Cum a ars-o A. o săptămână ca scriitor de succes

Scena e puțin în ceață, poate din cauză că e fum. Toți fumează. K. îmi întinde microfonul, sunt aplaudat frenetic, vreo două gagici semibune își dau coate. Mă ridic și încep să îmi citesc poeziile de pe foaia pătată de cafea. Aș vrea să le recit, dar sunt mult prea emoționat. Fac pauze lungi între cuvinte, pentru efect. Pentru ca să fiu mai impunător, mă urc pe o măsuță, vărs din nou cafeaua unei tipe, dar ea nu protestează, cu siguranță e încântată că am ales să mă urc pe masa ei. Puteam să aleg orice masă. Toți își țin răsuflarea. Versurile mele par să le intre direct în creier, sunt fascinați, se vede clar că rezonează la cuvintele mele. Când vor pleca de aici, nu vor putea să se gândească la altceva decât la poeziile mele. Se vor gândi la poeziile mele când se vor masturba, când vor face sex și când se vor îmbăta. Vor visa poeziile mele. Continui să citesc, câțiva s-au ridicat să plece, firește, versurile mele sunt prea puternice, nu le poți asculta minute în șir, mai ai nevoie uneori și de o gură de aer, îi înțeleg. Și-au luat și hainele, se vede treaba că nu se mai întorc; e de înțeles, poezia mea este concentrata, lor le-a ajuns doza pe ziua de astăzi. K. îmi spune că mi-a expirat timpul, să mă pregătesc să închei. Ce ființă superficială... de parcă timpul pentru poezie poate să expire vreodată. Îl ignor și continui să citesc. Gagicile semibune se ridică și ele și pleacă, probabil se duc la budă să vorbească despre mine și despre ce impresie le-a făcut poezia mea. Au mai rămas doar vreo 8 persoane. Mă pregătesc totuși să închei, poate se supără K. pe mine și nu mă mai invită data viitoare – hotărăsc să mai citesc doar 6-7 poezii.

Fac în continuare pauză între cuvinte; la un moment dat, când ajung la versurile despre Ea, fosta mea gagică, și despre despărțirea noastră încă dureroasă, îmi dau lacrimile. Mă opresc, trag aer în piept, mă pregătesc să... la naiba, K. profită de momentul meu de slăbiciune, se repede spre mine și îmi smulge brutal microfonul. Rămân cu foile în mână, ridicate ca pentru lectură, cocoțat pe masă. Lumea începe să discute în grupulețe deja, nu am ce face, sunt nevoit să cobor și să mă așez. Nu uit să-i arunc priviri pline de reproș lui K. – n-am apucat să citesc nici măcar o oră jumate. Și îmi spusese că îmi acordă atâta timp cât am nevoie ca să conving publicul. Sunt emoționat, cad peste o gagică care ține piciorul întins, mă uit urât la ea. A dracu' impostoare, e din gașca rivală. Curva găștii. Crede că dacă mă face să mă împiedic, să arăt ridicol, o să-mi scadă valoarea literară. Un critic începe să-și expună impresiile legate de poezia mea. Zice că sunt un expirat. Ce idiot... cum să fiu eu expirat... atunci cine mai este azi în termen? Clar e pus de gașca rivală să bage strâmbe pe la cenacluri. Expirat, eu! Zice că am un limbaj prăfuit. Prăfuit, auzi! De parcă nu îmi corectez un vers câteva luni în șir, uneori chiar ani sau, în cazuri mai speciale, zeci de ani. Whatever... Încheie ăsta și ia microfonul o gagică, e ceva mai în vârstă, spune că i-a plăcut foarte mult partea despre fosta mea iubită. Sunt extaziat, mă gândesc să o invit la o bere după ce plecăm de aici. Ar putea fi chiar sufletul meu pereche, de ce nu? O privesc cu dragoste, zice că ar avea și unele nelămuriri despre care o să vorbească cu mine în particular... Sunt în al nouălea cer și...

Nu se poate! La dracu'! 6.30 dimineața, sună alarma. Căcat... De ce a trebuit să taie visul fix la partea cu gagica? Aș fi preferat să se termine la ăla care zicea că sunt un expirat, să nu mai aflu că există și o gagică atât de mișto pe lume, care mă înțelege. Sunt un ghinionist. De fapt, nici nu știu ce mai aștept de la viață, de ce continui să mă trezesc la 6.30 în fiecare dimineață... mă rog, asta știu, pentru că dan brown a declarat într-un interviu că e cel mai bine să scrii dimineața, când încă nu s-a luminat complet. Să te apuci imediat după ce ai scaun, cât mai devreme. Am un caiet – de fapt două – cu sfaturi de la diverși scriitori de succes, și încerc să le aplic pe toate. Când se poate…

Mă așez la calculator, îmi rod cu nerăbdare un deget până pornește. Deschid dintr-o dată toate cele 14 site-uri literare pe care am publicat săptămâna trecută aceeași povestire. Bine că nu s-a prins nimeni că a apărut și prin alte părți. Și până la urmă, de ce să nu apară peste tot… cum altfel să afle lumea de existența mea? O trimisesem la peste 40, dar majoritatea îți publică textele numai dacă ai pile. Dacă ieși cu ei la bere. Eu nu ies cu nimeni la bere, nu am timp de asta. Citesc cu înfrigurare reacțiile. Unii spun că povestirea e plagiată. Un individ pretinde că sunt expirat ca stil – ăsta e clar ăla din vis! Mă urmărește peste tot, nu s-a mulțumim că m-a umilit acolo.

Admin-ul unuia dintre site-uri mă atenționează că l-am postat cu greșeli gramaticale și mi l-a corectat. Cum dracu’ a îndrăznit?! În semn de protesc, încerc să șterg textul. Nu îmi dă voie. Ca să mă răzbun totuși, să se înțeleagă că mă simt jignit, las un comentariu la o poezie publicată de cel mai bun prieten al admin-ului, în care îi reproșez că scrie ca un începător și că este vulgar.

Un alt critic îmi sugerează să scriu mai puțin și să citesc mai mult. Imbecil! Parcă știe el cât e de muncă la o poezie… când să mai am timp și de citit! Parcă eu n-aș vrea să și citesc… Dar uite că de vreo doi ani n-am mai reușit. Explodez de nervi, îmi aprind o țigară și pun ibricul cu apă la fiert să-mi fac o cafea. Citesc în continuare reacțiile la povestirea mea. Încă o tipă zice că subiectul e expirat. Clar, e o coaliție, altfel nu-mi explic. Mă uit să văd ce mai comentează lumea și la alți autori. Ah, firește, îi laudă! De asta mă denigrează pe mine, ca să iasă alții în evidență. E o conspirație. Scrumul îmi cade pe tastatură, îl ignor. Din bucătărie, ibricul sfârâie, apa deja s-a dus. Sunt foarte prins, constat că s-a mai înființat săptămâna trecută un site de literatură, nu știu cum de aflu abia acum de el. Îmi fac febril cont, găsesc cea mai bună poza a mea făcută cu mobilul și postez toate creațiile mele de până acum. Sunt atenționat că nu am voie decât 3 pe zi. Ce mârlănie! Și dacă eu am de spus mai mult de 3 idei pe zi, ei? Cum rămâne atunci?

Nervos, mă ridic, pun din nou apa la fiert.

Mă întorc și mă apuc cu râvnă de scris. Mai am foarte puțin de lucru la primul meu roman. Am ajuns deja la pagina opt, dar aici m-am blocat nițel. Îmi dau seama că nu am niciun personaj. Nu am nici acțiune. Ce-i drept, aveam un feeling pe care îmi doream să îl transpun în carte dar, de aseară până acum, am uitat care era. Câte nu s-au întâmplat între timp! Îmi rod pielița unghiei de la degetul mare. Vreau să produc un roman monumental, pe mai multe planuri, să semene cu Neamul Șoimăreștilor sau cu Frații Jderi. Scriu patru rânduri dar nu îmi plac, le șterg. Din greșeală, șterg și pagina anterioară. Am acum doar șapte pagini din roman, dar e suficient, până mâine îl termin dacă mă țin de treabă. O să am nevoie de multă cafea. Sunt nervos.

Mă ridic si ies să îmi cumpăr o agendă în care să-mi notez ideile de acum încolo. Și un pix. Vânzătoarea se uită strâmb, mă întreabă dacă nu am nevoie mai bine de un caiet dictando pentru copil. O dobitoacă, ce știe ea cum e să fii scriitor? Îi spun că n-am copil și că vreau caietul pentru mine. Îmi întinde o agendă. E prea subțire, vreau una mai cuprinzătoare, când o fi să merg la cenaclu să pot avea cu mine toate poeziile pe care le-am scris vreodată, să le pot citi pe toate. Îmi arată o alta, e potrivită, e 1 milion. Asta este, o cumpăr. Nu poți fi scriitor dacă nu faci o minimă investiție. Îmi trebuie și un pix. Îmi arată un pix colorat, nu îmi place. Parcă îmi dă un aer de începător într-ale scrisului. Cer un stilou. Îmi arată câteva, sunt prea clasice, iar vor spune despre mine că sunt un expirat. Aleg un pix negru, elegant, 2 milioane. Oftez din greu și dau cele 3 milioane, jumătate din ultimul meu salariu, de dinainte de a-mi da demisia. A trebuit să-mi dau demisia. Hotărâsem să devin scriitor de succes.

Mi se face foame, îmi cumpăr o pâine, constat că iar s-a scumpit, rămân dator cu 2 mii, vânzătoarea se uită urât la mine. Îi spun că sunt scriitor. Mă întreabă ce-am scris. Îi răspund că deocamdată nimic. Ce vacă... de parcă s-ar pricepe ea. Oricum n-ar ști să recunoască o carte bună. Pentru ea, și ăia care scot cărți de bucate sunt scriitori.

Mușc din pâine, e tare, înghețată, îmi rănesc gingiile, îmi curge sânge. Asta e, nu mai sunt tânăr, nu îmi mai priește pâinea goală ca în studenție. Un dinte începe să mi se clatine. Parcă regret puțin că am hotărât să devin scriitor de succes. Poate că era mai bine să fi rămas contabil, acum aș fi mâncat friptură cu cartofi prăjiți într-un restaurant și aș fi băut un vin sau măcar o bere.

Un aurolac îmi iese în cale și îmi cere o țigară. Al dracu’ nenorocit, îmi aduce aminte că mi s-au terminat țigările și că nu am bani să-mi iau un pachet. Îi răspund că n-am, vede pâinea, îmi cere să-i dau și lui un colț. Îi dau toată pâinea. Observă probabil că nu sunt chiar atât de hotărât, țin încă destul de strâns de ea, mă gândesc că e cina, în definitiv. Mi-o smucește din mână și fuge cu ea, agenda îmi scapă de la subraț și îmi cade pe jos. Se murdărește de noroi. Dacă aș avea un cuțit la mine sau măcar o sfoară, aș alerga după aurolac și l-aș omorî. Agenda a devenit practic inutilizabilă, nu mă mai pot prezenta cu ea la cenaclu, așa, plină de noroi, pătată. Vor crede despre mine că sunt un îngălat. Un îngălat expirat. Un câine se apropie și începe să mă miroasă. Bine că măcar mai am... Căcat!!! Nu se poate!!! Odată cu pâinea, aurolacul mi-a șterpelit și pixul elegant, de 2 milioane! Înjur, arunc cu agenda la întâmplare. Lovesc din greșeală cu ea o babă în cap, baba scapă sacoșele din mână, sticla cu lapte cumpărat de la piață se sparge și lichidul se împrăștie pe jos. Doi maidanezi apar de ca din senin și încep să lingă laptele, aruncând stropi în jur. Împrejurul babei s-a adunat o mulțime destul de mare, care își îngroașă rândurile cu fiecare secundă. Stau înmărmurit pe loc, nu îndrăznesc să mai fac un pas. Câțiva discută pe un ton serios despre cum ar trebui să fiu pedepsit. Mă hotărăsc cu greu și fac un pas spre babă, îi întind mâna, vreau s-o ridic de jos. Baba urlă isteric și mă pocnește peste mâna întinsă. Un cordon de babe înconjoară rănita, ca și cum ar vrea să o protejeze de fiară. Mă împleticesc, dau să ocolesc baba, mulțimea începe să urle la mine că să îmi fie rușine, că fug de la locul faptei, că sunt un animal și nu ar trebui să fiu liber pe străzi. Așa îmi trebuie, dacă am ieșit după o nenorocită de agendă... Era mai bine să fi păstrat banii și să fi scris pe coli. Poate că ar trebui să refuz orice invitație la cenaclu. Reușesc să ocolesc mulțimea furibundă. Măcar am recuperat agenda, să văd dacă merge până la urmă spălată.

Mă apropii de blocul meu. Observ de la depărtare că iese fum dintr-un apartament. Sunt oprit de un individ în vârstă, îmi spune că este noul administrator al blocului și că așteaptă să plătesc întreținerea pe ultimele trei luni. Îi explic că nu am timp și nici bani, sunt scriitor de succes în devenire. Zice că-l doare în pulă. Rămân cu ochii pironiți asupra lui, nu îmi vine să cred că am primit un astfel de răspuns, că ar putea exista cineva atât de nepăsător față de problemele mele, față de pasiunile mele, atât de vulgar și brutal. Ar trebui să îmi fie recunoscător, îi spun. Datorită mie, într-o zi va ieși din anonimat. Într-o zi, când voi acorda interviuri televiziunilor, ele vor fi filmate în apartamentul meu și astfel blocul pe care-l administrează va deveni celebru. Îi spun că eu sunt ultima lui șansă și că nu ar trebui să-i dea cu piciorul, vorbindu-mi astfel. Îi spun că, dacă mă enervează, am să mă mut din blocul lui și toată planeta va afla că este un om lipsit complet de simț artistic. Îmi spune că sunt nebun și, ca dovadă, am dat foc la apartament. Îi spun că aiurează, eu n-am foc la nimic... la dracu’!!!! Morții mă-sii de agendă, de aurolac, de babă și de administrator!!! Îmi aduc aminte că am lăsat ibricul pe foc! Îmbrâncesc administratorul, nenorocitul care m-a ținut de vorbă pentru ca în timpul ăsta să mi se prăjească mie romanul, ajung din câteva salturi la ușa blocului. Nu îmi găsesc cartela, a căzut în căptușeala hainei. De pe balconul meu se ridică norișori de fum negru. Dau din mâini disperat și țip să iasă cineva. Sun la interfonul vecinilor, formez numere la nimereală. Le spun că sunt eu, Anghelescu, scriitorul de la 4. Toți răspund că n-au niciun scriitor în bloc, după care îmi închid. Încerc să îi explic unei gagici că sunt doar scriitor de succes în devenire. Îmi închide și ea. Aștept, îmi smulg părul și mă trag de lobul urechii drepte. Așa fac mereu când sunt nervos. Încerc să scot cartela din căptușeala hainei, dar fără succes. O babă iese din lift, cu cățeaua. O văd prin geamul ușii de la intrare. Îi fac semne să se grăbească, nu mă vede. Nu se grăbește, pune mai întâi un picior pe treapta de jos, se ține cu ambele mâini de balustradă, pe urmă îl pune și pe celălalt. Când ajunge la ultimele trepte, mă gândesc dacă focul s-a extins deja și în sufragerie. La naiba, acolo aveam colile cu ultimele două jumătăți de poezii, pe care nu le mai am transcrise nicăieri. Dacă se pierd... fac crimă. Disperat, urlu la babă să se grăbească. Dezastru! Baba îmi aude zbieretele și, nedumerită, se oprește. Nu mai face niciun pas spre mine, caută să priceapă ce vreau de la ea. Și mai grav, pare gata să se întoarcă și să urce din nou scările spre apartament. Panicat, mă agăț de grilaj și îi fac semne să îmi deschidă ușa. În sfârșit, se prinde că e vorba despre o urgență, se târăște spre mine și, după câteva minute în care nu nimerește sensul în care trebuie să acționeze butonul de deschidere și nici măcar butonul, îmi deschide. Dau să mă reped înăuntru, îmi pune însă o mână pe braț și mă întreabă dacă nu cumva știu când trecem la ora de primăvară. Mă bâlbâi, nici nu m-am gândit la asta până acum, dracu’ s-o ia, uitasem complet că se schimbă ora. Vreau să-i dau la o parte mâna și să mă reped în sus pe scări. În timpul ăsta, cățeaua, care m-a tot mirosit de când s-a deschis ușa, începe să se pișe pe pantoful meu. Îmi retrag violent piciorul, baba se agață în continuare de mine, își cere scuze pentru cățea, spune că e de curând castrată și că urinează pe tot ce nimerește, pe urmă mă întreabă dacă nu cumva simt miros de ars, eu fug spre apartamentul meu în flăcări.

Găsesc printr-o minune cheia, descui, mă înec cu fumul gros care îmi inundă plămânii. S-a împrăștiat peste tot, în bucătărie e un foc chiar în mijloc, arde masa de lemn. Mă reped să îl sting, arunc cu haine peste el, o haină începe să ardă. Înfașc o găleată și dau să o umplu cu apă, constat că apa la robinet este oprită. Alerg în sufragerie, găsesc foile cu ultimele două jumătăți de poezii, le bag în buzunar, mă întorc în bucătărie și mă întreb cu ce aș putea stinge incendiul. În depărtare se aude o sirenă, sper că cineva a chemat pompierii. Amețesc și simt că nu mai pot respira. Ultima imagine pe care o rețin, înainte de a-mi pierde cunoștința, este agenda mea, aia de un milion de lei, pe care n-am mai apucat să o spăl, cuprinsă de flăcări.

Mă trezesc pe patul de spital, sunt într-un halat ponosit, mirosind a transpirație. În salon mai sunt 13 bolnavi. Sar ca ars, îmi caut pantalonii, îi găsesc pe un scaun de lângă pat. Febril, cotrobăi în buzunar după cele două jumătăți de poezii. Poeziile au dispărut. Amețit, ies din salon, căutând un medic să-i cer socoteală. Vreau să-l ameninț că voi reclama un caz de plagiat, dacă nu îmi sunt returnate jumătățile de poezii, și asta cât mai repede.

Pe lângă mine trec două asistente în fuste scurte, una blondă cu sânii mari, cealaltă brunetă și cu sânii mai mici. Țin în mână niște coli de hârtie și râd.
"Și unde le-ai găsit fată, la un bolnav?"
"Da, la ăla care și-a dat foc la apartament. Șefu' spune că ar fi bolnav cu capul și că mâine îl transferă."
"Și chiar așa scrie?! Doamne, nu pot să cred. Mai citește-mi o dată!"
Cuprins de oroare, îmi aud versurile abia silabisite de buzele date cu ruj roz lucios ale posesoarei de sâni mai mari. Intonează complet aiurea, nu înțelege nimic din ce-am scris eu. Ridic mâna cu intenția de a o aprostrofa, nu atât pentru că mi-a furat hârtiile, ci pentru că nu are deloc simț poetic. Nu apuc, căci o aud imediat pe cealaltă:
"Ha, ha! Ce expirat, fată!"

 

(povestirea a apărut în nr. 28 al revistei EgoPHobia)

Vizualizări: 463

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Cristina Nemerovschi pe Ianuarie 10, 2011 la 7:23pm

Marina, multumesc mult! Este foarte onoranta comparatia cu I.W. :) In ce priveste romanul meu, ma bucur ca vrei sa-l citesti!!!

Multa inspiratie si tie anul asta!

Dl. Paul Chinezu: va respect opinia, totusi cred ca deja este o exagerare sa spunem ca "a se masturba" si "gagica" sunt cuvinte obscene... In felul asta, vocabularul pe care l-ar avea la dispozitie un autor s-ar restrange foarte mult, prea mult, daca aruncam eticheta de "tabu" asupra unei serii largi de termeni folositi, de altfel, din plin in viata de zi cu zi. In plus, un personaj care trece prin peripetiile enumerate in fragmentul de mai sus... nu cred ca ar fi foarte verosimil sa-si pastreze calmul si sa nu scapte din cand in cand printre dinti o injuratura :)

Comentariu publicat de Monica Mureşan pe Ianuarie 5, 2011 la 1:44pm
Povestirea are ritm alert, descrierile par mai degrabă un cadru bun pentru a strecura aluzii decât detalii, după părerea mea nenecesare deoarece accentul cade in permanenţă pe derularea unui şir de mici întâmplări cu  ghinion în succesiune, dozat în crescendo, deşi totul este scris reproducând vorbirea indirectă. Aluziile sunt fine, de la gri până la sumbru, deşi folosind un vocabular/limbaj colorat şi frust dar nu excesiv, şi umorul are note de tragic. Drama este bine conturată, folosind tocmai acest "contrepoids" de umor. Cititorului poate să nu-i placă, dar nu lasă textul până la final, pentru că îl acaparează, fiind bine scris.  
Comentariu publicat de Marina Popescu pe Ianuarie 4, 2011 la 3:03pm

genial textul, imi place stilul comic in care prezinti o poveste pe care o impingi nitel spre absurd. ceva gen: la omul sarac nici boii nu trag. pe mine ma incanta limbajul liber, cu referiri la sex, la viata cotdiana, la ceea ce suntem cu adevarat, fara cosmetizari si dulcegarii. ai ceva din franchetea si "nebunia" (in sensul bun al cuvantului) lui Irvine Welsh.

felicitari pentru carte! e pe lista mea de lecturi pt 2011.

Comentariu publicat de Cristina Nemerovschi pe Ianuarie 3, 2011 la 6:13pm

Multumesc frumos pentru impresii!

Pt Geo Vasile: este de sex masculin personajul principal :)

Pt Florin Contrea: povestirea nu este autobiografica - decat poate intr-o foarte foarte mica masura :) - a fost gandita ca o satira, in principal. Multumesc pentru urari!

Multa inspiratie si in 2011!

Comentariu publicat de Claudiu Bors pe Ianuarie 3, 2011 la 11:29am

Bravos.

Am si eu aplecari spre proza umoristica si cred ca e un text bun.

Comentariu publicat de florin contrea pe Ianuarie 2, 2011 la 11:36am

POVESTIRE

de gen umoristic cu subiect in stil clasic bine condus, cu elemente de absurd comic, desigur si mici violente de limbaj care deranjeaza pe cititorii mai sensibili dar asta e viata si trebuie sa o reflectam in scris asa cum e. Chiar daca pare ca nu doreste, autoarea are sanse sa devina de succes. Dar asta nu criticul numai cititorii (toti la un loc) decid - si asta cere timp.

Mi-a facut placere sa o citesc.

Sa nu uit: An nou fericit - autoarei si cititorilor sai.

 

Florin Contrea 

Comentariu publicat de ruxandra david pe Ianuarie 1, 2011 la 9:28pm
mi s-a părut fascinantă povestea, mai ales prin umor. prin elementele care leagă episoadele, prin personaje.
Comentariu publicat de George Bulai pe Ianuarie 1, 2011 la 6:48pm
M-a captivat. Felicitari!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor