Vasile Baghiu este unul dintre cei mai importanţi scriitori nouăzecişti. Format în plin postmodernism, el refuză să experimenteze modelele colegilor de generaţie, inventează o poezie evazionistă pe care o numeşte „himerism”, un mod propriu de a se izola de realitatea apăsătoare a sfârşitului unei lumi căreia, iată, nu putem spune că i-a urmat una mai bună, dar asta-i altă poveste. Poezia himerică, în care un erou liric numit Himerus Altus rătăcea (şi încă mai rătăceşte!) pe mapamond contemplând condiţia umană la graniţa dintre milenii, inventând pentru acest lucru o lume paralelă, cum observa Ana Blandiana, l-a singularizat încă de la debut pe Vasile Baghiu şi, în ciuda efortului său de a crea un curent, a rămas doar cu doi-trei discipoli, şi aceia mai mult declarativi. În proză refuză de asemenea modelele postdecembriste, refuză mizerabilismul, trivialul, terifiantul, expresiile licenţioase, chiar pornografia, care invadaseră literatura scăpată de sub cenzură, ba chiar abordează o temă inexistentă la alţi confraţi, boala, într-un roman de mare subtilitate, „Ospiciul”. Când apăreau sute de „memorii” mai mult sau mai puţin inventate, când prolifera o literatură vituperantă despre „epoca de aur”, un fel  de realism socialist invers, ori sute de cărţi erotice, ca o defulare după anii de pudibonderie comunistă, Vasile Baghiu nu se simte atras de temele cu succes la publicul contemporan, el transcrie doar un caiet scris de tatăl său în anii şaizeci, cu memorii autentice, nu inventate, din prizonieratul siberian.

         Al doilea roman publicat de Vasile Baghiu recent la Editura „Polirom”, „Planuri de viaţă”, este tot atât de original ca tot ce a scris până acum. Etalând de data asta o scriitură simplă, aparent frivolă, colocvială,  autorul abordează teme de mare profunzime, pe care le face accesibile cititorilor de tot felul.

         Originalitatea romanului începe cu felul în care este conceput cronotopul. Dacă un mare scriitor şi filosof vedea trei moduri de a percepe timpul: timpul havuz, care curge în viitor, timpul fluviu, care curge în prezent şi timpul cascadă, care curge în trecut, Vasile Baghiu inventează o altă metaforă pentru timp: ascensorul! Iată cum vede el că pot fi situate în timp şi spaţiu personajele sale, întâmplările, nu şi planurile (despre „planuri de viaţă” vom vorbi mai încolo): „Timpul tatălui s-a oprit aici. Vili are sentimentul că timpul nu curge pe orizontală, ci pe verticală, că ei toţi sunt prinşi în acest fluid care circulă cu mai multe lifturi în sus şi în jos. El se plimbă cu liftul lui, sora lui, Carmen, cu liftul ei. Se întâlnesc uneori şi îşi fac semne cu mâna. Sunt lifturi din material transparent, ca la aeroport. Tatăl are şi el un lift. Vili îl vede – cu pălărie – cum urcă în timp ce el coboară. Apasă pe butoane, se joacă. Coboară şi urcă după cum au chef. Distracţia e în toi. Îi vede în câte un lift şi pe copiii lui, Irina şi Matei. Soţia lui, Diana, tocmai coboară, distrându-se. Când va urca, iar el va coborî, o va vedea din nou. Toţi se distrează. Se joacă de-adevăratelea cu lifturile. Aceasta este cea mai bună distracţie pe care o pot avea. Fără trecut, fără viitor. Numai prezent, ca un anotimp etern, neschimbător. Ca o zi fără seară, fără noapte, fără dimineaţă.”(p. 100).

         Cu această viziune asupra spaţiului şi a timpului, autorul construieşte o structură epică browniană, în care personajele se mişcă dezinvolt din Canada până în Australia, din Suedia în Italia, trec prin Anglia, Franţa, Elveţia, poposesc mai mult în România sau Germania, întâmplările se petrec în Siberia de după război, când Vili încă nu era născut, în anii comunismului, sau în prezent.

Vasile Baghiu îşi urmăreşte eroul, pe Vili Barna, un psiholog care este şi scriitor, în timpul celor patru luni de rezidenţă oferite de o fundaţie germană pentru a-şi redacta studiul său despre influenţa stării psihice a oamenilor asupra plantelor. Această ieşire de patru luni din România este pentru Vili o experienţă fascinantă, un prilej de a compara imaginea din mintea lui despre „afară” şi realitate. Primul său zbor cu avionul, contactul cu o lume cosmopolită, senzaţia că participă la un joc cu oameni mari „cum este viaţa foarte adesea” (p.14), apoi deziluzia care însoţeşte de cele mai multe ori contactul său cu Occidentul pe care îl visa când, în ţară fiind, făcea planuri de emigrare, toate acestea reprezintă fundalul pe care imaginaţia febrilă a psihologului scriitor ţese, într-un fascinant joc narativ, sute de întâmplări care formează o imagine a vieţii însăşi.

De la arta experimentală, politica în România şi în occident, viaţa de zi cu zi, în România sau în reşedinţa de lângă Köln, problema fericirii, sau a relaţiei cu Dumnezeu, viaţa în infernul gulagului sovietic, până la bucuria de a trăi într-o familie iubitoare, autorul abordează teme foarte diverse pe care Vili Barna le trăieşte în garsoniera din reşedinţa germană, fie scriind, fie plimbându-se cu bicicleta, sau navigând pe internet, fie transcriind pe calculator caietul cu însemnările tatălui său despre captivitatea siberiană. Avionul, automobilul, internetul comprimă spaţiul şi timpul: Vili Barna conversează cu prieteni din Canada sau Australia prin internet, merge cu automobilul în Italia sau  la ţară, unde trăieşte mama lui, este prezent în lumea foarte diversă a unei Europe unde România este o insulă de bucurie spirituală, cu toate decepţiile provocate de politica intrată pe mâna deşeurilor comunismului, trăieşte intens atât în spaţiul real, cât şi mai ales în spaţiul virtual. „Simte uneori că ar avea lucruri importante de spus, păreri ale lui despre ce se întâmplă în lume în zilele noastre, de exemplu,  dar se teme că nu interesează pe nimeni. Păreri găseşti în ziare câte vrei. Mai bine se limitează la ce li se întâmplă lui şi familiei lui, acum şi în trecut, acum şi în viitor. Este o limitare plăcută.”(p.198). Prezentul devine continuu, tot ce-a fost ori o să fie, în prezent le-avem pe toate, deci planurile sunt inutile. „Planuri de viaţă” fac aproape toate personajele, chiar şi Tatăl, prizonier în Siberia, supravieţuind în condiţii infernale, îşi face „planuri de viaţă”! Sintagma care dă titlu romanului am întâlnit-o de cel puţin zece ori, dar nici un „plan de viaţă” nu se realizează, autorul evită chiar să ne spună care sunt acele „planuri”. De aici nu trebuie să tragem concluzia că romanul adună un şir de eşecuri. Nu, e vorba doar despre faptul că omul trebuie să-şi trăiască viaţa aşa cum i-a dat-o Dumnezeu, care nu ţine cont de „planurile noastre de viaţă”. Aceste planuri nu sunt o sumă de eşecuri, sau ratări, ele doar alcătuiesc o viaţă paralelă netrăită, ceva ce-ar fi putut să fie, dar niciodată nu va fi! În lumea reală personajele trăiesc „întâmplări”, trăiesc într-un prezent continuu atâta timp cât ele mai au clipa, mai au raza, care tot mai ţine încă… Ce e fericirea? Dintr-o lungă şi emoţionantă discuţie cu o colegă plecată în Suedia, Vili află că „uneori omul găseşte fericirea şi într-un biscuit” (p.199). Goana după bani, averi, vile şi maşini scumpe e absurdă, colegii care s-au stabilit în străinătate, chiar dacă au ajuns la o prosperitate de neimaginat în România, au nostalgia fericirii despre care vorbeşte Gabi din Suedia. Bucuria de a trăi „acasă”, printre ai tăi, nu poate fi egalată de nimic. Tema familiei devine centrală, alături de tema satului. Pentru Vili existenţa nu poate fi concepută decât între ai lui: părinţi, soţie, copii, rude, prieteni. El se consideră o legătură între tatăl său şi fiul Matei pe care îl educă în spiritul unei independenţe faţă de lume, dar asta neînsemnând o independenţă faţă de familie. Conştiinţa faptului că aparţii unui spaţiu spiritual – familia, ţara, prietenii – îl face pe Vili să privească precum un spectator lumea occidentală în care trăieşte câtva timp. La vila unde este găzduit, participă la un experiment artistic anunţat cu mult zgomot, experiment în care „artista” …paşte iarba de pe un metru pătrat de gazon. Vili o secondează, la cererea ei, cumpără gazonul şi îl montează pe un suport de scândură, joacă rolul unui asistent foarte atent la ce se întâmplă, în timp ce ziariştii se înghesuie cu aparate de filmat şi fotografiat să imortalizeze „evenimentul”. Artista se aşează în patru labe, începe să mestece iarba, iar când termină se ridică victorioasă, plină de pământ şi iarbă pe faţă, în admiraţia celor prezenţi. Vili asistă foarte atent la tot ce se întâmplă, descriind cu un umor aproape moromeţian scena. De fapt, de-a lungul peregrinărilor sale, eroul priveşte detaşat lumea prin care trece, cu un umor abia schiţat, care destul de rar devine amar, chiar satiră, mai ales când e vorba de România, ca în cazul întâlnirii cu un editor care îi vinde pe bani propria carte, deşi nu-i plătise nimic pentru drepturi de autor. Eroul nostru se angajează şi în politică, discută violent cu un unchi admirator al „epocii de aur”, dar nu suntem foarte siguri dacă despre capitalismul mimat de foştii activişti sau securişti, care jefuiesc ţara în complicitate cu străinii are o părere mai bună, se simte umilit de felul în care este tratat atunci când vrea să emigreze şi, evident, renunţă revoltat la ideea de a deveni „american”. Iubirea pentru Occident se transformă de multe ori în revoltă. Tonul capătă violenţe satirice.

Umorul devine însă tandru atunci când e vorba de satul românesc, de familie, de prieteni. Vili îl iniţiază pe fiul său Matei în felul în care se taie un salcâm. Scena e tot moromeţiană, dar în timp ce la Marin Preda există un umor sarcastic, aici tatăl îşi iniţiază fiul cu dragoste. Antologică este şi scena târgului, în care familia, în frunte cu mama octogenară, merge să cumpere o coasă pentru a nu mai avea nevoie să apeleze la vecini. Felul cum este căutată coasa, după calitatea oţelului, după preţ, tocmeala, apoi ritualul mesei de sub difuzorul asurzitor, la care se mănâncă mici cu muştar şi se bea, obligatoriu, bere, toate sunt descrise cu lux de amănunte, hiperrealismul colorând scena sadovenian.

Romanul lui Vasile Baghiu se poate citi în mai multe feluri. El poate fi citit şi în tren - sau în avion! – poate fi citit de la orice pagină, doar pentru amuzament, dar poate fi citit şi ca pe o  foarte profundă şi complexă imagine a lumii în care trăim. Realismul lui este un realism magic, un realism care transcende, care  nu striveşte corola de minuni a lumii: este un realism prin excelenţă estetic, adică un realism care ne dezvăluie veşnicia clipei. „Azi, de exemplu – ca să se refere la acest nesfârşit „azi”, în care trăieşte veşnic şi in care se simte ca peştele în apă, în care se întâlneşte bine mersi cu tata, mama, surorile, copiii lui, prietenii, artiştii şi scriitorii, oameni de tot felul de pe stradă, de acum, de dinainte de al Doilea Război Mondial, din timpul războiului şi de după el, de ieri, de azi, de mâine, când este acasă, la Piatra Veche, venit din Elveţia…”(p.217) Vili Barna trăieşte o întâmplare „neplanificată”, cum sunt toate întâmplările vieţii.

Când Vili Barna citeşte, el „nu este nici în străinătate, nici acasă. Este în zbor.”(p.308). De fapt, aşa se termină romanul: „Mai este o oră până la aterizare. Vili ia cartea lui Iris Murdoch din plasa din faţă şi îşi continuă lectura. Zboară şi citeşte. Trăieşte şi citeşte. Este pe un drum bun. Este în aer, iar situaţia asta îi convine de minune.”(p.308).

Este de fapt în „anotimpul etern”, care e viaţa însăşi.

P.S. După un prost obicei al „textualiştilor”, am introdus în textul meu citate din mari scriitori, pe care le poate recunoaşte şi un elev de liceu, fără ghilimelele şi trimiterea de rigoare, dar nu ştiu dacă am făcut bine, căci, Doamne fereşte, pot fi acuzat de plagiat!...

 

Ioan NEACŞU

Vizualizări: 440

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Florin GRIGORIU pe Septembrie 27, 2012 la 10:11am

Dacă autorul scrie bine, interesant, după cum se vorbește în această cronică,(- minus --tot atât de original ca tot ce a scris până acum- -sau-  -este unul dintre cei mai importanți scriitori nouzeciști--), fiindcă sunt interesat de romane scrise fără timp, nu nouăzeciste, fiindcă înțeleg că-i scris-tipărit în 2012, deci rămâne să-l citesc și să mă conving, pentru că textul de prezentare critică de Ioan Neacșu, trimis prin poșta electronică deconfrați, este convingător și de mare clasă critică, nu nouăzecistă, ci de totdeauna. Florin Grigoriu, trăitor azi. 

Comentariu publicat de Petru Solonaru pe Septembrie 24, 2012 la 8:49pm

Ni s-a dăruit floarea, avea-vom sfiala rodului?...

Comentariu publicat de Liviu Pendefunda pe Septembrie 22, 2012 la 5:43pm

Felicitari atat lui Vasile pentru carte cat si profesorului pentru pertinenta cronica realizata cu inima si mintea ! Si in revista Contact international editia de iarna va avea referinte despre acest roman romanesc (din ce in ce mai rare prozele bune romanesti !)

Comentariu publicat de caterina scarlet pe Septembrie 22, 2012 la 4:40pm

îl iubesc pe Blaga, am citit Zări și etape când eram foarte tânără și atunci nu puteam discuta cu nimeni aspecte ce nu mi se dezvăluiau. acolo găsesc răspuns sau unde , la ce document să merg?

mulțumesc oricum de orientare!

Comentariu publicat de ion popescu bradoschi pe Septembrie 22, 2012 la 4:35pm

Am citit cu deosebit interes. Aprecieri!

Comentariu publicat de Ioan Neacşu pe Septembrie 22, 2012 la 4:27pm

Întrebarea trebuie adresată lui Lucian Blaga, vezi "Trilogia culturii". Asrea.s festele "Intertextualităţii" :)

Comentariu publicat de caterina scarlet pe Septembrie 22, 2012 la 2:02pm

am citit cu plăcere tot ce ați scris și despre ce ați scris. nu înțeleg cu cronotopia un lucru,romanul tip fluviu abordează prezentul și mai departe...?de ce romaul cascadă nu se îndreptă spre viitor și cel havuz care ia apa și o întoarce printr-un mecanism destinat să o readucă în circuit, deci o apă deja rulată nu ne duce cu gândul la trecut. scuze de întrebare, sunt nelămurită.

Comentariu publicat de CONSTANTA ABĂLAȘEI-DONOSĂ pe Septembrie 22, 2012 la 12:54pm

 

 

Aceasta floare, o daruiesc d-lui prof. Ioan Neacsu,pentru

un comentariu care merita citit si inteles de cititor.

D-lui Vasile Baghiu, felicitari atat pentru carte de poezie

la cere se face vorbire, cat si pentru prezentul roman.

Sentimente de pretuire  !

Comentariu publicat de Vasile Baghiu pe Septembrie 19, 2012 la 11:45pm

Dragă domnule profesor Neacşu, vă mulţumesc mult pentru această lectură atentă, profesionistă şi plină de căldură a romanului meu! Mă onorează cronica dvs. în chip deosebit, cu atât mai mult cu cât sunteţi omul care, ca profesor, mi-aţi arătat, pe când eram la debut, în anii de liceu, reperele adevărate pe drumul scrisului şi al literaturii. Cu cele mai bune sentimente şi urări de bine, Vasile Baghiu

Comentariu publicat de Marcel Vişa pe Septembrie 16, 2012 la 8:04pm
O frumoasa si interesanta prezentare. M-ati convins sa caut cartea. Am citit cu deosebit interes.Multumesc.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor