Un zîmbet de copil
primit la deșteptare,
sau ultimul suspin,
a celui drag ce moare,
în lumea mea ascunsă,
de mine nepătrunsă,
mă caut cu mirare
mereu cu o întrebare,
bătînd în van la poarta
care mi-a dat-o soarta.
Nu văd nici o lumină
de dincolo să vină,
nu am nici o putere,
zăvoarele sunt grele,
prin colțuri se strecoară
precum fire de ceară,
hidoase și mișele,
umbrele vieții mele,
ce mă pîndesc din spate,
cu fețe negre, moarte.
Se contopesc ca una,
trădarea și minciuna.
se-adună întunecate
ca din infern scăpate,
rînjind cu guri căscate
și plete lungi pe spate
scot urlete tăcute
din hăurile mute,
duhoarea ce-o emană,
e propria lor hrană,
ce o dospesc în ele,
lingînd-o apoi cu fiere,
alunecă cleioase
și morfolind băloase,
rînjesc cu ochii gheață,
schimbîndu-se la față,
iau chipuri iubitoare,
fiind înșelătoare,
te ispitesc cu basme,
te umple de miasme,
nu mai știi unde-i cerul,
pămîntul, tot misterul,
îl au în a lor gheare
ce ție îți apare,
amețit de pucioasă,
că e dumnezeiască.
Dar dacă îți ții firea,
și îți întorci privirea,
le simți suflarea-n spate,
auzi doar cum se zbate,
urlînd de neputință,
căci se izbesc de scutul,
cu numele Credință!

Vizualizări: 34

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Ninel Vrânceanu pe Mai 2, 2013 la 3:02am

și multe, multe gânduri...printre atâtea rânduri...

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor