi convenţii, în afară de una singură : versul clasic. Căruia, totuşi, aliajele lexicale surprinzătoare rezultate dintr-o alchimie poetică explicită sau implicită, îi impun modulaţii noi, care marchează un stil inimitabil...” În opera lui Blaga este urmărit expresionismul, cu demonstraţii de o rară subtilitate. Tudor Cristea descoperă „un alt Labiş, poetul discret al unor tonalităţi minore, intimiste>>, elegiace, neangajate şi, mai ales, nedeturnate către tonaliatea majoră>>, militantă sau implicată în social. Un poet al melancoliilor autumnale, al dorului de iubire ritmat muzical şi sensibil, deşi cu discrete ecouri din Voiculescu sau Arghezi şi cu ceva din poza gravă şi matură, dar asumată, a lui Esenin...” Maliţiozitatea îl „prinde” pe Tudor Cristea, concluziile sale pline de răutate fiind delicioase: „ Până mai ieri, între poezia lui Adrian Păunescu şi cititor se afla un singur mare obstacol : fenomenul Păunescu >>. De curând a mai apărut unul : Cartea cărţilor de poezie.” Sau : “Traducătorul ( Constantin Frosin – n.m. ) foloseşte o bizară franceză de dicţionar, cu rezultate demne de Coana Chiriţa…. Se spune că traducerile sunt ca femeile : cele fidele nu sunt frumoase,, iar cele frumoase nu sunt fidele. A lui C. Frosin nu e nici fidelă, nici frumoasă. “ În urma fiecărei demonstraţii impecabile, concluzia cade firesc, fără pic de didacticism : “Poezie lucidă a singurătăţii fără remediu, a durerii de a fi, de a trece şi de a muri fără speranţă, creaţia Martei Petreu este, în esenţa ei, cioraniană. Dar ( cel puţin în intenţie ) fără estetica disperării >> pe care uneori comentatorii i-o atribuie lui Cioran, găsind în aceasta sensul pozitiv al viziunii sale negative, cinice şi neiertătoare.” Sau : “În asemenea versuri aflăm fulguraţia de lumină care, aidoma verdelui crud bacovian, dă sens încrâncenatei îndeletniciri a lui George Geacăr de a fixa întunericul pe o pânză neagră.”În cazul fiecărui autor trecut în sumarul volumului, Tudor Cristea are contribuţii fundamentale, dar despre unii scriitori scrie, probabil, cele mai frumoase pagini de care s-au bucurat creatorii respectivi. De exemplu, George Geacăr. Alături de Al. Cistelecan, Tudor Cristea a scris cele mai reuşite şi substanţiale pagini despre poetul târgoviştean : “Spunerea este, aşadar, mai importantă decât propriul ei obiect… Poemele sunt rodul explorărilor şi al imersiunilor… Amar, dureros, aspru, despodobit, scris, ca mai tot volumul, cum s-ar spune, cu degetele de la mâna stângă şi cu unghia pe tencuială, dar un poem.” Este admirabilă fermitatea cu care criticul taie nodul gordian în problemele controversate legate de creaţia câte unui poet mai mult sau mai puţin controversat. El temperează, cu ironie, entuziasmul cam dezarticulat al unor critici faţă de poezia lui Mihail Gălăţanu : “Mergând mai departe, dăm peste poemul ce dă titlul cărţii, colecţie de banalităţi sau de elucubraţii… Înţeleg ( deşi poetul n-o sugerează, dar ar fi mai frumos aşa ) că peste noaptea veşnică. Dar n-ar fi mai bun un blocnotes ? Tot cu două camere !... Nu-l putem contrazice pe autor, căci dovedeşte o competenţă indiscutabilă în materie de sticle plate şi de basamace… Şi totuşi, se află în carte, pe lângă atâtea şi atâtea inepţii şi câteva poeme adevărate . Sunt tentat să cred că le-a scris întâmplarea. Dar le-a semnat poetul.” Când vine vorba de Dimitrie Cantemir, Tudor Cristea este un excelent evocator al unor timpuri apuse. Povesteşte frumos, cu şart, posedând simţul dramei omeneşti dintr-o epocă dispărută. Experienţa romancierului îi este criticului de mare ajutor. De altfel, studiul despre Dimitrie Cantemir este unul dintre cele mai profunde şi mai inspirate care au fost consecrate învăţatului roman. Tudor Cristea constată faptele, le analizează, elimină prejudecăţile şi erorile, apoi propune propria interpretare, pertinentă, sprijinită pe raţionamente admirabile: “Operă greoaie, precară epic, rătăcită în amănunte fastidious prezentate, lungind nepermis monologurile personajelor, Istoria ieroglifică are numeroase pasaje remarcabile… Până la urmă, Istoria ieroglifică poate fi văzută, pe de o parte, ca un splendid eşec : al trecerii istoriei în ficţiune, care nu găseşte altă cale decât alegoria dintr-o fabulă extravagantă cu mari şi izbutite accente pamfletare, cu elemente de epopee şi chiar de roman, pigmentată de o sentenţiozitate adesea plină de savoare. Pe de alta – o tristă biruinţă a unui om de geniu cultivat în spirit sincronic, înzestrat cu talent literar, dar apărut într-o cultură prea tânără.” Tudor Cristea este un cititor atent, înarmat cu multă răbdare. El nu formulează o judecată de ansamblu decât după ce a cercetat opera respectivă în toate articulaţiile sale : “În opera lui Neculce, pusă poate în prea mare măsură în relaţie cu stilul lui Creangă, ale cărui efecte sunt reperabile la tot pasul, dar nu impun viziunea lui destinsă, lipsită de intenţii satirice, ci, dimpotrivă, instituie una pamfletară, critică şi deloc senină, marcată de un umor acid şi nu o dată corosiv, discursul cronicăresc se subiectivizează şi se lasă invadat de literatură. Ea reprezintă, din această pricină, un sfârşit şi un început.” Tudor Cristea caută noutatea chiar şi în operele vechi. Observaţiile sale, proapete, nervoase, inteligente, pline de acuitate, propun, implicit, o scară de valori. Rareori mi-a fost dat să citesc un critic literar atât de principial şi de ferm : în nicio situaţie nu face rabat de la ideea de valoare. Este aici o demnitate a criticului, rară printre comentatorii de literatură, care-l aşează pe autorul volumului „De la clasici la contemporani” printre cronicarii de prim-plan ai literaturii noastre de azi. La Kogălniceanu este separată sămânţa de neghină, validându-se ceea ce are semnificaţie literară. Paginile despre Slavici, Agârbiceanu şi Brătescu-Voineşti sunt printre cele mai dense şi mai relevante din carte. S-ar părea că Tudor Cristea are o priză foarte bună la textele prozatorilor ardeleni. Aceste comentarii, ca şi cel despre Camil Petrescu, evidenţiază faptul că , în mod evident, critica lui Tudor Cristea este una de anvergură, autorul nostru fiind capabil de sinteze ample, construite pe sisteme de idei coerente şi originale. Dacă ar trebui să situez critica lui Tudor Cristea, m-aş gândi la o filiaţie Călinescu, Manolescu, Tudor Cristea : tăietura modernă şi fină a frazei, gustul urban, elevat, preocuparea de a-i trata pe scriitori cu egală atenţie şi obiectivitate, un aplomb specific în abordarea operei, tonul peremptoriu în judecăţile critice şi o indiscutabilă imaginaţie a ideilor. Personal, îl trec pe Tudor Cristea printre criticii literari pe care îi citesc pentru ei înşişi, nu pentru autorii analizaţi. Iată cum găseşte criticul o altă modalitate de a sublinia „intelectualitatea” romanelor lui Camil Petrescu : „Dincolo de toate, personajele par, în acest roman ( Patul lui Procust – n.m.), mai mult decât în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, travestiuri ale autorului, astfel că însăşi doamna T. este, cum afirmă D. Micu, varianta lui feminină. În orice caz, el le transmite toată fervoarea lor intelectuală, vibraţia interioară, gândul filozofic, nervozitatea, amestecul de cerebralitate şi senzualitate, odată cu opţiunea pentru sinceritatea laminară >> şi pentru fraza despodobită, anticalofilă,, stendhaliană. Prin acest transfer, care nu are nimic artificial şi nu diminuează nicidecum credibilitatea personajelor sale, Camil Petrescu ridică romanul românesc pe culmi de intelectualitate ( şi, prin aceasta, de modernitate )greu de atins, fără a priva cititorul de vreunul dintre elementele de seducţie caracteristice speciei.” Cu dreaptă măsură şi cu rafinament sunt judecaţi Mircea Horia Simionescu şi Dumitru Ungureanu. Iată ce afirmă Tudor Cristea despre primul : „Un joc de maestru, aş zice din nou, şi nimic mai mult. Dacă n-ai sesiza efortul secret şi plin de dramatism de a recupera în el, dintr-un vălmăşag de fragmente pierdute, disparate, absurde, adevărul propriului trecut şi măcar o adiere a sensului vieţii.” Dumitru Ungureanu este elogiat fără rezerve : „Dumitru Ungureanu este, în cele 350 de pagini ale romanului său, un prozator pe deplin stăpân pe mijloace, posesor al unui stil plastic, variat şi riguros. Construieşte cu răbdare, matur, îşi pune în valoare lecturile şi cultura, dar şi experienţa de viaţă, se mişcă liber prin medii diverse, îşi transferă meditaţiile în eseistica subtilă a unor personaje...”Augustin Buzura este executat fără milă, dar Mircea Cărtărescu se bucură de respect şi de multă înţelegere. Opinia mea e că dincolo de valoarea indiscutabilă a autorului „Levantului”, excelent poet şi eseist, aglomerările sale descriptive, de factură romantică, fără relevanţă în plan psihologic sau măcar uman erau prăfuite încă de pe vremea lui Eminescu. E doar o chestiune de gust şi nu am motive să mă îndoiesc de priceperea şi de flerul lui Tudor Cristea. Altminteri, e o modă printre critici, la care, în mod surprinzător, se aliniază şi Tudor Cristea, ca Mircea Cărtărescu să fie privit cu o exagerată pioşenie. Având o încredere totală în verdictele lui Tudor Cristea, aş fi fost curios să aflu ce părere are el despre romanele de mahala, de coloratură periferică şi etnică, bogate oral, ale lui Radu Aldulescu.
Ajungând la capitolul dedicat criticilor, este de remarcat modul în care Tudor Cristea pune, de fiecare dată, degetul pe rană. Sunt nevoit să constat din nou că, pentru Tudor Cristea, celebritatea unor condeieri nu influenţează cu nimic evaluarea operei. La Eugen Simion este evidenţiată „o seriozitate dusă uneori până la afectare”. „În Eugen Simion s-a ascuns întotdeauna un moralist”, afirmă Tudor Cristea, exprimând un adevăr indiscutabil. Marian Popa este, pe bună dreptate, desfiinţat :”De fapt, Marian Popa este un istoric literar fără talent critic şi care nici n-a trecut prin faza cronicii literare.” Foarte bine receptat este Nicolae Manolescu căruia i se recunoaşte, în mod just, statutul de „mare critic”. În schimb este, după gustul meu, excesiv de dur cu prozele, în fond frumoase, ale aceluiaşi. Lui Mircea Mihăeş i se reproşează excesele şi faptul că suferă de unele dintre metehnele pe care le urăşte cel mai mult : obsesia „Tătucului” şi metoda stalinistă de a-i judeca pe oameni nu după opera şi viaţa lor, ci luând în evidenţă păcatele părinţilor. În sfârşit, articolul consacrat lui Patapievici este deosebit de expresiv, având un tulburător relief ideatic.
Îmi pare rău că încă n-am reuşit să-l citesc pe poetul şi romancierul Tudor Cristea. O voi face în mod sigur. Criticul însă este impresionant : n-am găsit, în cele aproape 370 de pagini ale cărţii de care mă ocup, nicio stridenţă, niciun ton fals, nicio inadvertenţă. Tudor Cristea operează ca un chirurg care extrage, cu un zâmbet ironic în colţul gurii, chiar şi cele mai înspăimântătoare tumori. „De la clasici la contemporani” este un volum excepţional de critică literară adevărată, reconfortantă prin valoare şi maturitate, care evidenţiază un talent critic ieşit din comun.



Şerban Tomşa

Vizualizări: 80

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Serban Tomsa pe Noiembrie 17, 2009 la 12:45pm
Vă mulţumesc mult pentru aprecieri. Crtica este, într-adevăr, tot creaţie . Personajele criticilor sunt operele şi autorii înşişi... Iar Tudor Cristea este un scriitor de valoare, pe nedrept lăsat într-un con de umbră. Scoate, în prezent, o revistă excelentă, "Litere", publicaţie de înaltă ţinută intelectuală şi cu colaboratori de mare prestigiu...
Comentariu publicat de ada chifor pe Noiembrie 16, 2009 la 9:25pm
un articol, la randul lui, critic de talent. imi place mult sa citesc critica literara, si ani la rand, scriind la randul meu, credeam ca asta vine din frica. din frica de cadere. citindu-va acum realizez ceva...pasiunea de literatura era de vina. critica e tot literatura, spuneti. o definitie care ar trebui aplicata asa cum o sugerati...ca lecturare si opinie subiectiva despre o carte.din pacate subiectivismul da valoare acelei lecturari.

un articol condensat dar cuprinzator. va multumesc.ada chifor

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor