Cum am început să-mi omor vecinii în ultima după-amiază de februarie în care era cald ca într-o zi de vară

(fragment din volumul Vara când mor leii, în curs de apariție)

Depresie. Gânduri de ducă. O babă


Astăzi am aruncat agenda cu numerele de telefon, televizorul, mobilul, mi-am șters toate conturile de pe site-urile de socializare și de pe alea cu muzică. Am tăiat cablul de net. Am găsit în fundul unui sertar un mobil mai vechi, care avea câteva numere ale unor foști colegi de facultate. Am sărit cu bocancii pe el, după care l-am aruncat pe geam. Mi-am aprins apoi o țigară, extenuat de atâta efort și am privit minute în șir, ca hipnotizat, fumul care urcă pe pereți. Liber, liber, liber, pot să fac și salturi cu trambulina, dacă aș avea una, și nimeni nu va ști, nimănui nu-i va păsa. Parcă se golise casa dintr-o dată, deși îmi alungasem cunoscuții nu din garsonieră, ci doar din minte. Sau pe aproape.

Nu se întâmplase nimic deosebit în acest 28 februarie. Mă întorsesem de la facultate, dar drumul cu 336 fusese un pic mai ciudat decât de obicei. Pe la rosetti mi-am dat seama că oamenii din mașină nu mai sunt de fapt acolo. Își lăsaseră doar contururile pe scaune. Era încă acolo conturul de babă grasă și bârfitoare, care ține în brațe o geantă imensă și demodată, în care poartă peste tot fotografiile copiilor și nepoților, cu care se laudă străinilor, de parcă ar fi meritul ei că au ajuns să aibă poziții sociale respectate și să fie, în fond, niște ratați, niște chinuiți și niște incompleți. Era acolo și conturul cocalarului schimbându-și melodia la mobil cu cel mai nou hit al rihannei, al cărui mesaj nici măcar nu-l înțelege pentru că nu înțelege versurile. Era și conturul multor piți de liceu, gândindu-se să facă rost de bani pentru bluze de la kenvelo, fuste din bucur obor, sandale cu toc cui din mall, coafură la salon, pietricele lucioase pe care să și le lipească pe unghii, cremă anticelulită și vergeturi, geantă asortată la pantofi, scutiri pentru ora de sport, o cola la mall, o excursie la mare, o ora la tae bo, o împachetare cu alge, un aparat foto care să facă poze mai clare, o bicla că e la modă, o șapcă cum are vanessa hudgens, o pereche de teniși emo că se poartă, un i-pod cu manele, noul număr din avantaje, cool girl, unica, cosmopolitan, glamour și chiar playboy; nu mă gândisem, până azi, când conturul lor să devină transparent și interiorul accesibil, cât de multe griji îți poți face la o vârstă atât de fragedă. Erau până și contururile unei haite de controlori, care nu-i vânau din priviri pe care care nu au bilet ci, dintre cei care nu au bilet, îi împărțeau în două categorii opuse pe cei care ar plăti amenda și pe cei care ar da șpagă ca să scape. Conturul șoferului, în timpul ăsta, făcea o labă mentala cu posterul pe care trona nicoleta luciu, înfășurată doar într-o panglică pe care scria miss românia.

Așa că am ars tot. Am avut o senzație atât de puternică de libertate, ca în copilărie când cel mai monstruos coșmar al meu se evapora cât ai bate din palme, nu doar pe neașteptate, dar împotriva oricărei logicii și succesiuni de fapte. Ca atunci când părinții tăi sunt chemați la ședință la școală, și rezultatul va fi o bătaie soră cu moartea dar, cu câteva ore înainte de ea, învățătoarea are un atac de cord. Sau ia foc școala. Sau se anunță alegeri anticipate și toată lumea uită de tine și de ședință. Mi-am mai aprins încă o țigară și am desfăcut o sticlă de vin. Am decis încă o dată că vreau să trăiesc singur și vreau tentacule, sau orice altceva.

M-am îmbătat singur și, pentru prima dată în ultimele luni, nu m-am mai plictisit. Am putut respira. Mi-am simțit diferite părți ale corpului mișcându-se în același ritm cu mintea. Nu am fost agasat de tonurile unor voci subțiri, repetitive, cicălitoare, nu m-am mai lansat în conversații absurde ce se finalizau întotdeauna în certuri sau chiar bătăi. Nu am mai încercat să demonstrez nimănui nimic. Am privit în gol și am fost fericit.

Am hotărât apoi să șterg orice trecere prin viața mea a vreunei persoane străine. Am luat toate cărțile care aveau dedicații pe copertă și le-am rupt foile. Le-am aruncat pe geam. Chiar și pe cele cu dedicație de la mama. Am descoperit, prin toate ungherele casei, jurnale, oracole, tot felul de chestii grețoase. Felicitări de crăciun și de anu’ nou. Le-am aruncat pe geam. Pe o parte din ele, de care mă temeam cel mai mult, pentru că erau o dovadă că mă complăcusem să am oameni împrejur, mă scăldasem în apa împuțită a socializării întâmplătoare, le-am adunat într-o grămăjoară în baie și le-am dat foc. Mi-am aprins o țigară și am fumat-o până când s-au făcut toate scrum. S-au înnegrit gresia și chiuveta. Arată rock acum.

M-am simțit și mai liber, așa că am mai desfăcut încă o sticlă de vin. M-am gândit că ideal ar fi să îmi șterg toate amintirile cu oameni pe care le-am avut vreodată. Am vrut să mă sinucid, dar m-am răzgândit și am mai desfăcut o sticlă, să fie.

Citisem undeva că, dacă reușești să te desprinzi cu adevărat de tot rahatul din jur, niște consecințe fizice nu vor întârzia să apară. Îmi vor crește antene sau niște căcaturi de genu’ și voi începe să aud țânțarii din blocul vecin, cum se pregătesc să piște o grasă. Brațele mi se vor lungi, unghiile îmi vor crește din cale-afară și chiar voi putea să mă cațăr cu ele pe tavan, ca un strigoi, dar fiind încă în viață.

Mi-a trecut pe urmă prin cap că o idee tare bună ar fi să îmi omor toți vecinii. Simplul gând că există cineva care locuiește atât de aproape de scorbura în care tocmai hotărâsem să hibernez pentru totdeauna așteptând să îmi crească antene, cineva care aprinde aragazul în aceeași clipă cu mine și care trage apa la veceu odată cu mine, îmi zbârlea părul pe mâini. Trebuia să rămân singur, să scap. Nu mai aștept. Iau un rucsac, în care azvârl un topor, un ciocan și două cuțite de bucătărie și ies pe hol.

Sun la baba de vizavi. Scoate capul cu gura știrbă și bonetă creață deasupra lui prin crăpătura ușii. Probabil adormise în timp ce se uita la happyhour. Noile știri de la ora 5, în varianta mondenă. Sub bonetă are bigudiuri. Îmi aruncă o privire nedumerită. Țin rucsacul deschis și mă gândesc dacă acum e momentul potrivit să scot ciocanul și să o lovesc în cap. Sau poate un cuțit i s-ar potrivi mai bine? Dacă n-aș ști că e senilă, aș întreba-o cu ce preferă să o omor. Cam așa ar trebui să decurgă lucrurile. Fiecare ar trebui să poată alege cum preferă să moară... Mă rog, cu ce cuțit să fie înjunghiat. Îmi dau seama însă că nu am un unghi prea bun. La o adică, și-ar putea retrage capul înăuntru și adio crimă. Mai bine intru în apartamentul ei, e mai sigur. O întreb dacă îmi poate împrumuta puțin ulei. Băjmălgește ceva, după care închide ușa. Morții mă-sii, trebuia s-o lovesc cu ciocanul în cap când am avut ocazia. Acu', poftim, s-a baricadat în casă. Adio babă moartă, adio crimă, la dracu’, și chiar era un bun punct de pornire. Aștept câteva minute, mă gândesc că nu are niciun rost să mai încerc să sun, baba deja și-a luat măsuri de precauție, mă îndrept spre ușa mea, nesatisfăcut. Amân omorul pe mai târziu. Poate mâine. Îmi fac planuri pentru cel de-al doilea vecin pe care ar trebui să îl elimin, sunt mai mulți de fapt, un cuplu de pensionari cu doi căței și trei mâțe. Mă gândesc că poate o să adopt una din mâțe, când totul va fi gata. Poate că au să sufere. Nu le place să rămână orfane, mai ales că nu mai sunt atât de tinere. Nu apuc să pun mâna pe clanța mea, că... apare baba cu boneta creață în ușa apartamentului.

Spune că a stat să desfacă lanțul de la încuietoare, l-a nimerit cu greu și că să poftesc înăuntru, are ulei o grămadă. Entuziasmat, intru în apartamentul babei. Într-adevăr, se uită la happyhour. Cu eleva emo care și-a omorât mama cu toporul. Ce potriveală, îmi spun. Uite așa se rezolvă toate dilemele noastre existențiale. Trebuie doar să fim puțin atenți. E mult mai simplu decât ne imaginăm.

După douăzeci de minute ies, intru în garsoniera mea, îmi schimb tricoul, îmi șterg o pată roșie, enervantă, de pe blugi, mă spăl pe mâini și cobor să mai iau o sticlă de vin. Sper să nu se fi închis la nonstop.


Zgârciții

Între timp s-a făcut aproape 1 martie. 1 martie-urile mă deprimă pentru că-mi amintesc de mama și de toate gagicile pe care nu le-am putut avea. Am băut toată sticla de vin luată după ce am omorât baba. Nu se închisese încă la nonstop. În grabă însă, am uitat să îmi iau țigări. Am terminat pachetul pe care-l mai aveam și, cu puțin înainte să se facă 1 martie, am decis că ar fi cazul să cobor să mă aprovizionez și cu țigări. Și poate cu încă o sticlă de vin.

Umplu din nou rucsacul cu toate cuțitele pe care le găsesc prin casă, chiar și cu un briceguț deși chiar nu știu la ce pula mea m-ar putea ajuta un briceguț, doar nu am de gând să deschid conserve la moși, dar în fine… Acu’ dacă tot l-am luat, îmi e prea lene să-l mai dibui prin rucsac. Iau din nou toporul, pe care nu m-am mai obosit să-l clătesc de sânge, l-am șters doar cu puțină hârtie igienică. Cred că încep să mă îmbăt. Sunt foarte atent să descopăr urmările multașteptate, antenele cu care să aud țânțarii care o pișcă pe grasa din blocul vecin, tentacule pe mâini, mustăți ca la șoareci, unghiile de strigoi… Deocamdată nimic. Poate că mai am de așteptat. Poate încă nu sunt pregătit. De fapt, ce am realizat? Agende arse, foi cu dedicații smulse din cărți, niște nimicuri. Am la activ o singură victimă, și aia atât de insignifiantă încât mă apucă greața.

Mi se năzare că poate am început în ordinea greșită. Poate că trebuia să aleg să-i omor mai întâi pe cei cu adevărat importanți, ex-importanți, pe mama în primul rând. Să nu aleg varianta mai comodă a proximității. În fond, cu ce sunt vinovați vecinii? Firește, sunt vinovați, dar nu neapărat aceștia. Puteam să fi stat în alt bloc. Ar fi trebuit să o caut și în gură de șarpe și să mă eliberez pentru totdeauna de prezența ei băloasă, subînțeleasă, permanentă.

Ies din garsonieră și văd lumină pe sub ușa vecinilor cu doi căței și trei mâțe. Îmi spun că e mai bine să acționez acum, decât să mă duc să îmi iau țigări și vin și să îi omor pe urmă, când mă întorc. Poate sparg sticla de vin. Cine știe ce se mai întâmplă. În blocul ăsta, ghinionul pândește la fiecare colț, la fiecare scobitură în zid. Nu știi niciodată la ce să te aștepți. Sun. Îmi deschide ea, o copie aproape reușită a babei de vizavi care acum se odihnește într-o baltă de sânge țâșnindu-i cu greutate din arterele îngroșate, în cada cu rufe împuțite. Printre picioarele ei se preling două mâțe. Îmi amintesc că mi-am propus să le adopt după ce termin, ca să nu sufere. Bine, și câinii? mă întreb pentru prima dată. Poate că ar fi nedrept față de câini să adopt doar mâțele. Poate că am să-i adopt pe toți, dar unde pula mea să-i țin și cu ce să-i hrănesc. Măcar dacă scopul meu nu ar fi tentaculele și m-aș băga și la un jaf, așa poate…Whatever. Să nu uit însă de ce am venit. Bag din nou faza cu uleiul, care a mers ca unsă vizavi. În timp ce îmi zâmbește și se duce în bucătărie să-mi toarne într-o sticlă, mă întreb dacă e ok să las după și aici cadavrele în cadă. Intru în sufragerie. El stă pe canapea, bea un ceai și se uită la dansez pentru tine. Îmi face cu mâna, îmi zâmbește și îmi arată sânii ce se zbenguie ai uneia dintre dansatoare. Îmi face cu ochiul și un firicel de salivă i se scurge pe bărbia dublă. Deschid ușurel rucsacul. Mă gândesc ce armă să aleg. Ceva care să nu facă zgomot, moșu’ să nu țipe și să o alerteze pe babă. Mă complic aiurea dacă va trebui să-i omor pe amândoi deodată. Mă sâcâie din nou ideea că nu-i corect ceea ce fac, ar trebui să-i pun sa aleagă arma care îi va ucide. Mi se pare că au dreptul ăsta. Mi-e teamă însă că n-o vor vedea ca pe un privilegiu. Nu vor fi raționali. Sunt la un pas de a alege din nou toporul, când… în timpul dansului țigănesc de la dansez pentru tine, dansatorul o omoară – se face adică – pe dansatoare cu un cuțit de măcelarie, cu care se dezosează victimele. Îmi dau seama din nou că amănuntele din jur ne rezolvă întotdeauna dilemele existențiale. Poate dacă voi fi mai atent la ce-i în jurul meu, dacă voi urmări mersul gândacilor pe pereți și pendularea păianjenilor pe tavan, voi observa că mi-au crescut deja tentacule din alea. Sau nu. Scot cuțitul și tai gâtul moșului. Sunt puțin absent. Tâșnește sângele din el peste tot prin cameră, pe bibelourile albe, pe fața andreei mantea care dansează la dansez pentru tine, pe perdelele proaspăt apretate. Se pare că moșul nu are arterele atât de îngroșate. Nici hipertensiune. Are sângele chiar puțin diluat, apos. Mă stropește și pe mine, în încercarea de a-l da jos de pe canapea. Reușesc într-un final. Îl las lângă măsuța pe care și-a pus ceșcuța de ceai, pe șervețel. Sângele se scurge în continuare pe fața lui ștefan bănică junior, care anunță ceva foarte entuziasmat. Până și pe ceasul cu cuc a ajuns puțin.
Bag cuțitul înăuntru în rucsac, scot toporul și mă duc în bucătărie să o rezolv și pe babă.

Baba doi zâmbește, e plină de riduri în jurul gurii, îmi întinde uleiul. Nu pot să cred. Mă mai uit o dată… Nu îmi vine să cred, mama ei ce zgârcită. Pe fundul sticlei de abia se agită vreun deget jumate de ulei, și ăla folosit. Plutesc în el resturi de friptură sau de cartofi. Ridic toporul și o lovesc. Tace. Cade.

Fac puțină ordine, o așez sub masă. N-a murit se pare, trage mușamaua după ea. Cad perele de pe masă, una e tăiată în felii subțiri de tot, de zgârcită, o lovesc în ce i-a mai rămas din cap. Nu mai mișcă. Au terminat-o perele. Iau sticla cu uleiul pe fund, o bag în rucsac. Mă gândesc că ar fi o idee marfă să mă plimb prin tot blocul cu sticla în mână, la chetă de ulei. Să văd cât îmi dă fiecare. Pe ăia mai darnici o să-i omor mai cu milă. Și o să-i las să aleagă arma.

Mă întorc în sufragerie. Toate cele cinci animale lipăie sângele moșului. Câinele mai mare încearcă să desprindă brațul lui ta-su și mă gândesc dacă stephen king a avut privilegiul de a asista la o scenă din asta pe bune înainte să scrie jocul lui gerald. Săracii. Clar cred că erau nemâncați. Zgârciții nu ar trebui să fie lăsați să crească animale. Iau cea mai amărâtă mâță în brațe, o șterg puțin de sânge pe lăbuțe și plec să îmi iau țigări și vin. Pe drum îmi dau seama că sunt pătat de sânge din nou pe blugi. Bine că sunt îmbrăcat în negru și e noapte. Mă hotărăsc să ies așa. Am neapărat nevoie de o țigară. Sper, pentru a doua oară astăzi, că nu s-a închis încă la nonstop.

Vizualizări: 163

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de mirella tonenchi pe Iunie 2, 2010 la 11:43pm
Ou la la!!! Păi eu văd aşa, în primul şi în primul rînd îţi faci hara-kiri, adicătelea acel gest conform căruia, "Celui qui ne peut vivre dans l’honneur meurt avec honneur", care va să zică mori tu de-a binelea, pe urmă te mai naşti o dată şi... mai vezi pe urmă! ;)
Comentariu publicat de Ion Burhan pe Iunie 2, 2010 la 9:12am
dacă tot te-ai riscat și ai devenit penală, îți dau și eu un pont, oricum nu mai ai ce pierde : e bine să te interesezi când fac boșorogii ședințe de blok, că încă mai fac. Acolo îi prinzi pe toți la un loc,scărpinânu-și unii altora rapănul frustrărilor de tot felul, ascuns sub masca cumsecădeniei. Nu-ți garantez că ăștia n-au colesterolul mărit plus alte idiosincrazii care îngroșă de regulă sângele conformiștilor..D-aia am și ajuns, unde am ajuns, adică să purtăm topoare în loc de pixuri și să facem chetă de ulei ars în loc de cerneală PELICAN. Închei până nu devin suspect de asociere, nu înainte de a-ți ura ca între colegi de CAMERĂ, spor la treabă.
Comentariu publicat de Hagianu Alexandrina pe Mai 31, 2010 la 3:27pm
Aveam si eu un vecin care omora babe ...mama ce l-am palit cu o sticla in cap ..sticla ce avusese "vin de fete " si pe care il bausem de mult cand avusesem 18 ani si dadusem la publicat prima poezie..nu avea sa apara pentru ca redactor sef era un mos ,barbatul unei babe pe care a aomorat-o vecinul asta...mama ce l-am palit!!!!!!
Comentariu publicat de dumitru pe Mai 31, 2010 la 11:03am
Literatura de penitenciar
Comentariu publicat de Any Tudoran pe Mai 31, 2010 la 3:15am
Probabil , de vina era caldura , imi venise si mie ideea de a renunta ,la mobil televizor si altele , dar dupa ce am citit acest fragment , am realizat ca nu este o idee prea benefica , glumesc desigur , tipologia criminalului este interesanta , sa omori asa de-a valma , probabil ca undeva va apare si ''rationamentul ''pentru care o facea .

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor