Criticele operei caragialiene II. Paradigma omului politic

Există, am putea spune, două feluri de întrebări: cele cărora li se poate oferi un răspuns şi altele care sunt sortite să rămână totdeauna o necunoscută. Ceea ce le desparte pe unele de celelalte nu este subiectul pe care îl implică, ci acel câmp al cunoaşterii unde presupunem că îşi află soluţia. Spre exemplu, există o distincţie sesizabilă între întrebările generale, care păstrează acea limită a contingenţei, precum: „Ce este un măr?” ori: „Câte stele se află în galaxia noastră?” şi altele de o natură diferită: „Cine ne-a creat?” sau: „Care este rostul existenţei?” Dintre acestea, cele din urmă se îndreaptă către un spaţiu nedefinit, non-contingent şi incognoscibil, răspunsul lor situându-se dincolo de sfera umană. Consecinţa repetatelor eşecuri de a le soluţiona a fost acceptarea acestor limite ale cunoaşterii – faţă de întrebările capitale ale existenţei, filosofia se află într-o continuă retragere, concentrându-se în aria imediată a materialismului. Totodată, putem vedea în această deplasare începutul unei aşa-zise perioade a maturizării, caracterizată prin refuzul de a mai tolera dominaţia conceptelor şi ideilor derivate din acel spaţiu al non-contingenţei. Spre exemplu, omul modern, confruntându-se cu problema originii sale, va fi mult mai receptiv faţă de explicaţiile pe care i le oferă teoria evoluţionismului, existând mai multe şanse să le accepte pe acestea şi să respingă vehement creaţionismul. Drept urmare, singura realitate socială eficientă care i se impune şi căreia i se subordonează – indiferent de opţiunea sa religioasă – este, desigur, cea materială: economia.

„Nebunia va fi odinioară starea normală a minţii omeneşti! Planeta noastră va fi un vast balamuc! Biata omenire! După atâta prostie, frumos sfârşit!” (1)

Însă această configurare nu a fost nicidecum una imediată. Procesul istoric al întemeierii şi instituţionalizării ulterioare a materialismului începe încă din era precreştină; el reprezintă rezultatul unor prefaceri îndelungate – sociale, economice, politice şi culturale –, care vor conduce, treptat, către o devalorizare irecuperabilă a sacrului.

Legile economiei devin legile societăţii înseşi, unde fiecărui individ îi este atribuită o anumită valoare în funcţie de eficienţa sa economică – acea capacitate de a fi productiv, util din perspectiva structurilor inerente capitalismului. Pentru a putea fi integrat, individul trebuie să producă, sub o formă sau alta, capital; imposibilitatea de a îndeplini această condiţie îl transformă într-o prezenţă excedentară, marginală şi indezirabilă. Subiectul ineficient, neproductiv nu este util societăţii; totuşi, el poate fi recuperat economic, dacă este subordonat proceselor de producţie.

Regulile unui astfel de sistem nu trebuie nicidecum să ne surprindă, deoarece au fost anticipate încă din a doua jumătate a secolului XVIII de către părintele economiei moderne, Adam Smith, care teoretiza că egoismul şi dorinţa de profit a indivizilor îi vor determina, cumva, să acţioneze în favoarea dezvoltării economice şi, implicit, a necesităţilor comunităţii – conceptul mâinii invizibile. Experienţa ne-a arătat însă că acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Egoismul capitaliştilor, departe de a aduce vreun beneficiu comunităţii, degenerase la vremea respectivă în exploatarea clasei muncitoare care, într-adevăr asuprită, avea să se îndrepte încrezătoare către comunism.

Cu toate că materialismul îşi are originile în spaţiul Greciei antice, printre filosofii presocratici, precum atomiştii Leucip şi Democrit, consolidarea acestui mod de a percepe existenţa se va produce abia către sfârşitul primei jumătăţi a secolului XIX, concomitent cu revoluţia industrială demarată în Anglia şi ascensiunea ulterioară a marxismului care trasează, cu o claritate neîntâlnită la niciunul dintre precursorii acestei doctrine, întregul curs al evoluţiei civilizaţiei, sintetizând o formulă unică:

„Istoria tuturor societăţilor de până azi este istoria luptelor de clasă.” (2)

Dincolo de aparenţa reducţionismului brutal, respingător, enunţul de faţă reprezintă, fără nicio îndoială, una dintre cele mai precise imagini ale realităţii sociale abrutizante, unde totul se câştigă prin luptă. Principiul liberei concurenţe garantează fiecărui individ doar posibilitatea participării la competiţie, dar, din păcate, nu presupune şi o egalitate a şanselor.

Însă riscul şi miza tot mai ridicată pe care astfel de conflicte perpetue o presupun, determină o anumită gestionare raţională a acestora, ce îmbracă adesea forma unor prealabile tratative prin care se caută un compromis, încercând să se păstreze dezacordurile în limitele lor teoretice. Desigur că, atunci când demersurile diplomatice eşuează, divergenţele vor fi, în final, rezolvate pe câmpul de bătălie. Însă întotdeauna a existat o intenţie comună de a implementa reformele necesare într-un mod cât mai paşnic cu putinţă. Tocmai din această cauză, politica – unicul mijloc de reconciliere al părţilor beligerante – ocupă un loc atât de important în sfera activităţilor umane, fiind una dintre cele mai necesare instituţii ale societăţii moderne. Omul politic reprezintă o treaptă superioară a civilizaţiei – el are amabilitatea să negocieze înainte de a-şi impune punctul de vedere. Iar un astfel de aspect nu trebuie nicidecum neglijat: omul politic şi, prin urmare, politica în sine nu constituie, aşa cum s-ar putea crede, o instanţă imparţială, ci, dimpotrivă, este cea mai părtinitoare cu putinţă, deoarece fiecare grupare va pleda în favoarea intereselor imediate – economice şi nu numai – ale categoriei sociale pe care o reprezintă. De regulă, politicianul îşi susţine cu tărie cauza, nu pentru că aceasta ar fi cea mai eficientă ori raţională, ci datorită faptului că reflectă propriile necesităţi.

„Domnilor! Susţineţi cineva o opinie contrară aceleia ce susţinem noi? Sunteţi turbaţi?” (3)

Însă, către începutul secolului XXI, odată cu dezvoltarea fără precedent a mijloacelor mass-media, politica, s-ar putea spune, a păşit într-o nouă eră. În ianuarie 2001, cotidianul italian La Republica publică un articol intitulat „De la joc la carnaval”, semnat de Umberto Eco – binecunoscutul scriitor, critic literar, semiotician – care, printre altele, creionează următoarea imagine a politicii actuale:

„S-a carnavalizat politica, pentru care se întrebuinţează acum îndeobşte expresia de politică-spectacol. Parlamentul fiind lipsit tot mai mult de autoritate, politica se face la televiziune, ca o confruntare de gladiatori, iar pentru a legitima un preşedinte al consiliului de miniştri, acestuia i se aranjează o întâlnire cu Miss Italia. Care, între altele, nu apare îmbrăcată ca o femeie normală (şi mai degrabă inteligentă, cum li s-a părut multora), ci în costumaţia de Miss Italia (va veni şi ziua în care preşedintele, dornic să se legitimeze, va trebui să apară deghizat în preşedinte).” (4)

Viitorul, aşa cum îl anticipează scriitorul italian, este cât se poate de macabru – acest joc al măştilor ne va conduce către ziua în care preşedintele însuşi, devenit un simplu intermediar al puterii, sa va costuma în preşedinte; el va afişa o autoritate pe care, de fapt, nu o mai deţine. Însă, cine va fi atunci adevăratul conducător?

„Dar, nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză.” (5)

Să nu ne înşelăm însă! Enunţul în chestiune nu reprezintă nicidecum doar o critică adresată politicii decadente, ci reflectă, în egală măsură, imaginea unui public degenerat, asemănător plebeilor care se înghesuiau odinioară, asudaţi şi gălăgioşi, pe băncile Colosseumului pentru a privi spectacolele degradante. Iar în zilele noastre, un preşedinte al consiliului de miniştri, pentru a se legitima, nu apare în faţa cetăţenilor alături de vreun scriitor cunoscut – un om de cultură –, deoarece acesta ar fi un gest nepopular (!), care nu ar putea câştiga adeziunea nimănui – cel puţin, nu în aceeaşi măsură precum Miss Italia. Umberto Eco descrie, pe lângă disfuncţionalităţile politicii carnavaleşti, şi un public a cărui raţiune se reduce la satisfacerea imediată a pulsiunilor instinctuale – un public cu desăvârşire materialist, care, în pofida secolelor de civilizaţie, nu îşi poate dori altceva decât pâine şi circ.

„Are publicul cap să mai citească un roman, să mai privească o pictură, să mai asculte o tragedie când nu ştie dacă d. cutare sau cutare mai rămâne sau nu la minister?” (6)

Imagini similare – la fel de respingătoare – ale publicului le consemnează şi Caragiale, descrierea sa fiind cu atât mai incomodă cu cât se referă la realitatea socială a României sfârşitului de secol XIX – perioada marilor clasici ai literaturii:

„La noi n-avem azi decât o strânsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strânsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în fiece zi, care n-are nicio nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie şi, prin urmare, în nicio împrejurare unitate de gândire şi de simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele «societate aşezată».” (7)

Carnavalescul politicii pe care Umberto Eco îl surprinde în articolul său, atribuindu-i o dată mult mai recentă, este anticipat însă cu mai bine de un secol în urmă de către I. L. Caragiale, în viziunea căruia acest concept capătă proporţii neobişnuite – scriitorul ne mărturiseşte el însuşi predispoziţia sa pentru exagerare: „Simt enorm şi văd monstruos”. Aceste cuvinte, consemnează apropiatul său, Paul Zarifopol, „lămuresc o metodă artistică” (8); formula de faţă, confirmă şi Al. Paleologu, „rezumă estetica” (9) marelui dramaturg.

Literatura lui Caragiale se articulează într-un cadru istoric conflictual: o societate predominant agrară, în care se întâlneau laolaltă feudalismul, capitalismul – insuficient dezvoltat – şi socialismul, iar asupra întregii faune pestriţe domnea cu o autoritate unanim recunoscută regele Carol I (1866-1914), care preluase tronul în urma abdicării lui Alexandru Ioan Cuza.

Primele partide politice din România s-au format abia în a doua jumătate a secolului XIX – după anul 1866, când a fost adoptată cea dintâi Constituţie a ţării –, însă acest retard va fi degrabă recuperat printr-o activitate destul de consistentă.

Cel mai important a fost: Partidul Naţional-Liberal – ţinta constantă a ironiilor lui Caragiale –, înfiinţat la data de 24 mai/5 iunie 1875, avându-l ca preşedinte pe Ion. C. Brătianu, care va guverna între 1882 şi 1883 împreună cu C. A. Rosetti, apoi singur până în 1891. El va fi urmat de fratele său, Dumitru C. Brătianu (1891-1892), şi de Dimitrie A. Sturdza, între 1892 şi 1909, unul dintre principalii detractori ai marelui dramaturg. D. A. Sturdza, prin raportul său defavorabil prezentat în şedinţa Academiei din 1891, îl împiedicase pe Caragiale să obţină un premiu meritat.

„Să răstorni balivernele răscăcărate şi apocaliptice, să combaţi apucăturile lipsite de omenie, să-ţi baţi joc de ridicul? Dar atunci vrei să ne răstorni pe noi liberalii (...).” (10)

Partidul Conservator apare formal abia la data de 3 februarie 1880, la Bucureşti. Dintre liderii săi îi amintim pe Petre P. Carp (1907-1913) şi Titu Maiorescu (1913-1914). Ulterior, la 3/16 februarie 1908, va apărea şi un Partid Conservator-Democrat sub patronajul lui Take Ionescu – el va beneficia în campania sa de sprijinul lui I. L. Caragiale.

În virtutea „necesităţii”, pe lângă acestea trei, au mai apărut, desigur, multe altele: Partidul Liberal-Democrat, Partidul Liberalilor-Sinceri, Partidul Liberalilor-Moderaţi, Partidul Constituţional, Partidul Liberal-Conservator – o formaţiune politică destul de bizară, care „se scălda deopotrivă în ape conservatoare şi liberale” (11) –, Partidul Naţionalist-Democrat şi Partidul Democraţiei-Naţionale (?!), Partidul Democrat-Radical, Partida Ţărănească, Partidul Ţărănesc şi, desigur, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, înfiinţat la 31 martie/12 aprilie 1893, dintre ai cărui conducători îl amintim pe cunoscutul critic Constantin Dobrogeanu-Gherea, bun prieten al marelui dramaturg. Rămâne doar să ne închipuim cum în această cumplită dezordine bântuiau năuci, în absenţa oricărei convingeri sau idei diriguitoare, „rumânii imparţiali”, „în toate Camerele, cu toate partidele”, căutându-şi „coledzii”, migrând oriunde-i purta interesul de moment – „luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă...” [sic]. Această neobişnuită proliferare a speciei politice nu avea să rămână neobservată: „Se înţelege că nu se poate face nici ştiinţă, nici artă cumsecade în ţara asta; care va să zică, numai politică!” (12), notează Caragiale.

Împrejurările inedite i-au furnizat dramaturgului un foarte bogat material sociologic. Din pricina acestui fapt, lucrările sale au totodată o deosebită valoare istorică, oferindu-ne poate cea mai amplă imagine – deşi caricaturală – a societăţii româneşti din acea perioadă: ţărani, burghezi inculţi, diverşi diletanţi, nepoţei şi bunicuţe, ofiţeri mucaliţi, studenţi, jurnalişti, funcţionari corupţi, avocaţi şi politicieni demagogi, precum şi anumite personaje inclasabile, unice în literatura noastră – Mitică, amicul X..., Moftangiul şi Moftangioaica –, reproducându-le micile slăbiciuni şi viciile în instantanee de o precizie aproape fotografică. Cu toate că distinsul profesor Pompiliu Eliade (ulterior director al Teatrului Naţional) a subapreciat-o, considerând-o perisabilă datorită categoriei tranzitorii – mica burghezie – asupra căreia a insistat dramaturgul, opera caragialiană impresionează tocmai prin diversitatea sa nemaiîntâlnită, dovedindu-se cu atât mai preţioasă cu cât, asemeni bucăţilor de chihlimbar ce păstrează milenii de-a rândul micile insecte, ea conservă elemente ale societăţii care, altminteri, ar fi rămas iremediabil pierdute.

„Literatura este, precum cu drept cuvânt s-a spus, sora mai mare a Politicei” (13), afirmase Caragiale într-un articol intitulat „Literatura şi Politica”, însă generaţiile următoare, din păcate, aveau să uite acest adevăr exprimat cu atâta claritate: literatura a fost şi va fi întotdeauna superioară politicii.

Valoarea unui scriitor nu va fi cu nimic scăzută de lipsa convingerilor politice, însă politicianul, fără o minimă cunoaştere a literaturii, poate fi numit incult.

Personajele dramaturgului se află angrenate într-un perpetuu dialog, observă Mircea Iorgulescu – „ocupaţia cea mai răspândită în lumea lui Caragiale e statul de vorbă” (14); „în această lume, nimic nu valorează cât o conversaţie, deşi orice conversaţie nu valorează nici doi bani.” (15) Caragiale nu îngăduie cu niciun chip acele momente de introspecţie în care firul narativ l-ar putea conduce pe cititor către lumea interioară a Miţei Baston sau, poate, Efimiţei ori a lui Caţavencu, Trahanache sau Farfuridi; astfel de fiinţe sunt, în aparenţă, prea banale ori primitive, pentru a crea iluzia unei atare profunzimi. De altfel, satira nici nu reclamă un studiu mai pătrunzător al caracterului, care, prin excesivitatea detaliilor, ar putea conduce la anularea comicului. O astfel de incursiune inoportună scriitorul, desigur, o evită, o interzice cu desăvârşire.

Departe de a fi un introvertit, omul caragialian este totuşi un gen problematic, dificil de clasificat – o fiinţă care încearcă să-şi disimuleze angoasa vorbind, trăncănind, discutând orice pentru a acoperi un vid interior. Acest om posedă o identitate minimală şi, cu toate acestea, deosebit de eficientă, redusă la câteva trăsături ferme, expresive şi inconfundabile; acest procedeu conduce totodată către un anumit schematism al caracterelor. Toate elementele care îi conturează acea personalitate distinctă se păstrează cu stricteţe în limita manifestării lor exterioare: un nume care sugerează anumite deficienţe ale caracterului – Edgar Bostandaki, Lache, Gudurău, Leonică, Agamemnon Dandanache, vechi „luptător” de la ’48 – sau diferite ticuri verbale: „curat murdar”, „curat ca un câine”, „aveţi puţintică răbdare!”, „care va să zică”, „dacă pot pentru ca să...”. Însă, aceste limitări nu reprezintă altceva decât exigenţele genului satiric.

„O eroare curentă, când îl citim pe Caragiale sau când îi auzim pe actori rostindu-i replicile – notează Nicolae Manolescu –, este de a nu acorda atenţie conţinutului acestora. Expresivitatea e aşa de puternică încât asurzeşte mesajul.” (16) Într-adevăr, atât cuvintele deformate şi ridicole, cât şi dialogul care se deplasează treptat către absurd sunt suficient de captivante în sine pentru a estompa gravitatea actelor nelegitime; atenţia cititorului se concentrează mai degrabă asupra elementelor de limbaj, fără a mai observa că dincolo de astfel de efecte atent studiate se ascund personaje de o moralitate mai mult decât îndoielnică, pe care, altminteri, le-am putea dispreţui.

„În lumea lui Caragiale falsul şi ilicitul capătă autoritate şi sunt autorizate de autorităţile înseşi, convieţuirea în ilegalism şi fraudulos constituind un puternic factor de unitate colectivă şi de armonie socială.” (17) Corupţia devine un mod de viaţă, un mediu care generează indivizi atipici, incapabili de a-şi conştientiza decăderea – imoralitatea este tocmai acel factor care asigură coeziunea grupului. Atâta timp cât toţi sunt culpabili şi compromişi, nu poate exista dezbinare sau critică, ci o uniformă şi binevenită „înţelegere reciprocă”; nimeni nu poate arunca piatra.

De pildă, în comedia O scrisoare pierdută, exprimarea defectuoasă a lui Ghiţă Pristanda – poliţistul corupt, declasat –, datorită comicului pe care-l stârneşte, îi conferă acestuia o imagine mai degrabă pozitivă; el pare a fi un individ destul de inofensiv – un biet instrument, el însuşi o victimă a împrejurărilor: „famelie mare... renumeraţie după buget mică...” (18) –, într-atât de naiv şi inconştient, încât numai un om deosebit de scrupulos l-ar putea învinovăţi. Şi totuşi Pristanda este, fără îndoială, un ins dăunător, capabil de multe mârşăvii:

„O făcurăm şi p-asta... şi tot degeaba. Am pus mâna pe d. Caţavencu... Când am asmuţit băieţii de l-a umflat, striga cât putea: «Protestez în numele Constituţiei! Asta e violare de domiciliu!» – Zic: «Curat violare de domiciliu! da’ umflaţi-l!» Şi l-au umflat. L-am turnat la hârdăul lui Petrache. M-am întors cu birja acasă la el, am căutat prin toate colţişoarele, am ridicat duşumelele, am destupat urloaiele sobii, am scobit crăpăturile zidului: peste putinţă să dau de scrisoare. M-am întors la poliţie, l-am scotocit prin buzunare, peste tot: nu e şi nu e. L-am ameninţat că am poruncă de la conul Fănică să-l chinuiesc ca pe hoţii de cai...” (19)

Personajele caragialiene alcătuiesc o lume a cărei primă caracteristică este vitalitatea debordantă, excesivă, cuprinsă parcă de un adevărat delir verbal; o lume în care se vorbeşte oricum – vulgar sau afectat, insinuant, cu înflăcărare ori indiferent; cu oricine şi oriunde – îndeosebi prin berării şi cafenele –, dar nu despre orice, căci gândurile indivizilor se îndreaptă obsesiv către un singur lucru: politica – „spiritul public se agită asupra atâtor şi atâtor cestiuni, toate «vitale, a căror dezlegare nu mai poate suferi întârziere».” (20)

Pentru omul caragialian politica este, după caz, fie o profesie – exercitată întotdeauna cu o desăvârşită incompetenţă –, fie o pasiune irepresibilă; ea constituie centrul în jurul căruia gravitează, pradă delirului lor specific, aceste fiinţe incapabile, care încearcă să-şi uite propria nimicnicie ameţindu-se cu bere, idei măreţe, „cestiuni importante” şi propriile cuvinte. Politica este opiumul micului burghez.

Omul politic caragialian devine purtătorul unei anomalii de ordin ideologic, pe care nu pare a o sesiza; el acţionează sistematic împotriva unicului său principiu: patriotismul – afişat în modul cel mai ostentativ, dar reductibil, în esenţă, la necesitatea de a parveni; dobândirea unei funcţii, căpătuiala sunt singurul său deziderat. De fapt, politicianul, în pofida vehemenţei discursurilor sale entuziaste, înflăcărate, dar incoerente şi ridicole, nu ar putea fi capabil nici de cel mai neînsemnat sacrificiu pentru înfăptuirea binelui comun – tocmai prezenţa sa împovărătoare aduce serioase prejudicii comunităţii, care trebuie să susţină un astfel de individ inutil şi duplicitar. Devotamentul său faţă de popor, ale cărui interese pretinde a le sluji, este cât se poate de abstract, pur teoretic – aşa-zisul patriotism, etalat în orice împrejurare, constituie rezultatul unui bizar proces de mimetism: omul politic îşi construieşte imaginea cea mai eficientă pentru a se integra cu succes într-un grup – partid politic – al cărui scop nu este altul decât guvernarea. Însă, condiţia sa de bun cetăţean, interesat în primul rând de progresul şi bunăstarea „ţărişoarei” lui, reprezintă doar una dintre măştile pe care acest parazit şi le confecţionează pentru a putea supravieţui – în lupta pentru existenţă, patritotismul devine acel instrument care, folosit cu îndemânare, poate prilejui ascensiunea în societate. Apoi, întreaga formaţiune politică alcătuită din astfel de indivizi încearcă să se legitimeze, cumva, în faţa cetăţenilor al căror acord trebuie să îl obţină. Numai guvernând grupul îşi poate asigura existenţa economică; bineînţeles, fiind o categorie neproductivă, politicienii apelează la bugetul de stat – banii publici, impersonali –, din care fiecare dintre ei, după nevoi, poate sustrage câte ceva fără a păgubi pe „nimeni”.

Totuşi, din mizeria, exploatarea fără seamăn a ţăranilor „a rezultat şi luxul nechibzuit al proprietarilor, şi înavuţirea nemăsurată a arendaşilor, şi câştigurile enorme ale Băncilor, şi bacşişurile administraţiei publice şi, mai încă, ridicarea mereu crescândă a veniturilor Statului” (21), afirmă Caragiale în cunoscutul său articol „1907. Din primăvară până-n toamnă”.

Lipsa de coerenţă, verticalitate şi ipocrizia capătă o valoare paradigmatică, devenind trăsăturile definitorii ale fiecărui exemplar al speciei politice, căreia dramaturgul îi dezminte cu tărie orice motivaţie dezinteresată, nobilă – clasa politică este una eminamente parazitară.

Caragiale nu a dezavuat determinarea pur materialistă a politicianului doar în operele sale dramatice, unde această deficienţă ar putea fi rodul exagerării comice, ci şi în articolele sale politice cele mai cunoscute, unde critica sa este mult mai severă:

„Împărţită în două bande, ce se numesc cu pretenţie «istorice» – liberal şi conservator –, bande mai nesocotite decât nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenie, fără frică de Dumnezeu – această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aci democratice.” (22)

Politicianul, aşa cum îl creionează Caragiale în acest citat, este nici mai mult, nici mai puţin decât un bandit, dar unul care a conceput cel mai eficient mjiloc de a jefui: guvernarea – care devine astfel o formă superioară de jaf organizat. Tocmai de aceea alegătorul, cetăţeanul, fie el turmentat sau nu, ştie că votul, alegerea sa nu mai este una autentică, deoarece nu poate schimba nimic: între un bandit sau altul, liberal ori conservator, roşu sau alb, nu există nicio diferenţă.

„Eu... pentru cine votez?” (23) – întreabă cetăţeanul nedumerit.

Caragiale a imortalizat această tagmă infamă a politicienilor, care, fiind constrânşi să existe numai prin minciună, trădare şi compromisuri, regresează, treptat, către o stare primitivă, informă a intelectului, caracterizată printr-o dezagregare irecuperabilă a structurilor raţionale – în acest stadiu avansat al degradării, funcţionarea lor pare a fi cu totul haotică. Discursul omului politic caragialian relevă o impresionantă capacitate de a articula enunţuri cu desăvârşire incoerente; dezordinea verbală reflectă o gândire aflată în derivă:

„Atunci, iată ce zic eu, şi împreună cu mine (începe să se înece) trebuie să se [sic] zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază la extremitate (se îneacă mereu), adică vreau să zic, da, ca să fie moderaţi... adică nu exageraţiuni!... Într-o chestiune politică... şi care, de la care atrârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării... să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte... (se încurcă, asudă şi înghite) încât vine aci ocazia să întrebăm pentru ce? da... pentru ce?... Dacă Europa... să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor... şi... idei subversive... (asudă şi se rătăceşte din ce în ce) şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orce ocaziuni solemne a dat probe de tact... vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România... (cu tărie) ţara în sfârşit... cu bun simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă... (se încurcă şi asudă mai tare) precum, – daţi-mi voie – (se şterge) precum la 21, daţi-mi voie (se şterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94, şi eţetera, întru cât ne priveşte... pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă!” (24) – în acest fel perorează Tache Farfuridi, care, atâta cât se poate înţelege din discursul său aberant, argumentează în favoarea grupării conservatoare.

Candidatul „grupului tânăr, inteligent şi independent”, Nae Caţavencu – adeptul ideilor liberale –, „ultra-progresist” şi „liber-schimbist” (?!) îi este întrucâtva superior lui Farfuridi din punctul de vedere al logicii frazelor, dar, cu siguranţă, la fel de corupt sub aspect moral:

„Domnilor!... Onorabililor concetăţeni!... Fraţilor!... (plânsul îl îneacă.) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune şi eu... (plânsul îl îneacă mai tare.)... Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne... (de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc... la ţărişoara mea... (plânsul l-a biruit de tot) la România... (plânge. Aplauze în grup.)... la fericirea ei!... (acelaşi joc de amândouă părţile)... la progresul ei! (asemenea crescendo)... la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare.)” (25)

Acest joc absurd nu încetează niciodată; el constituie însuşi modul de viaţă al clasei politice a cărei dominaţie se menţine prin perpetuarea eficientă a minciunii. Mimetismul devine singura modalitate de supravieţuire a omului politic: el trebuie să creeze o anumită iluzie a utilităţii sale – având o existenţă parazitară, el caută să imite trăsăturile individului productiv. Însă, pentru omul politic nu este suficientă acea condiţie a identităţii şi egalităţii; dezideratul său implică mai mult decât atât: el nu doreşte să fie totuna cu individul productiv – aceasta reprezintă doar o treaptă intermediară a procesului –, scopul lui este să-l domine, să-l stăpânească, să-l determine să lucreze în favoarea sa. Şi va reuşi într-adevăr acest lucru prelucrând, deformând ideile şi reprezentările clasei productive până în punctul în care membrii acestei categorii ajung să-l considere o necesitate – abia atunci obiectivul său este îndeplinit.

În momentul în care cetăţenii vor vedea în omul politic principala sursă a stabilităţii sistemului social, aservirea lor va fi deplină.

„«Un despot imbecil îi poate constrânge pe sclavi cu lanţuri de fier; însă un veritabil om politic îi leagă mult mai trainic cu lanţul propriilor lor idei; el leagă un capăt de planul fix al raţiunii; legătură cu atât mai temeinică cu cât nu ştim din ce anume se compune şi o credem a fi opera noastră; disperarea şi timpul rod lanţurile de fier şi de oţel, dar nu au nicio putere asupra conexiunilor de idei obişnuite, nu reuşeşte decât să le strângă şi mai tare; iar pe fibrele cele moi ale creierului stau temeliile de nezdruncinat ale celor mai solide Imperii.»” (26), notează J. M. Servan.

Literatura lui I. L. Caragiale reprezintă o afirmare a lucidităţii. Dramaturgul demontează cu o impresionantă abilitate vastul eşafodaj clădit prin minciunile omului politic, pentru a descoperi că, dincolo de frazele ademenitoare, elucubrante, se ascunde, de fapt, o fiinţă parazitară care, folosindu-se de cele mai abjecte mijloace, luptă cu încrâncenare pentru propria supravieţuire. Caragiale vede adevărata natură a omului politic şi îl persiflează, râde în faţa acestei reprezentaţii penibile arătându-le şi celorlalţi specimenul ridicol: departe de a fi un patriot, politicianul este o plagă a societăţii. Pentru acest actor nu există viaţă în afara scenei politice, de aceea el îşi concentrează întreaga artă pentru a-şi juca rolul cât mai credibil, iar râsetele spectatorilor sunt indiciul, dovada că nu a reuşit.

Note:

1. I. L. Caragiale, Opere III, Nuvele, povestiri, amintiri, versuri, parodii, varia, Editura pentru Literatură, Bucureşti 1962, Ediţie critică de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin, pag. 383

2. Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, Bucureşti 1998, pag. 10

3. I. L. Caragiale, Momente, schiţe, notiţe critice, Editura Minerva, Bucureşti 1983, pag. 59

4. Umberto Eco, Înainte ca racul, Editura Rao, Bucureşti 2007, De la joc la carnaval, Pag. 92-93

5. I. L. Caragiale, Momente, schiţe, notiţe critice, Editura Minerva, Bucureşti 1983, pag. 326

6. I. L. Caragiale, Opere IV, Publicistică, Editura pentru Literatură, Bucureşti 1965, Ediţie critică de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin, pag. 73

7. I. L. Caragiale, Opere IV, Publicistică, Editura pentru Literatură, Bucureşti 1965, Ediţie critică de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin, pag. 72

8. Paul Zarifopol, Pentru arta literară I, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1997, Publicul şi arta lui Caragiale, pag. 191

9. Spiritul şi litera: Încercări de pseudocritică, Alexandru Paleologu, Editura Cartea Românească, Ediţia a II-a, Bucureşti 2007, pag. 68

10. I. L. Caragiale, Politice, Ediţie îngrijită de Traian Vedinaş, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2000, pag. 84

11. Istoria Românilor, Vol. VII, Tom II, De la independenţă la Marea Unire (1878-1918), Coordonator: Acad. Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2003, pag. 160

12. I. L. Caragiale, Opere IV, Publicistică, Editura pentru Literatură, Bucureşti 1965, Ediţie critică de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin, pag. 75

13. I. L. Caragiale, Politice, Ediţie îngrijită de Traian Vedinaş, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2000, pag. 170

14. Iorgulescu Mircea, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească, 1998, pag. 25

15. Iorgulescu Mircea, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească, 1998, pag. 29

16. Manolescu Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti 2008, pag. 426

17. Iorgulescu Mircea, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească, 1998, pag. 47

18. I. L. Caragiale, Opere, Teatru, Ediţie de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1997, pag. 103

19. I. L. Caragiale, Opere, Teatru, Ediţie de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1997, pag. 140

20. I. L. Caragiale, Momente, schiţe, notiţe critice, Editura Minerva, Bucureşti 1983, pag. 83

21. I. L. Caragiale, Politice, Ediţie îngrijită de Traian Vedinaş, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2000, pag. 135

22. I. L. Caragiale, Politice, Ediţie îngrijită de Traian Vedinaş, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2000, pag. 139

23. I. L. Caragiale, Opere, Teatru, Ediţie de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1997, pag. 158

24. I. L. Caragiale, Opere, Teatru, Ediţie de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1997, pag. 173-174

25. I. L. Caragiale, Opere, Teatru, Ediţie de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1997, pag. 184

26. Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Editura Humanitas, Bucureşti 1997, pag. 158 – J. M. Servan, Discours sur l’administration de la justice criminelle, 1767

Vizualizări: 58

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Daniel Ionuţ Vasile pe Septembrie 26, 2010 la 11:00pm
Domnule Anton, am cercetat; aveţi dreptate, în perioada aceea socialismul reprezenta totuşi o mişcare mult prea firavă pentru a putea fi considerată un fundament suficient al viitorului comunism – aşadar, am corectat fraza în chestiune:
„Literatura lui Caragiale se articulează într-un cadru istoric conflictual: o societate predominant agrară, în care se întâlneau laolaltă feudalismul, capitalismul – insuficient dezvoltat – şi socialismul, iar asupra întregii faune pestriţe domnea cu o autoritate unanim recunoscută regele Carol I (1866-1914), care preluase tronul în urma abdicării lui Alexandru Ioan Cuza.” – sper să fie în regulă acum. Trebuie să găsesc neapărat şi cărţile recomandate de dumneavoastră.
Comentariu publicat de Daniel Ionuţ Vasile pe Septembrie 26, 2010 la 4:10pm
Domnule Anton, mă bucur că v-aţi făcut timp şi pentru modestul meu eseu, care, într-adevăr, ar mai putea fi revizuit – chestiunile de ideologie constituie întotdeauna un subiect dificil; alţii au ajuns chiar să le evite cu totul. Foarte folositoare sunt recomandările dumneavoastră; le voi căuta negreşit – Caragialiana am citit-o, Şerban Cioculescu fiind unul dintre preferaţii mei. M-a impresionat însă Garabet Ibrăileanu, care nu apare în eseul de faţă, dar îl voi include în următorul. De fapt, aceste eseuri reprezintă nişte studii în vederea elaborării lucrării mele de licenţă; le-am postat tocmai pentru a afla şi părerea unor oameni cu mai multă experienţă, astfel voi reuşi să îndrept eventualele erori în timp util. Să înţeleg că dumneavoastră excludeţi faptul ca primele elemente socialiste apărute la noi (C. D. Gherea – în primul rând –, N. Codreanu, fraţii Nădejde ş. a. – ne referim, desigur, la cei contemporani lui Caragiale), din care se va coagula, în 1893, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, să poată constitui „baza viitorului comunism”? În calitatea lor de precursori să nu aibă chiar nicio semnificaţie?
Sunt de acord însă cu afirmaţia dumneavoatră: „comunismul nu s-a constituit pe solul românesc”, deoarece nici nu avea cum în lipsa unui proletariat.
„A accepta ideea expusă înseamnă a accepta implicit pre-existenţa unui comunism românesc ceea ce este absolut ireal.” – afirmaţia dumneavoatră atribuie enunţului meu un sens pe care nu şi-l asumă; nu am postulat nicăieri „pre-existenţa unui comunism românesc”, ci am spus că existau, după cum puteţi vedea, anumite elemente ale socialismului care au deschis, cele dintâi, drumul acestei mişcări. Nu aş vrea să mă bănuiţi de vreo „argumentaţie sofistă” în acest punct, dar acelea sunt date istorice pe care le poate verifica oricine în volumul de istorie al Academiei, ediţia din 2003. Oricum, observaţiile dumneavoastră îmi vor fi foarte folositoare. Cred că o să ne înţelegem destul de bine.
Multă sănătate vă doresc.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor