Adeseori, aparenta lipsă de însemnătate a cuvintelor sfârşeşte prin a ne induce un determinism fatal: desconsiderarea ideilor înseşi pe care acestea le articulează; proces amplificat, am putea spune, chiar de o anumită inconştienţă a cititorului care, în virtutea obişnuinţei, tinde a ignora faptul că tocmai ideile, mai degrabă decât materia, exercită asupra individului şi raţiunii sale o dominaţie cu mult mai puternică şi ameninţătoare cu cât este mai subtilă şi incontrolabilă. Pretutindeni în jurul nostru, cuvintele şi, dimpreună cu acestea, ideile, angrenate în mişcarea lor haotică, ameţitoare, conturează o a doua realitate – fascinantă în egală măsură –, niciodată statică sau reversibilă, care se suprapune, cumva, peste cea materială fiind doar în aparenţă subordonată ei. S-ar putea afirma că realitatea materială, deoarece o cunoaştem într-un mod nemijlocit, este cu mult mai accesibilă şi, totodată, inteligibilă decât ar putea fi vreodată universul cuvintelor, al ideilor. Materia, în dinamica ei perpetuă, vădeşte o anumită ordine şi linearitate specifică, oferind astfel posibilitatea decriptării unor legi fizice mai mult sau mai puţin precise, universal valabile, care nu se aseamănă nicidecum cu cele care guvernează ideile. „Ideile plutesc în aer, dar plutesc neapărat după nişte legi: ideile trăiesc şi se răspândesc după nişte legi pe care noi le sesizăm cu mare dificultate (...).” (1)

În acest univers conceptual al ideilor, «realitatea» este constant supusă transformărilor, reinterpretărilor şi reordonării valorice, mişcări cauzate de anumiţi factori care rămân, de cele mai multe ori, insesizabili, neinteligibili, eludând orice încercare de a-i încadra în tipare statornice, frizând iraţionalul. Un exemplu deosebit de relevant, ce ilustrează tocmai această capacitate de reconversie treptată a unui concept sau idei până în punctul în care conţinutul rezultat ajunge chiar opusul celui iniţial – o mutaţie remarcabilă –, este episodul, poate mai puţin cunoscut, al morţii Hypatiei (anul 415 e.n.), care ar fi fost, fără îndoială, dat uitării dacă de uciderea abominabilă a acestei femei nu ar fi fost vinovaţi tocmai nişte creştini. Se spune că ea ar fi fost „«smulsă din trăsura ei, dezbrăcată la piele, târâtă până la biserică şi căsăpită de Petru Lectorul şi de o ciurtă de fanatici turbaţi şi nemiloşi: carnea i-a fost răzuită de pe oase cu cochilii de scoică ascuţite, iar membrele ei tremurătoare au fost azvârlite în foc»” (2). Se mai precizează apoi faptul că „«desfăşurarea anchetei şi pedepsirea făptaşilor au fost oprite cu ajutorul unor plocoane potrivite.»” (3)

Evaluând în prezent acest tulburător episod istoric, cu greu am putea ajunge la o concluzie exactă asupra a ceea ce i-a determinat pe indivizii cu pricina, îndoctrinaţi tocmai cu învăţăturile Noului Tesament – prin urmare, creştini –, să înfăptuiască o asemenea barbarie căreia, cu siguraţă, nu i s-ar putea oferi nicio justificare raţională. Mai mult decât atât, Biblia însăşi nu conţine niciun enunţ din care s-ar putea, cumva, deduce – pe căi raţionale – că păgânii ar trebui omorâţi cu atâta sălbăticie, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că acei creştini, doar în virtutea propriei raţiuni – independent de învăţăturile biblice –, au conchis că o asemenea crimă este nu numai îndreptăţită, ci şi necesară, de vreme ce au dus-o la îndeplinire cu atâta zel. Întrebarea, în acest caz, este următoarea: În urma căror transformări conceptuale, susceptibile de a fi rodul unei raţiuni normale, enunţul „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Marcu, Cap. 12-31) ar putea fi deformat până într-atât încât să devină o condiţionare suficientă pentru a-l ucide pe un păgân? Demn de subliniat este faptul că, în gândirea acelor creştini, cele două concepte implicate – iubirea aproapelui şi suprimarea păgânilor – pot coexista fără a se exclude. În ceea ce priveşte moartea Hypatiei, avem o singură certitudine: învăţăturile biblice nu au fost suficiente pentru a împiedica o astfel de crimă; dimpotrivă, am putea considera că, într-o anumită măsură, chiar acestea au provocat-o. Prin urmare, lectura biblică a fost, în acest caz, cu siguranţă, una eşuată – preceptele în chestiune, departe de a-l angaja pe cititor într-o experienţă a edificării, au fost denaturate în cel mai bizar mod posibil datorită, poate, unei defectuoase interpretări; urmările receptării deficitare fiind dintre cele mai nefericite. Oare Mântuitorul Însuşi, învăţându-i pe oameni să-i iubească şi pe potrivnicii lor, şi-ar fi putut închipui vreodată că învăţăceii Lui vor sfârşi prin a-i omorî? Cu siguranţă că nu. Tocmai de aceea putem afirma că universul cuvintelor, al ideilor rămâne o realitate ce pare să desfidă principiile elementare ale raţiunii, dovedindu-se a fi, întotdeauna, incontrolabil şi instabil, imprevizibil.

În cazul cuvintelor şi ideilor care compun şi dau consistenţă unui text literar, pe lângă această condiţie a impreciziei semantice, a deformărilor inevitabile ale sensului, se adaugă încă un factor care adânceşte confuzia: literaritatea. Aceasta – literaritatea – se dovedeşte a fi un concept cu atât mai neclar cu cât, în termenii anumitor cercetători, este definită tocmai ca deviaţie lingvistică, articulându-se, în urma unor diferenţe specifice de expresie – estetice –, pe fondul comunicării obişnuite, ea însăşi un proces destul de problematic. Pe lângă aceasta, literaritatea se mai remarcă şi prin faptul că deviaţia lingvistico-estetică pe care o presupune se află angajată, la rândul ei, într-un proces evolutiv, deoarece ea „nu se deosebeşte doar de norma cotidiană sincronă, ci şi de o normă poetică a precursorilor” (4) pe care ea, „ca deviaţie de la deviaţie” (5) o înlocuieşte sistematic în virtutea unei perpetue progresii.

În acest proces, critica – discursul secundar al creaţiei literare – reflectă progresul treptat al literarităţii, încercând, uneori, să identifice şi să explice tocmai acei factori care au provocat fiecare transformare estetică; multe dintre textele cărora li se atribuia în trecut un caracter inovator sunt considerate banale în prezent, iar cele de astăzi ar fi trecut drept inepţii în relaţie cu sistemele critice deja consumate. De pildă, imoralitatea care le era atribuită, cu mai bine de un secol în urmă, textelor lui Caragiale stârneşte o oarecare confuzie printre cititorii zilelor noastre, deoarece, în opera acestui scriitor, exceptând ironiile usturătoare, nu poate fi identificat niciun episod indecent care ar putea să indispună şi nicidecum o scenă erotică. Din aceasta am putea conchide că literatura evoluează, cumva, către o tot mai accentuată lipsă de moralitate, până când se va elibera cu totul de limitările impuse de un astfel de concept perimat. Totodată, este dificil de anticipat rezultatul acestei direcţii; probabil că, peste un secol de acum, se va putea scrie orice şi oricum sub adăpostul etichetei de literatură.

Astfel, contemporanii lui Caragiale, care roşeau citindu-i textele, apar în pragul secolului XXI drept o specie bizară; acel Duiliu Zamfirescu de odinioară, care, citind nuvela „O făclie de Paşte”, îşi simţea „muşchii obrazului strâmbaţi de dezgust” (6), nu poate decât să ne uimească prin sensibilitatea sa estetică excesivă. Demersul critic prin care astfel de opinii îşi găseau o justificare a devenit necorespunzător în raport cu exigenţele (?!) prezentului.

Remarcabilă este şi relatarea unui cronicar al Nopţii furtunoase, care, între altele, face următoarea menţiune: „Am văzut printre doamnele ce străluceau în loje că multe ascundeau gentila-le figură cu evantaliurile ce mânuiesc aşa frumos.” (7) Jena – un sentiment de mult uitat pe care publicul progresist, în virtutea înaltei sale concepţii estetice, caută să-l evite. Însă, faţă de piesa în chestiune, reacţia este totuşi exagerată.

Transgresând tiparele criticii, atât literaritatea cât şi iraţionalul, absurdul comunicării ating o culme a rafinamentului în opera caragialiană, articulând un stil inimitabil, pe care anumiţi cercetători îl situează în rândul precursorilor lui Eugen Ionescu. Dar cititorii nu par a fi familiarizaţi decât cu latura superficială – comică – a literaturii acestui scriitor, nereuşind să asimileze profunzimile sale, care se dovedesc a fi nu tocmai comice; de unde rezultă şi binecunoscuta prejudecată sesizată de Nicolae Manolescu: „unde nu e comic, Caragiale nu e Caragiale.” (8)

Însă Caragiale este Caragiale tocmai pentru că nu a fost doar comic.

La antipodul formei comune de receptare, constant supusă anumitor limitări, se situează opinia, întrucâtva singulară – nu şi neîntemeiată –, a lui Mircea Iorgulescu, care remarcă o anumită anxietate ce persistă în substratul acestor „comicării”, în aparenţă cât se poate de inocente: „(...) în lumea lui Caragiale eşti ispitit la tot pasul să râzi în hohote, râde şi ea, dar la rădăcina râsului se află spaima. Râzi, râzi, râzi, şi dintr-o dată, vorba unui personaj de acolo, «te-apucă groaza, monşer, groaza!»” (9). Observaţia este cât se poate de pertinentă; în ansamblul ei, opera caragialiană, satirică prin excelenţă, are o singură intenţie, raţiune pe care scriitorul o urmăreşte neabătut, nu alta decât a criticii burgheziei decadente din acea perioadă – elementul comic este, într-o anumită măsură, secundar, fiind doar mijlocul prin care scriitorul îşi realizează, de fapt, critica. Râsul dizolvant al lui Caragiale poate fi considerat drept o reacţie în faţa unei societăţi diforme, una care nu putea nicidecum să primească aceste critici râzând. Aşadar, Caragiale, asumându-şi o atitudine deloc îngăduitoare faţă de moravurile vremii – deoarece concesiile compromit –, a devenit, în scurt timp, un scriitor, cumva, paradoxal şi, desigur, controversat. Îl putem numi paradoxal, datorită faptului că operele sale, deşi valoroase, nu au primit niciodată recunoaşterea oficială care li se cuvenea – rezistenţa pe care mediul academic i-a opus-o constant a fost, fără nicio îndoială, covârşitoare.

Cea mai energică şi justă consemnare, care concentrează într-o formulă unică, de un impact remarcabil, întregul proces de marginalizare îndreptat împotriva marelui dramaturg, îi aparţine criticului literar independent Şerban Cioculescu: „Trebuie subliniat însă cu toată tăria că numai moartea lui Caragiale a înlăturat toate piedicile, pentru a-l aşeza cu toate onorurile în panteonul literaturii naţionale.” (10) Departe de a fi o exagerare, enunţul de faţă reflectă adevărul istoric care nu poate fi contestat, date care nu suportă o interpretare abuzivă: la 14 aprilie 1891 are loc „memorabila” şedinţă a Academiei unde, în pofida apărării lui Iacob Negruzzi – singurul care l-a susţinut (!) –, lucrările propuse, Comediile şi drama Năpasta, primesc votul defavorabil al lui B. P. Hasdeu, G. Sion şi Dimitrie A. Sturdza, iar astfel, din considerente mai mult politice decât literare, lui Caragiale i se refuză premiul I. Heliade Rădulescu. Voturile exprimă rezistenţa în bloc a juriului: 20 contra şi doar 3 pentru. Adversarii Junimii, printre care se număra şi B. P. Hasdeu, nu puteau să nu profite de această oportunitate pentru a lovi în prestigioasa grupare literară, găsind, totodată, o cale susceptibilă de a câştiga adeziunea, simpatia opiniei publice, imputând creaţiilor dramaturgului imoralitatea şi lipsa de patriotism – operele în chestiune ar fi fost compromise de necunoaşterea specificului naţional, care lui Caragiale i-ar fi rămas inaccesibil. În prezent, o astfel de critică s-a dovedit a fi cu totul neîntemeiată. Mai mult decât atât, specificul naţional al românilor – deja renumiţi pentru oportunismul şi flexibilitatea lor – trecea, în epocă, drept o calitate într-atât de ambiguă şi deloc măgulitoare, încât îl îndreptăţise pe cancelarul german Otto von Bismarck să afirme: „Românii nu sunt o naţiune, ci o profesie” (11), recomandând, cu tărie, pentru înfăptuirea progresului acestei societăţi, „nu construcţia de căi ferate, ci folosirea biciului”. (12) Aşadar, o naţiune suficient de decăzută, încât să i se indice folosirea biciului ca unic mijloc al edificării, nu avea cum să poată fi coborâtă mai jos de atât prin comediile domnului Caragiale. Însă niciun academician cu „ambiţ” nu s-ar fi arătat dispus să recunoască acest lucru, ci ar fi văzut o soluţie mult mai potrivită în combaterea unor opere care reflectau totuşi o realitate.

Unsprezece ani mai târziu, la data de 23 martie 1902 (1901?), istoria avea să se repete: Academia respinge volumul Momente al scriitorului, propus de Dimitrie C. Olănescu (Ascanio) pentru premiul Năsturel Herăscu. Este, într-adevăr, remarcabilă, prin persistenţa sa, ostilitatea membrilor Academiei (!); deşi cele două legitime solicitări sunt despărţite de o perioadă de timp pe care am putea să o considerăm suficientă pentru dezamorsarea acestui conflict, marele dramaturg rămâne în continuare un scriitor „ţinut la carantină”. Cumulând astfel două refuzuri vehemente, la data de 14 martie 1905, Caragiale se va stabili definitiv la Berlin. Nimic nu l-ar mai fi putut reţine în ţară. Nu mult după aceea, pe meleaguri străine, în vara anului 1912, scriitorul va înceta din viaţă.

Numai timpul va fi acel judecător imparţial care va dezvălui, treptat, decadentismul unei societăţi ce încerca să-şi ascundă diformităţile suprimând constant orice critică – şi ar fi avut, într-adevăr, nevoie de critică (!), deoarece, în periodicele vremii, printre altele, se regăsesc statistici impresionante: ziarul Naţiunea, al lui Dumitru Brătianu, estima că populaţia analfabetă a ţării ar fi reprezentat un procent de 94% (13) din totalul numărului de locuitori. Referitor la aceste discrepanţe enorme între categoriile sociale, istoricul Florin Constantiniu notează următoarele: „Fractura dintre elite şi mase e atât de profundă, încât ele apar ca două lumi între care comunicarea autentică e practic inexistentă.” (14) Însă faptul nu este întru totul surprinzător – precedentul istoric există. Pentru a vedea ruinele dintre care s-a ridicat aşa-zisa burghezie din a doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX – cea care face obiectul literaturii lui Caragiale – este necesar să privim către însemnările unui mare cărturar, boierul Dinicu Golescu, care, într-o manieră deosebit de plastică, expresivă, surprinde situaţia ţărănimii – populaţia majoritară – din perioada cuprinsă între 1824-1826. Pentru o mai bună înţelegere, amintim faptul că marele dramaturg s-a născut în anul 1852, la o distanţă de numai 26 de ani (!) faţă de cele relatate: „O! să cutremură mintea omului, când îşi va aduce aminte că făptura dumnezeirii, omenirea, fraţii noştrii, au fost câte zece aşternuţi pe pământ, cu ochii în soare şi o bârnă mare şi grea pusă pe pântecile lor, ca muşcându-i muştele şi tânţarii, nici să poată a se feri.” (15) Distinsul cărturar, o excepţie în ceea ce priveşte sinceritatea în peisajul culturii noastre, din fericire, nu cruţă niciun detaliu, dorind conservarea adevărului istoric: „Aceste nedrepte urmări şi nepomenite peste tot pământul i-au adus pe ticăloşii lăcuitori întru aşa stare, încât întrând cinevaş într-acele locuri, unde se numesc sate, nu va vedea nici biserică, nici casă, nici grajd împrejurul casei, nici car, nici bou, nici vacă, nici oaie, nici pasăre, nici pătul cu sămănăturile omului pentru hrana familii lui, şi, în scurt, nimică; ci numai nişte odăi în pământ, ce le zic bordeie, unde intrând cinevaş, nu are a vedea alt decât o gaură numai în pământ, încât poate încăpea cu nevasta şi cu copiii împrejurul vetrii, şi un coş de nuiele scos afară din faţa pământului şi lipit cu balegă.” (16)

Situaţia apăsătoare a ţărănimii, desigur, persistă. În anul 1907, după încheierea serbărilor fastuoase ale jubileului de 40 de ani de domnie a regelui Carol, „neaşteptată ca şi un seism” (17), izbucneşte marea răscoală ce avea să cuprindă întreagul teritoriu al ţării, concentrându-se mai cu seamă în Muntenia şi Oltenia. Din păcate, în ceea ce priveşte situaţia ţăranilor, urmările răscoalei – sângeros reprimată – au fost neînsemnate; limitarea temporară a exploatării nu poate fi considerată nicidecum o îmbunătăţire semnificativă. Ulterior, „moşierii şi arendaşii, reîntorşi la conacele lor, au schingiuit sau au ucis cu propriile mâini pe foştii răsculaţi.” (18) Numărul victimelor se apreciază a fi de ordinul miilor. În astfel de împrejurări, consolidarea socialismului concomitent cu ascensiunea ulterioară teoriei marxiste nu constituie nicidecum o surpriză – totul părea să o confirme, iar, în contrast cu aceasta, revendicările burgheziei, care căuta să ofere, cumva, o minimă legitimitate acestor atrocităţi, erau o minciună. Burghezia, notează Karl Marx, „a pus în locul exploatării voalate de iluzii religioase şi politice, exploatarea deschisă, neruşinată, directă şi brutală.” (19) Tocmai din această pricină burghezul – o prezenţă de dată recentă pe scena istoriei fostelor principate – devenise, în epocă, un individ paradoxal, suspus unor constrângeri ireductibile: necesitatea de a avea o morală care să-i justifice acţiunile, pe care, apoi, sistematic, o încălca.

În momentul desfăşurării acestor tulburătoare evenimente, Caragiale se afla la Berlin. Dar, în pofida distanţei, scriitorul nu va rămâne nicidecum indiferent faţă de problemele din ţară, ci va publica unul dintre cele mai cunoscute articole ale sale: „1907. Din primăvară până-n toamnă”. Succesul va fi enorm – 13 000 de exemplare vândute. Critica virulentă adresată partidelor politice, conservator şi liberal deopotrivă – de fapt, a „facţiunilor”, fiecare având nu partizani, ci „clientelă” –, atinge o intensitate rar întâlnită. Dinamica lor, observă Caragiale, este, de regulă, următoarea: „Una stă la putere şi se hrăneşte: alta aşteaptă flămânzind în opoziţie. Când cei hrăniţi au devenit impotenţi prin nutrire excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la completă famină, încep turburările de stradă…” (20)

Din melanjul atipic dintre elementele vechii societăţi agrare şi cele ale unui capitalism incipient – de import –, rezultase această burghezie, cumva, inoportună, născută prematur şi, prin urmare, ineficientă, care, în lipsa unei industrii naţionale, nu avea altă cale pentru a-şi asigura autonomia economică decât prin exploatarea claselor inferioare, impunând o fiscalitate excesivă. În acest context, literatura lui Caragiale se înscrie pe o poziţie reacţionară, fără posibilitatea de a fi asimilată socialismului ori marxismului, deşi există o anumită convergenţă a criticelor orientate constant înspre mediul burghez. Tocmai materialismul, spre care îşi îndreaptă Caragiale insistent sarcasmele, constituie un astfel de exemplu. La rândul său, Karl Marx va nota, în aceeaşi manieră cinică, în Manifestul Partidului Comunist: „Pe ce se întemeiază familia de astăzi, familia burgheză? Pe capital, pe câştigul privat.” (21) Prima traducere a acestei istorice publicaţii urma să apară abia în anul 1892 la Iaşi. Dar stafia comunismului încă nu penetrase cercurile superioare ale intelectualităţii române aflate în retard faţă de evenimentele europene. Deşi prima publicaţie periodică socialistă românească – „Socialistul” – apare în anul 1877 la Bucureşti, ea păstrează totuşi un caracter marginal.

Remarcabilă este încercarea energică a criticului C. Dobrogeanu-Gherea, care încearcă o deturnare a operelor marelui dramaturg, pentru a-l situa în rândul partizanilor socialismului: „Şi d-nul Caragiale va servi cauza noastră, fie oricât de reacţionar ar fi. Ne va sluji volens-nolens.” (22) Însă condeiul acestuia este unul pe care C. Dobrogeanu-Gherea nu l-a câştigat. Dramaturgul dezminte, cu tărie, afinităţile de acest gen: „Orice idee, părere sau sistemă, pentru mine e absolut, în sensul cel mai absolut indiferentă. (...) Ce poate să aibă valoare pentru mine este talentul, puterea cu care acea idee, părere sau sistemă, cu desăvârşire nule prin ele însele, se pot susţine şi manifesta faţă cu posibila mea iritare intelectuală.” (23)

Un scriitor nestatornic precum I. L. Caragiale este dificil de anexat vreunei grupări, indiferent de ideologia pe care aceasta şi-o revendică. Nici colaborarea sa la Junimea nu a fost scutită de anumite conflicte, care vor conduce, treptat, la ruperea definitivă – în anul 1892 – a relaţiilor cu Titu Maiorescu, gest pe care, ulterior, îl va regreta.

Aşadar, din perspectiva unor astfel de ideologii, marele dramaturg nu este recuperabil, deoarece acest „proletar al condeiului” – pentru a folosi sintagma criticului Şerban Cioculescu – niciodată nu a imprimat operelor sale un sens care ar putea fi asociat ideii luptei de clasă. Criticând burghezia, Caragiale vizează defectele, superficialitatea, incultura şi viciile, fără ca prin aceasta să urmărească o idealizare a ţăranului ori proletarului exploatat de o astfel de clasă parazitară şi incompetentă. Burghezul lui Caragiale este corupt, ineficient, imatur, incult şi lacom, însă niciodată nu putem vedea în el un asupritor, un individ odios, cu toate că, dincolo de imaginea comică pe care autorul o proiectează asupra lui, este, de fapt, cât se poate de dăunător. Prin urmare, literatura socialistă nu va putea găsi în Caragiale un sprijin, el fiind un scriitor a cărui operă poate deveni incomodă, în egală măsură, chiar şi pentru acela care încearcă, zadarnic, să o deturneze în favoarea sa.

„Înfruntarea dintre conservatori şi liberali a reprezentat conţinutul vieţii politice româneşti între 1866 şi 1918” (24), afirmă istoricul F. Constantiniu, iar, dintre cele două grupări, Caragiale a preferat ramura conservatoare. Ulterior, după publicarea faimosului articol „1907. Din primăvară până-n toamnă”, Caragiale îşi face cunoscută intenţia de a participa activ la viaţa politică, înregimentându-se în partidul conservator-democrat, sub conducerea lui Take Ionescu, susţinându-l pe acesta în campania sa electorală din 1908. Dar, cu toate acestea, „nu numai că n-a obţinut râvnitul loc în parlament, ci nici măcar n-a ajuns să figureze pe listele de candidaţi ale takiştilor, care au preferat să promoveze alte nume, prăbuşite demult în neantul uitării.” (25)

În urma lui Caragiale au rămas doar cuvintele aşternute în paginile operelor sale, fără de care literatura naţională ar fi fost mult mai searbădă.

Note:

1. Feodor Mihailovici Dostoievski, Jurnal de scriitor, Ediţia a III-a, Editura Polirom, Bucureşti 2008, pag. 649

2, 3. Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale, Humanitas, Bucureşti, 2005, pag. 383

4, 5. Heinrich F. Plett, Ştiinţa textului şi analiza de text, Editura Univers, Bucureşti 1983, pag. 149

6. I. L. Caragiale, Opere III, Nuvele, povestiri, amintiri, versuri, parodii, varia, Editura pentru Literatură, Bucureşti 1965, pag. 615

7. I. L. Caragiale în conştiinţa contemporanilor săi, Editura Minerva, Bucureşti 1990, pag. 63

8. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti 2008, pag. 431

9. Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească, 1998, pag. 11

10. Şerban Cioculescu, Caragialiana, Editura Eminescu, Bucureşti 1987, pag. 116

11, 12. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1997, pag. 239

13. I. L. Caragiale, Opere IV, Publicistică, Editura pentru Literatură, Bucureşti 1965, pag. 153

14. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1997, pag. 257

15, 16. Dinicu Golesu, Însemnare a călătoriei mele, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti 1998, pag. 83

17. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1997, pag. 257

18. Istoria României. Compendiu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1969, pag. 398

19. Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, Bucureşti 1998, pag. 13

20. I. L. Caragiale, Politice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, pag. 136

21. Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, Bucureşti 1998, pag. 28

22. I. L. Caragiale în conştiinţa contemporanilor săi, Editura Minerva, Bucureşti 1990, pag. 104

23. I. L. Caragiale, Opere IV, Publicistică, Editura pentru Literatură, Bucureşti 1965, pag. 293

24. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1997, pag. 253

25. Ştefan Cazimir, Caragiale e cu noi!, Editura Garamond, Bucureşti, pag. 18-19

Vizualizări: 46

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Daniel Ionuţ Vasile pe August 4, 2010 la 11:59am
Domnule Marin Serafim, eu accept orice critică – nu sunt un om recalcitrant, încăpăţânat. Însă, comentariile sarcastice le găsesc inutile, ineficiente. Prefer dialogul civilizat. Este mult mai constructiv.
În ceea ce priveşte fraza citată, trebuie să recunosc că pronumele personal pe care l-aţi introdus îi conferă mai multă precizie. Aşadar, o voi corecta, ar fi păcat să nu o fac.
Pentru a evita orice confuzie, menţionez faptul că eu studiez la Facultatea de Litere din Craiova – avem şi aici nişte profesori buni. Modesta mea lucrare, din păcate, nu reflectă pe deplin calitatea muncii lor.
Multă sănătate vă doresc şi spor în ceea ce faceţi.
Comentariu publicat de Daniel Ionuţ Vasile pe August 3, 2010 la 7:17pm
Domnule Serafim, cred că nu aţi citit eseul cu atenţie. Apoi, ce anume consideraţi că este greşit la fraza în chestiune?
Încercaţi şi dumneavoastră, dacă puteţi, să scrieţi un comentariu în care să nu vă insultaţi interlocutorul.
Comentariu publicat de Daniel Ionuţ Vasile pe August 3, 2010 la 1:04pm
Doamnă Verdeş Delia Tania, vă mulţumesc pentru lectură şi apreciere.
Comentariu publicat de Daniel Ionuţ Vasile pe August 3, 2010 la 12:59pm
Doamnă Amelia Mociulschi, mă bucur că aţi avut răbdarea să parcurgeţi acest material. Am citit mai demult un text de-al dumneavoastră intitulat: „Dincolo de... votcă” – un fragment deosebit. Nu pot decât să vă admir pentru o asemenea scriitură; îmi place foarte mult cum trataţi psihologia personajelor.
Comentariul pe care l-aţi postat aici merită mai multă atenţie. M-am gândit mult la episodul nefericit al Hypatiei, dar am accentuat doar problema ideologică a religiei, în care am identificat o posibilă condiţionare – o deformare a preceptelor iniţiale –, însă dumneavoastră observ că aţi decis să vă concentraţi asupra individului. Afirmaţi că ideile în sine „nu vor conduce la crimă decât pe criminal”, ceea ce este totuna cu a spune că unii oameni se nasc criminali – apoi, subliniaţi: „nu oricine poate deveni criminal chiar şi în cazul crimelor aşa zis pasionale sau bine motivate psihologic”. Din perspectiva unui creştin, acest punct de vedere este cu atât mai nesigur, deoarece atinge o altă problemă: Dacă Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa, atunci cum este posibil ca unii oameni să fie predispuşi la crimă? Aşadar, care ar putea fi, de fapt, soluţia? Condiţionarea genetică sau mediul îl transformă pe individ într-un criminal? Ori, mai degrabă, toţi aceşti factori conduc la un asemenea rezultat? Este foarte dificil să argumentăm în favoarea oricărei soluţii. Eu vă respect părerea oricare ar fi ea. Nu contest deloc faptul că anumiţi oameni ar putea avea o tendinţă către aşa ceva, dar nu pot fi sigur de acest lucru... Totuşi, printr-o bună educaţie se pot schimba multe.
Comentariu publicat de verdes delia tania pe August 3, 2010 la 11:21am
Caragiale este unul dintre scriitorii mei de suflet, cu atât mai interesant şi binevenit este materialul dvs. Mulţumiri!
Comentariu publicat de Daniel Ionuţ Vasile pe August 3, 2010 la 9:03am
Sunt de acord cu dumneavoastră, domnule Munteanu M. Caragiale s-a dorit întotdeauna un conservator, nu liberal – nu spun că n-au fost şi liberali buni. Însă, este păcat că nici aceştia nu au reuşit să-l aprecieze. Foarte puţini intelectuali adevăraţi au trăit bine în România.

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor